Privesc cum toată camera este în întuneric, apoi înghit în sec şi aştept ca uşa să se deschidă larg. Toate privirile sunt deja puse asupra uşii. În scurt timp intră o persoană cu o lanternă în mână, făcându-mă să clipesc de câteva ori până să realizez că este Yune. Fata ne zâmbeşte scurt, apoi îşi pune privirea pe Ast.

Yune: Scuzaţi pana de curent. Se întâmplă des în ultima vreme.

       Ne privim reciproc având expresii confuze. Oftez lung, urmărind cum Yune părăseşte camera, lăsând uşa întredeschisă. Mă aşez pe scaunul de lângă patului Ast, iar curentul revine. Becul din salon se aprinde, pâlpâind uşor. Celina se aruncă pe pat peste picioarele lui Ast, făcându-l pe acesta să icnească. Ken surâde şi o ridică pe fată rapid.

Ast: Vrei să mor?

Cel: Tu oricum nu mori.

Ast: Totuşi!

       Surâd împreună cu Ken, făcându-i pe cei doi să se încrunte la noi, însă îi ignor şi mă întind şi casc lung. O să urmeze zile grele cu el în spital.

* * * * *

       A trecut aproape o săptămână de la incidentul cu acel demon, însă Travis nu a revenit. Telefonul meu sună a suta oara în zilele acestea, trezindu-mă din somnul meu dulce. S-a zis cu odihna şi pe ziua de azi. Mă învârt în pat, însă nu mă ridic pentru a-l închide. Îmi pun perna pe cap şi astept ca melodia enervantă să se termine. Cand sunetul puternic se termină, mă ridic în şezut şi îmi iau telefonul de pe noptieră. Casc şi observ numele lui Ast în dreptul apelurilor pierdute. Îmi arunc telefonul prin pat şi mă trântesc la loc pe aşternutul moale. Chiar nu avea somn, nu? Deşi azi trebuia să merg la liceu, decid să îmi iau un mic liber.
       Mă ridic alene şi mă îmbrac într-o bluză albastră şi blugi de aceeaşi culoare, apoi imi fac rutina de dimineaţă. Cobor rapid la parter, fiind întâmpinată de soneria de la uşă. Îmi ridic o sprânceană şi mă grăbesc spre sunet, deschizând bucata de lemn şi dând peste faţa zâmbitoare a poştaşului. Privirea mea confuză analizează mâna bărbatului ce ţine o scrisoare.

Eu: Factura de curent?

Postaş: Doar o scrisoare.

       Prind scrisoare între degete şi o alalizez ca pe un obiect nemaivăzut, iar poştaşul părăseşte curtea mergând spre alte case. Cine e atât de învechit încât trimite scrisori? Oftez şi analizez plicul micuţ, căutând numele persoanei ce mi-a trimis-o, însă nici urmă de el. Mă încrunt şi decid să o deschid. Scot fila albă din plic, ce e împăturită la jumătate, şi analizez scrisul frumos al titlului, părându-mi necunoscut. Incep să citesc cu zâmbetul pe buze, dar cu cât înaintez zâmbetul se diminuează.

"Dragă Liana,

       Îmi este atât de dor de tine. Ce mai faci? Cum mai eşti? Ast ce face? I s-au vindecat rănile?
       Gata cu prefăcătoria. Chiar crezi că cineva ţi-ar trimite o scrisoare ca să te simţi mai bine? Eşti aşa naivă... Cui i-ar păsa de netotul ăla? M-aş fi bucurat dacă ar fi murit.
       Probabil te întrebi unde este fratele tău şi când se va întoarce. Ţi-aş sugera să-ţi iei gândul de la el. N-ai să-l vezi prea curând. Renunţă la orice speranţă că acesta se va întoarce.
       Dacă chiar îţi doreşti să-l revezi, o să-ţi trimit trupul lui neînsufleţit."

