Întunericul se aşterne rapid în încăpere, acum ne mai văzând nimic, iar sentimentul că cineva ne urmăreşte este încă prezent. Înghit în sec şi simt o privire înfometată undeva în faţa mea. Vânătorul era gata să-şi atace prada când se aşteaptă mai puţin. Nimeni nu spune nimic, iar eu mă simt singură în cameră şi nu am curajul să scot ceva pe gură. Fac un pas în faţă, însă sunt trasă înapoi cu repeziciune. Mâna persoanei ajunge în dreptul gurii mele, nelăsându-mă să pot cere ajutor. Încep să mă zbat, dar sunt prinsă mai bine şi trasă aproape până când spatele meu se lipeşte de pieptul persoanei. În scurt timp mă calmez datorita vocii cunoscute auzite în urechea mea stângă.

Ast: Sunt eu! Stai locului până aflu ce e aici.

Eu: Aici?

Ast: Shhh... Ne urmăreşte din fiecare colţ. Pff! E patetic.

       Mă desprind din braţele băiatului şi mă pun în faţa sa, apoi mă încrunt încercând să îi desluşesc expresia prin întuneric. Clipesc de câteva ori şi observ cum ochii mi se obişnuiesc rapid. Acum îi puteam vedea perfect fiecare trăsătură. Asta e atât de ciudat.

Eu: Credeam că doar eu simţeam ceva... ciudat.

Ast: Atât de fricos. De ce nu te arăţi odată?

       Vocea lui Ast colindă întreaga cameră cufundată, până acum câteva clipe, în linişte. Nu-mi iau privirea de pe acesta, iar în scurt timp observ că rânjeşte. Înghit în sec şi un fior rece îmi străbate şira spinării, apoi îmi mut privirea pe geam iar un fulger mă întâmpină, fiind urmat de un tunet puternic. O parte din visul avut în ziua aceasta îmi colindă mintea, oprindu-se exact când creatura sărise la atac. Tresar şi mă arunc involuntar în braţele lui Ast, acesta fiind singurul atât de aproape de mine. Băiatul mă prinde şi mă strânge la piept, tresărind puţin când l-am atins.

Ast: Eşti bine?Asta a fost brusc.

       Simt cum faţa începe să-mi ardă, însă nu mă mut din acel loc. Mă cuibăresc mai bine pentru a nu-l lasă să-mi vadă faţa. Este plăcut. Este cald. Este atât de... acasă.

Eu: Sunt bin--

       Geamul mare al sufrageriei, ce-mi arăta priveliştea spre grădină, se deschide brusc. Un vânt puternic pătrunde în încăpere şi simt cum mă ia cu fiori de la picioare în sus. Ast se poziţionează în direcţia vântului, încă ţinându-mă în braţe. După puţin timp se apropie mai mult de mine, şoptindu-mi în ureche.

Ast: Nu face mişcări bruşte. Se pare că acum începe distracţia.

       Îmi ridic privirea spre acesta, admirându-i trăsăturile ce ieşeau în evidenţă şi pe întuneric. Îmi desprind buzele pentru a vorbi, însă le închid la loc când lumina revine. Clipesc de câteva ori, fiind încă aproape de Ast şi îmbrăţişaţi.

Cel: Wah... Trebuia să mai stea întunericul.

Ken: Le stă chiar bine. Ast pare un cavaler... doar pare. Da, nu poate fi unul.

      Ast îşi dă ochii peste cap şi îşi îndepărtează braţele din jurul meu, apoi se dă un pas în spate pentru a nu mai sta lipit de mine. O dată cu plecarea sa simt cum răcoarea se aşterne în corp. În scurt timp, băiatul se întoarce spre cei doi aruncându-le o privire serioasă.

Ast: Amuzanților.

        Surâd şi îmi pun privirea pe geamul deschis. Îmi duc mâinile la piept simţind mai mult frig în corp.

Eu: Brr... E frig aici. Mă duc să închid geamul.

       Mă apropi cu grijă de geam, dar când vreau să-l închid ceva zboară pe lângă mine. Obiectul ascuţit ce trecuse pe lângă mine reuşeşte să mă taie uşor pe obrazul stâng, apoi se înfige în perete. Simt cum sângele iese din micuţa rană şi se prelinge lent pe obraz. Mă întorc robotic spre perete, înghiţind cu greu nodul ce se aşternuse acolo, şi observ cum un cuţit stă înfipt bine în perete, exact lângă tabloul preferat al mamei. Ast se apropie rapid de mine şi mă inspectează, ştergându-mi sângele cu degetul mare al mâinii stângi în timp ce se încruntă.