       Lacrimile încep să-mi gâdile obrajii, iar mâinile să-mi tremure, iar câteva picături ajung pe foaia albă, pătând scrisul. Îmi pun o mână la gură, astupându-mi suspinele, şi strâng scrisoarea în mână, dorind parcă să o evapor. În scurt timp, telefonul începe să-mi sune. Îl scot din buzunar şi zâmbesc scurt la ecran, apoi îmi dreg vocea pentru a alunga plânsul şi răspund.

Eu: Da, Ast?

Ast: De ce nu mi-ai răspuns!? Vino la spit-- Stai. Ai plâns cumva?

       Tresar la afirmaţia acestuia şi îmi înghit cuvintele. Cum poate să mă cunoască atât de bine? Inspir adânc şi privesc scrisoarea mototolită.

Eu: N-am plâns.

Ast: De parcă ai putea să mă minţi. Vin la tine.

Eu: Nu! N-ai voie să ieşi.

Ast: Nu-mi pasă dacă am sau nu!Spune-mi de ce ai plâns.

       Îmi muşc buza, ezitând să răspund. În scurt timp aud cum băiatul oftează. Privesc din nou scrisoarea şi decid că ar trebui să i-o arăt.

Eu: Vin la tine.

Ast: Bine. Aştept.

       Închid apelul şi privesc ecranul telefonului. Oftez lung şi îl bag în buzunar, fiind urmat apoi de scrisoarea mototolită. Privesc în jur simţind cum cineva mă urmăreşte. Mă încrunt, însă nu observ pe nimeni. Îmi scutur capul şi încui uşa de la intrare, apoi încep să alerg spre spital.

        Ajunsă în faţa clădirii, îmi trag sufletul şi îmi privesc reflexia în geamurile mari. Deschid uşa rapid şi păşesc cu grijă înăuntru. O salut rapid pe Yune, apoi alerg pe scări până în faţa salonului unde se află Ast. Privesc uşa albă şi înghit în sec simţind o mică reţinere. Apăs cu grijă pe clanţă şi păşesc în cameră, închizând uşa după mine. Imediat ce mă întorc cu faţa spre Ast, băiatul mă strânge în braţe. Tresar şi îl privesc confuză, apoi îl strâng la rândul meu. Stăm ceva timp îmbrăţişati, respiraţia mea devenind una normală. Mă desprind cu greu din căldura braţelor sale şi îmi las privirea în podea. Ast îşi duce mâna dreaptă spre obrazul meu, mângâindu-l lent.

Ast: De ce ai plâns, scânduro?

Eu: S-Scrisoare...

       Băiatul mă priveşte confuz, făcându-mă să mă încrunt. Scot din buzunar scrisoarea şifonată şi i-o arunc în faţă. Ast o prinde înainte să cadă pe podea, apoi o analizează.

Eu: Scrisoarea asta, idiotule!

       Se aşează pe pat şi desface scrisoarea, începând să citească. Mă aşez lângă el şi îi analizez expresia. Ochii săi devin din ce în ce mai negrii şi încep să simt o tensiune în aer. Imediat ce termină de citit, mototoleşte scrisoarea şi o aruncă direct în coşul de gunoi din cameră, apoi se lasă pe spate pe salteaua patului şi priveşte tavanul alb.

Ast: Pot să decapitez persoana ce a scris scrisoarea?

Eu: Ai aprobarea mea.

Ast: Bun.

       În scurt timp i se aşterne pe faţă un rânjet diabolic. Surâd, făcându-l pe băiat să-şi pună privirea pe mine. Îmi mut rapid privirea, analizând prin fereastră cum se mişcă norii.

Eu: De ce m-ai chemat?

Ast: Îmi era foame. Ai adus ceva de mâncare?

Eu: Cumpără-ţi!

Ast: Ehh? Nu mai ai grijă de mine?

Eu: Eşti bărbat sau fetiţă?

Ast: Fetiţă.

Eu: Ok. La asta nu m-am aşteptat!

       Începem să râdem, Ast tinându-se de burtă. În scurt timp, uşa se trânteşte de perete făcându-ne să tresărim la unison. Ne mutăm simultan privirile spre persoana din faţa uşii, dând peste expresia supărată a asistentei.