Ast: Eşti bine?

Eu: C-Ce-a fost aia?

Ast: Să zicem că cel ce ne urmăreşte vrea să mă enerveze.

Cel: De unde ştii că e un el?

Ast: N-ai încredere în simţurile mele?

       Îmi pun privirea pe Celina, iar aceasta îşi ridică umerii nepăsătoare, apoi expresia ei se schimbă în una serioasă şi priveşte întreaga cameră. Ken se pune spate în spate cu ea, aşteptând urmatoarea mişcare a adversarului. Îmi întorc privirea spre Ast, observând cum acesta îşi trece o mână prin păr, apoi rânjeşte ciudat.

Ast: Să înceapă distracţia!

       În scurt timp, fiecare colţ al camerei este străbătut de câte un râs isteric. Înghit în sec şi îi privesc pe ceilalţi încercând să înţeleg ce se întâmplă. Fără a apuca să clipesc bine, câteva cuţite zboară spre mine. Îmi desprind buzele pentru a ţipă, însă Ast le înlătura cu o mişcare scurtă a mâinii. Cad în şezut pe podeaua tare înghiţindu-mi orice cuvânt.

Ast: Arunci către persoanele neînarmate? Eşti şi mai patetic!

       Îşi roteşte puţin mâna, iar cuţitele zboară de unde au venit. Clipesc de câteva ori consecutiv, apoi privesc şcena uimită şi speriată în acelaş timp. Ce naiba se întâmplă? Mă ridic în picioare, apoi îmi mut privirea în partea dreaptă şi observ o umbră ce se apropie de mine. Încerc să-mi mişc picioarele, însă erau prinse în podea de alte umbre. Câteva perechi de mâini ies din podea şi îmi ţin picioarele captive,  atingerea lor rece simţindu-se şi prin pantalonii de trening. Înghet când constat că umbra este mai aproape de mine si decid să strig cea mai apropiată persoană de mine.

Eu: A-Ast!

       Cu o lovitură de picior, Ast zboară umbra în perete. Privesc uimită întâmplările şi îmi înghit cu greu modul din gât. Ast se apropie de mine, iar umbrele se retrag, lăsându-mi picioarele libere.

Ast: Eşti bine?

       Vocea sa pare uşor îngrijorată, dar în acelaşi timp calmă. Oftez lung, lăsând tot aerul să-mi părăsească plămânii pentru a lua altul nou, iar camera este străbătută de cuvinte ciudate, în altă limbă. Simt cum încep să ameţesc, iar vederea îmi devine mai în ceaţă.

Ast: Hei! Nu pari deloc bine.

       Deşi este destul de aproape de mine, vocea sa e precum un ecou. Mă încrunt însă imaginile dispar uşor, uşor, fiind înlocuite de un negru profund.

~ ~ ~

       Îmi desprind pleoapele cu teamă. În scurt timp observ o baltă de sânge ce se află lângă picioarele mele. Îngheţ şi privesc cum sângele îmi atinge adidaşii negri. Îmi ridic lent capul şi îmi înăbuş cu palma un ţipăt. În faţa mea este Ast, având acelaşi zâmbet idiot, însă pătat de sânge. Încep să tremur în timp ce-l privesc speriată.

Ast: Ţi-am spus să stai a...colo...

       După aceste cuvinte se prăbuşeşte pe pământ lângă mine. Cad în genunchi, încă tremurând, apoi încep să plâng şi să ţip. Îmi întind mâna spre Ast, aceasta tremurând necontrolat. Îmi ridic privirea, dând peste alta. Băiatul din faţa mea, ce stătea în picioare, îşi măreşte rânjetul satisfăcut când îmi zăreşte privirea umedă.

~ ~ ~

       Mă trezesc brusc, respirând neregulat. Corpul îmi tremură, iar privirea încă îmi e în ceaţă. Clipesc de câteva ori, dând peste cerul înstelat al nopţii. Sunt afară. Mă ridic cu greu de pe pământul rece şi privesc în jur debusolată. În câteva clipe dau de privirea îngrijorată a Celinei şi încep să mă mai calmez.

Cel: Te-ai trezit!

Eu: Unde suntem?