Yune: Încă n-ai plecat, derbedeule!? Mi-ai făcut destule probleme aici! Aproape am fost dată afară din vina ta.

Eu: Ce naiba ai făcut?

       Îmi pun privirea surprinsă pe băiat, iar Ast ridică din umeri, prefăcându-se nevinovat. Îmi ridic o sprânceană şi îmi întorc atenţia spre fata supărată.

Yune: Nu te mai preface!

Ast: Shh! Au fost lucruri minore.

Yune: Minore!? Să alergi aproape gol pe holuri strigând: "Vreau acasă, futangiilor!" e un lucru minor? Sau când ai mers la cantină şi te-ai urcat pe o masă ţipând: "Babeta de la cantină nu s-a spălat pe mâini înainte de a face mâncarea!" a fost tot ceva minor!? Dispari de aici!

       Îmi măresc ochii suprinsă, apoi mă abţin să nu râd, iar Yune se apropie de noi şi mai nervoasă. Ast mă prinde de mâna şi fugim pe lângă fata ce aproape luase foc. Alergăm pe scări şi ieşim rapid din spital, oprindu-ne din fugă abia la câţiva metri buni de clădire.

Ast: Era cât pe ce.

Eu: Încă nu cred că ai făcut aşa ceva! Ce naiba ţi-a venit, Ast?

Ast: Mă plictiseam. Plus că mă simţeam bine şi nu mă lăsau să plec!

       Râdem tot drumul şi, în scurt timp, ajungem în faţa casei mele şi ne oprim la intrare. Ast priveşte uşa, fără a mai face un pas, iar eu mă opresc şi îl privesc pe băiatul gânditor.

Ast: S-a mai întâmplat ceva?

Eu: Totul e perfect normal. Nici nu-ţi poţi da seama că s-a întâmplat ceva aici.

Ast: Perfect. Ştii, am chef să merg la liceu.

Eu: Sigur eşti bine? Sau ai luat prea multe pastile când ai fost la spital? Deja s-au terminat primele trei ore.

Ast: Celina şi Ken sunt acolo, mergem şi noi.

Eu: Mhm. Eşti fără speranţă. Merg să-mi iau cărţile.

Ast: Ia doar un caiet şi două pixuri. Nu stăm mult.

Eu: Ce naiba? Şi tu?

Ast: De ce crezi că te-am pus să iei două pixuri? Unul e al meu.

Eu: Şi pe ce o să scri?

Ast: Detalii, detalii.

       Intru în casă, lăsându-l pe Ast să mă aştepte afară. Urc scările rapid, apoi întru în camera mea zâmbind. Îmi scot rucsacul de şcoală şi arunc în el un caiet oarecare şi câteva pixuri. Oftez şi aşez cureaua rucsacului pe umăr, apoi cobor treptele la fel de rapid precum le urcasem. Îmi trag răsuflarea, apoi învârt cheia şi încui ușa de la intrare.

Eu: Eşti sigur că ar trebui să mergem acum la liceu?

Ast: Urmează-mă şi lasă comentatul.

       Pufnesc enervată şi mă strâmb la el. Ast scoate limba la mine şi se depărtează. Îmi dau ochii peste cap şi îl urmez, ajungând mult prea rapid în faţa liceului. Îmi arunc o privire scurtă asupra băiatului, el făcând la fel spre mine, apoi păşim în curtea liceului, observând că elevii sunt pe afară. Zâmbesc ştiind că nimerisem exact în pauză. Îmi plimb privirea printre elevi, căutând-o pe Celina si Ken.

Eu: N-o văd pe Cel. Oare unde e?

Ast: Hai în clasă. Probabil e acolo.

       Îl urmez tăcută pe băiat, intrând cu grijă în clădire. Câţiva elevi se holbează la Ast, fiind curioşi de ce a lipsit atât de mult, deşi scuza iniţială a fost răceala sa imaginară. Înainte de a intra în sala de clasă dăm peste faţa serioasă a directoarei.

Directoarea: Să înţeleg că acum ţi-a sunat ceasul pentru a veni la cursuri?