       Ignor remarca fetei şi continui analiza locului. Un bloc în spatele meu şi un bloc în faţă. În scurt timp aud cum o pereche de paşi se apropie de noi, apoi îmi pun atenţia spre sursa zgomotului şi dau peste Ken. Acesta iese din întuneric, având mâinile băgate în buzunar şi părând destul de calm.

Ken: După cum observi nu ne mai aflăm în casa ta. Suntem în oraş, bine ascunşi.

Eu: Ascunşi? De cine?

       Liniştea se lasă rapid între noi. Îi privesc pe rând observând că se abţin să-mi răspundă. Oftez lung şi îmi plimb privirea până dau de corpul lui Ast. Acesta stă pe jos, având spatele rezemat de blocul din faţa mea, fiind băgat mai în întuneric. Mă ridic rapid şi mă apropii de acesta, ignorând expresiile celorlaţi doi. Ajung la jumătatea drumului şi îi aud respiraţia greoaie. Înghit în sec şi îmi pun atenţia pe mâna acestuia ce o ţine pe pulpa piciorului drept, având sânge pe ea. Îşi strânge uşor mâna pe rană şi scrâncește din dinţi, parcă dorind să oprească sângerarea.

Eu: Ast? Eşti bine?

Ast: Nu te apropia de mine!

       Vocea sa răsună puternic în întuneric, făcându-mă să încremenesc pe loc. Mai am doar câţiva paşi până să ajung langa el, însă nu mă mai pot mişca. Rămân pe loc, iar Ken mă trage înapoi de unde plecasem, lăsându-l pe Ast în liniştea sa.

Ken: Lasă-l un timp singur.

Eu: Ce a păţit? Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă?

       Ken o priveşte pe Celina, iar aceasta îi urmează tactica. Îmi ridic o sprânceană şi aştept, simţind cum nervii încep să-şi facă apariţia. Nu mai vreau minciuni. După un timp, fata se încruntă scurt, iar băiatul oftează lung.

Ken: După ce ai leşinat, adversarul a avut un loc liber ca să atace. Ast fiind lângă tine te-a tras de acolo, dar a riscat să fie înjunghiat în picior cu un pumnal.

Cel: Şi exact după ce ai leşinat au apărut mai multe umbre. Erau aşa mulţi încât am decis să plecăm de acolo. Umbrele ne-au urmărit până când... am reuşit cumva să scăpăm.

Eu: Ce naiba se întâmplă!? Mai întâi dispare Travis. Acum voi sunteţi răniţi. Mi-a ajuns! *bat cu pumnul într-un bloc* Nu vreau să mai fie nimeni rănit... Şi de ce naiba nu pot să merg să-l ajut pe Ast!?

       Ken oftează lung, apoi îi aruncă o privire scurtă Celinei. Fără a o lasă să vorbească, pleacă înapoi de unde a venit. Fata trage aer în plămâni şi mă priveşte fix.

Cel: Ai uitat că Ast e semi-vampir şi semi-demon? Vampirii când sunt răniţi caută... hrană. De aceea nu vrea să te apropi de el.

Eu: E semi... Ce?

Cel: Nu contează asta acum. Doar nu te apropia de el.

Eu: Nu mai vreau să fiu cea care vă încurcă...

Cel: Mă duc la Ken. Tu rămâi lângă Ast, dar la o distanţă de zece metri!

       Fata fuge prin întuneric până nu mai este zărită, iar eu îmi muşc obrazul şi îmi lipesc spatele de blocul de lângă mine. Îmi pun privirea pe Ast, acesta stând în aceeaşi poziţie ca înainte. Liniştea dintre noi este aşa de profundă, încât îi pot auzi respiraţia greoaie. Pare că nu a fost un pumnal normal. Îmi aduc genunchii la piept, privind în continuare spre băiat. Nu pot sta aici. Pufnesc supărată, apoi mă ridic rapid şi încep să păşesc cu grijă spre el. Băiatul nu scoate nici un cuvânt chiar dacă acum mă aflu în faţa sa, stând în picioare. Ast oftează lung şi îşi desprinde pleoapele ce le avea închise până acum. Tresar şi constat că rubiniul său se vede mult mai profund în noapte. Rămân pe loc şi îl privesc atentă. Culoarea lui este interesantă. Are şi rosu, dar şi câteva pete de mov deschis. Probabil ochii lui o să mă fascineze mereu, fie ei normali sau nu. Zâmbesc, iar şirul gândurilor îmi este întrerupt de vocea calmă şi obosită a acestuia.

Ast: Am zis să stai departe. De ce eşti asa încăpăţânată?

Eu: De ce eşti aşa de idiot?

Ast: Asta e cumva o întrebare capcană?

       Surâd şi mă aşez în dreapta sa, iar Ast evită să mă privească, fiind axat pe întunericul ce ne înconjoară. Îmi muşc buza şi privesc spre rana sa, simţindu-mă vinovată.

Eu: A fost otrăvit, sau era mai special?

Ast: Apă sfinţită. *o spune ca pe o glumă*

Eu*îmi ridic o sprânceană*: De acum ştiu cum să te alung.

Ast: Nu vrei să mă alungi! Şi oricum o să fiu bine.

Eu: Nu prea pare...

Ast: Serios, scânduro?

       Îşi pune privirea pe mine, iar un gol în stomac se face comod. Rubiniul său îmi cercetează expresia, având grijă să nu rateze nimic. Simt cum încep să fiu din ce în ce mai mică sub privirea sa.

Eu: N-Nu te mai holba aşa!

Ast: Hm? De ce? *rânjeşte*

Eu: Ast... M-Mă speri.

       În scurt timp îşi mută privirea. Faţa sa adoptă o expresie ciudată, între tristeţe şi supărare. Îmi muşc buza, încercând să mă gândesc la un mod de a-l ajuta.

Eu: Vreau să te ajut...

Ast: Cum?

Eu: Ăă... Lasă-mă să te bandajez.

Ast: Cu ce? N-ai bandaje.

Eu: Nu... Dar...

Ast: Dar ce?

       Tonul vocii îi este rece şi distant, foarte diferit de cel normal. Îmi muşc mai puternic buza de data acesta, apoi îmi ridic privirea din pământ şi dau peste a sa.

Ast: Lasă-mă şi pe mine să fac asta.

Eu: Ce să faci?

       Fără a-mi lasă timp de gândire, se apropie de faţa mea. Pulsul mi se măreşte şi simt cum sangele îmi urcă la faţă, colorând-o. Îl privesc fix, observând că şi acesta ma priveşte printre genele negre. O combinaţie ciudată. Un om ciudat, dar interesant. Observând că este destul de aproape, se departează brusc, apoi îşi trece o mână prin păr şi priveste în altă direcţie.

Ast: Scuze. Nu ştiu ce m-a apucat.*oftează* Ar trebui să plec la ceilalţi.

Eu: Vin şi eu.

Ast: Tu rămâi aici.

Eu: Nu te las să pleci când eşti rănit!

Ast: Pacoste mică!

       În scurt timp mâinile sale le prind pe ale mele, apoi sunt trântită pe pământul tare. Tresar la contact şi îl privesc uşor speriată, observând cum se apropie din ce în ce mai mult, nuanţa roşie intimidându-mă. Încep să mă zbat, reuşind să-mi ridic uşor tricoul şi dezgolind o parte din abdomen, însă fără a putea scăpa.

Eu: Ast, ce naiba faci?

Ast: Ti-am zis să nu vi lângă mine. Dacă nu mă laşi să plec... plec singur după.

       Privirea sa sângerie coboară în jos, evitând să îmi privească ochii. Înghit în sec, încercând să-mi alung gândurile ciudate din minte.

Ast: Se pare că nu pot să te speri.

       Îşi întoarce privirea spre mine, însă acum este una caldă. Oftez în sinea mea şi îl privesc fix, calmându-mă.

Eu: Îmi dai drumul?

Ast: Eşti aşa albă.

       Zâmbetul său se transformă brusc într-un rânjet şiret. Îmi măresc ochii, apoi simt cum îmi prinde încheieturile doar cu o mâna, iar pe cealalaltă o aşează pe amdomentul meu dezgolit. Tresar şi uit să mai respir câteva clipe.

Eu: Ast!

Ast: E vina ta că nu ştii să te aperi.

       Faţa sa se apropie mai mult de a mea, iar mâna rece a acestuia se face comodă pe talia mea. Îmi muşc obrazul şi îmi închid strâns ochii, evitându-i privirea în timp ce fiori reci îmi gâdilă corpul.

Eu: D-Dă-mi drumul.

Ast: Dacă închizi ochii mă faci să mă gândesc la multe.

Eu*îi deschid brusc*: Perversule!

       Fără a mai sta pe gânduri, îmi eliberează mâinile şi se ridică brusc. Mă depărtez puţin şi ne privim reciproc. Golul în stomac nu dispăruse, iar atmosfera devenea din ce în ce mai ciudată.