Eu: E-Eh... Eu... Ast, ajutor. *şoaptă*

Ast: Îmi asum vina pentru chiulul acestei domnişoare nevinovate.

Directoarea: Foarte amuzant, Ast. M-aţi prins într-o dispoziţie bună. De data asta vă iert, dar să nu se mai repete.

Eu: Am înţeles.

Ast: Ok, ok.

       Intrăm rapid în sala de clasă, fără a mai aştepta ca directoarea să se răzgândească. Ajunşi înăuntru toate privirile se pun asupra noastră. Celina se ridică din bancă şi-mi sare în braţe, iar Ast e luat cu forţă de Amber. După puţin timp îşi fac apariţia şi gemenii clasei.

Alexy: Aia e Liana?

Armin: Liana!

       Armin îmi sare în braţe şi mă strânge. Chicotesc şi îi fac cu mâna lui Alex, iar băiatul ridică din umeri, apoi surâde. În scurt timp mă eliberează şi Armin din strânsoarea sa.

Alexy: Da. E Liana.

Cel: Credeam că nu vi azi.

Eu: Domnul de acolo a vrut.

       Arăt cu mâna spre Ast, ceilalţi urmărindu-mi mâna. Băiatul e asaltat de către Amber, fiind aproape doborât de ea. Îmi dau ochii peste cap urmărind cum fata aproape se urcă pe el.

Cel: Iar îl sâcâie Amber.

Eu: Lasă-l. Oricum... Unde e Ken?

Cel: Ken...

       Faţa Celinei se întristează brusc. Îmi ridic o sprânceană confuză, iar Alexy se apropie de Celina. O privim aşteptând să ne spună ce a păţit, însă preferă să tacă.

Alexy: Ce ai păţit?

Cel: Nimic.

Armin: Cred că ştiu eu. Ken e afară cu o fată.

Eu: Geloasă.

Armin: Aprob.

Cel: Nu-i adevărat!

Eu: Mă duc să-l bag pe Ken în pământ.

Cel: Stai aici! Dacă e să bagi pe cineva, s-o bagi pe aia!

Alexy: Eu zic să mergem la ei.

Eu: Bună idee!

       Ne furişăm din sala de curs imediat cum se sună de intrarea la ore, apoi mergem în spatele liceului şi îl căutăm pe Ken. Ora de la care chiulim este sportul, însă nu e aşa grav. Profesorul mereu uita câţi suntem în clasă. Privesc în jur şi nici urmă de Ken Follet.

Eu: Unde e?

Armin: WC?

Alexy: Nu, Ken! De ce mă înseli? Nu!

Armin: Nu-ţi mai sunt frate. Gaay!

Celina: Dacă o prind... *strânge din pumni* rămâne fără părul ei roşcat!

Eu*înghit în sec*: De reţinut să n-o supăraţi pe Celina niciodată.

Armin: Ken o să fie un om mort.

Alexy: Eu pariez că fata roşcată o să fie bătută prima.

Eu: Pariez că vă bat eu pe amândoi înainte.

       Cei doi băieţi rămân tăcuţi şi ne urmează în continuare. Ocolim liceul şi ajungem în partea dreaptă a clădirii unde observăm două persoane ce stau pe o bancă. Ne apropiem de zidul imens şi ascultăm conversaţia celor doi. Ken stă aproape de marginea băncii, iar fata roşcată undeva la mijloc, dorind să se apropie mai mult de băiat.

Ken: Inori, ar trebui să plec la oră.

Inori: Nu... Mai stai cu mine. Te rog!

Ken: Off! Bine, mai rămân puţin cu tine.

Inori*chicoteşte*: Eşti aşa drăguţ.

       Îmi măresc ochii şi îmi întorc privirea spre ceilalţi. Armin o ţine strâns pe Celina, nelăsând-o să se apropie de cei doi. Fata se zbate, având o expresie asemănătoare cu cea a unui criminal.

Eu: "Inori" îmi sună cunoscut.

Celina: A fost cu noi în generală. În fine. Nu-mi place că se dă la Ken.

Eu: Deci de acolo o ştiam... Armin, ţine-o! Eu plec puţin.

Armin: Ce? Dar nu pot singur.

Eu: Te descurci tu. Plus ca te ajuta si Alexy.

Alexy: Ce!?

       Mă depărtez rapid de ei şi intru în sala de sport, apoi mă strecor printre elevi, fără a mă observa profesorul, şi îl caut pe Ast. Îl zăresc rapid, fiind urmărit în continuare de o oaie blondă. Oftez pentru mine şi mă apropii de cei doi. Ast mă priveşte confuz, însă când observă că îi fac semn să se apropie de mine zâmbeşte.

Ast: Amber, am puţină treabă. Revin mai târziu.

Amber: Dar nu te-am mai văzut de mult!

Eu: Da, de acum cinci secunde. Avem treabă, pa!

       Îl trag pe Ast de lângă specimenul blond, acesta mergând fără a opune rezistenţă. Ajungem afară din sala de sport şi ne privim reciproc. Privirea sa zâmbitoare se transformă în una confuză când faţa mea adoptă o expresie serioasă.

Ast: S-a întâmplat ceva anume?

Eu: Celina şi Ken. Trebuie să mă ajuţi.

Ast *şi mai confuz*: Ce vrei să fac eu?

Eu: Ştii o fată roşcată pe nume Inori?

Ast: Fată roşcată? Cred că da, e de ceva timp în liceu. E de varsta noastră, nu?

Eu: Da, da!

Ast: Ce-i cu ea? E de treabă.

Eu: Trebuie să-ţi explic tot? Inori nu ştie că Celina îl place pe Ken!

Ast: Stai. Ce!? Celina îl place pe Ken?

       Ast mă priveşte surprins, ochii săi licărind. Înghit în sec ştiind că Celina o să mă omoare când v-a afla. Îmi muşc obrazul şi îl privesc fix pe băiatul din faţa mea.

Eu: Nu trebuia să spun asta. Prefă-te că nu ai auzit.

Ast: Dacă e să ghicesc, Inori e lângă Ken.

Eu: Exact. Cum facem?

Ast: Simplu. Mă duc acolo şi--

Eu: Discret, chelule!

Ast: Bine, atunci, te descurci tu.

Eu: Ce?

Ast: Am un alt plan pe care nu trebuie să-l ştii tu.

Eu: Eşti atât de... Ah! Nu ştiu de ce te-am chemat!

       Mă depărtez de Ast, calcând apăsat până ajung lângă Ken şi Inori. Privesc în jur, neputând să-i observ pe ceilalţi. Probabil au fost nevoiţi să o închidă pe Celina într-o sală de clasă. Oftez şi îi privesc fix pe cei doi.

Ken: Ai păţit ceva?

Eu: Cât mă abţin să nu te lovesc, Ken Follet.

Ken: Ce? Am făcut ceva?

Eu: Nimic. Absolut nimic.

Inori: Liana! Mi-a fost dor de tine.

       Îmi mut lent privirea spre fată. Aceasta îmi zâmbeşte larg, însă faţa mea refuză să recreeze expresia văzută. Aduc un zâmbet strâmb, apoi revin la expresia serioasă.

Eu: Voi doi...

Inori: Da?

Eu: Sunteţi împreună?

Ken*surâde*: Nu. Îmi e o prietenă dragă.

Inori: Prietenă dragă...

Eu: Nici nu ştiţi ce-aţi cauzat din vină jocului vostru.

       Ken mă priveşte confuz, însă fata înţelege unde bat. Îmi desprind buzele pentru a explica, însă sunt întreruptă de vocea lui Ast. Mă întorc rapid pe călcâie şi mă încrunt.

Ast: Follet! Unde dracu' eşti?

Ken: Ce vrei?

Ast: Am ceva de discutat cu tine.

Ken: Iar vrei bani d--

Ast: Taci! Treci aici!

Eu: Ast, aveam o discuţie importantă!

Ast: Mai aşteaptă, scanduro!

Eu: Dacă te prind te folosesc pe post de afiş!

Inori: Ce drăguţi sunteţi.

       Mă întorc spre Inori cu o faţă încruntată, iar Ast profită de neatenţia mea şi îl trage pe Ken după el. Oftez şi îi privesc cum se departează, apoi mă aşez pe bancă supărată, urmărind discuţia celor doi, însă fără a putea auzi. Băieţii se asigurau că vorbesc în şoaptă.

Inori: Îmi pare rău dacă am cauzat probleme.

Eu: Nu e nimic. Nu cred că ai ştiut.

Inori: Credeam că e singur...

Eu: Este.

Inori: Şi atunci?

Eu: Hm... E complicat.

       În scurt timp, băieţii îşi termină conversaţia, iar Ken se apropie de noi, având un zâmbet tâmp pe faţă. Ast îl urmează, rânjetul său punându-mi multe semne de întrebare.

Ken: Nu mai pot sta. Am ceva de făcut. Ne vedem la următoarea pauză!

       Fără a apuca să vorbesc, Ken aleargă spre intrarea în liceu. Îmi ridic o sprânceană confuză, apoi îl privesc pe Ast. Băiatul îmi aruncă un zâmbet scurt şi se întinde de parcă n-a făcut nimic.

Eu: Ce l-a apucat?

Ast: Eh! Ţi-am spus că am un plan.

Eu: Inori, ţine-mă să nu-l omor!

Inori: Voi sunteţi îm---

Eu&Ast: Nu!

       Îmi pun privirea pe Ast, acesta făcând la fel. Ne încruntăm unul la altul, însă suntem întrerupţi de câteva colege ce o cheamă pe Inori. Fata ne salută politicos, apoi fuge în liceu împreună cu prietenele sale. Ast se aşează pe bancă şi îşi lasă capul pe spate, privind cerul.

Eu: Ce i-ai spus?

Ast: O să afli singură azi, mâine, sau în altă zi.

Eu: Doar nu--

       Propoziţia îmi rămâne neterminată, telefonul meu fiind cel ce mă întrerupe. Îl scot din buzunar şi privesc ecranul,  apoi mă încrunt când dau de un număr pe care nu îl am trecut în agendă.

Ast: Cine e?

Eu: Nu cunosc.

Ast: Răspund eu! Răspund eu!!

Eu: Nu!

       Ne certăm pe telefon, iar din greşeală unul din noi îi răspunde persoanei. Încă ne certăm pe acesta, însă suntem întrerupţi de un ţipat. Ast eliberează telefonul, iar eu îl arunc undeva pe gazonul liceului.

Ast: Ce naiba?

Eu: N-Nu ştiu...

        Mă ridic de pe bancă, Ast urmându-mă îndeaproape. Privesc telefonul, apoi îl ridic crezând că s-a spart. Spre surprinderea mea ecranul e intact.

--În locul tău l-aş lăsa jos.

       Tresar, iar telefonul îmi alunecă din mâna, însă Ast îl prinde rapid şi îl dă pe difuzor pentru a auzi clar vocea. Înghit în sec şi stau aproape de el.

Ast: Cine eşti şi ce vrei?

--Vreau să vorbesc cu Liana. N-am chef de tine.

       Clipesc de câteva ori consecutiv, gândindu-mă dacă ar trebui să-mi deschid gura. Ast îmi face semn să tac, iar eu mă conformez rapid.

Ast: Cred că aţi greşit numărul, domnule.

--Știu că e lângă tine, dar asta nu mai contează. O să spun doar un cuvânt şi o să-şi deschidă gura singură. "Travis."

Eu*tresar*: Unde e?

--Ohhh! Această voce. Am aşteptat s-o aud.

Eu: Spune-mi!

--Ușor. O să-l vezi doar dacă-mi dai piatra.

       Ast mă priveşte îngrijorat, iar eu strâng piatra de la colier în mână simţind că despre aceasta este vorba. Privesc spre ecranul telefonului, apoi oftez.

--Adu-mi piatra şi o să-l vezi pe Travis. Dacă n-o aduci se poate întâmpla altceva.

Eu: Ce piatră?

--Copilă inutilă.

=Sfârşitul capitolului 16=  

Mulţumesc pentru timpul pierdut :v .