Ast: Sunt un idiot, nu?

       Ast îşi pune o mână pe o parte a feţei, lăsând un ochi roşu să strălucească în întuneric. O imagine înfricoşătoare pentru oricine altcineva, dar nu şi pentru mine. Nu când e vorba de el.

Eu: Ţi-e foame?

Ast: Asta nu contează. Am stat prea mult. *încearcă să se ridice*

Eu: Unde pleci?

Ast: Ţi-am zis, mă duc la Celina şi Ken.

Eu: Dar eşti rănit.

       Liniştea se lasa rapid, făcându-l pe Ast să rămână aşezat unde era. Îmi mut privirea şi încerc să găsesc un obiect ascuţit. Mă ridic şi îmi continui căutarea, fiind supravegheată de privirea confuză a băiatului. Căutarea ia sfârşit când zăresc o sticlă aruncată pe jos. Alerg spre aceasta, apoi o ridic şi o analizez. Câţi microbi aş putea lua? Rămâne de văzut. O arunc în peretele blocului, aceasta spărgându-se în câteva cioburi, apoi mă apropii cu grijă şi iau un ciob. Inspir adânc şi trec bucata de sticlă peste pielea antebraţului mâinii stângi. Sângele începe să iasă încetul cu încetul, formând mici picături pe mână care vor deveni mai mari. Mă întorc spre Ast, acesta mutându-şi privirea şi muşcându-şi buza.

Ast: Nu faci bine să-mi arăţi sânge.

Eu: Ştiu, dar altă soluţie n-am găsit.

       Îl aud cum oftează, apoi işi pune din nou privirea pe mine, acum ochii săi fiind mai aprinşi. Mă apropii mai mult până ajung în faţa sa, alungând orice gând ciudat din mimte. Zâmbesc scurt şi mă las pe vine, acum privindu-ne reciproc.

Ast: E ca un joc, dar se pare că m-am băgat fără să vreau în el.

       Ast îşi întinde mâna şi mi-o prinde pe a mea, trăgându-mă în braţele sale. Tresar surprinsă, apoi mă las moale la pieptul său îmbătându-mă cu parfumul de pe hainele sale. Simt cum mă strânge uşor, iar respiraţia sa îmi gâdilă urechea dreaptă.

Eu: A-Ast?

Ast: De ce te-ai tăiat?

Eu: Nu am un răspuns clar la această întrebare.

Ast*oftează*: Să nu ţipi, ok?

Eu: Huh? De ce?

       Slăbeşte uşor strânsoarea şi mă depărtează câţiva centimetri buni. Îl privesc confuză, apoi observ cum îmi ridică mâna tăiată. Sângele se scusese în jos, iar rana nu mai părea aşa gravă. Îmi aduce mâna spre buzele sale, apoi o gâdila cu mişcări uşoare şi gentile. Îmi muşc obrazul simţind cum mă gâdila fiecare mişcare a lui. În scurt timp îşi presează buzele pe micuţa rană, lăsând un mic pupic acolo. Simt cum faţa începe să-mi ardă şi îmi mut privirea în altă parte. După câteva clipe, simt cum colţii săi îmi străpung pielea antebraţului. Îmi muşc buza puternic şi îmi pun o mână pe umărul acestuia, strângând când durerea devine mai mare. Îmi las privirea pierdută în partea dreaptă, ignorând orice urmă de durere. În scurt timp durerea se micşorează, fiind înlocuită de un gâdilat. Îmi pun privirea pe acesta, observând cum îşi trece limba pe suprafaţa unde sângele se scursese. Îmi măresc ochii surprinsă şi încep să-mi simt faţa mult mai roşie. Băiatul se opreşte, apoi coboară cu buzele spre dosul palmei, lăsând un alt pupic acolo. Deja simţeam cum inima îmi alergă prin corp, ţipând şi aruncând cu floricele.

Ast: Mulţumesc.

Eu: P-Pentru?

Ast: Pentru tot. Pentru că eşti acolo exact când am nevoie.

       Înghit în sec şi îi evit privirea, simţind cum inima îmi bate necontrolat în piept. Bătăile sunt atât de puternice încât cred că le poate auzi şi el. Ast oftează lung şi se ridică cu greu de pe pământ, iar eu îi analizez fiecare mişcare, privirile noastre întâlnindu-se la un moment dat.

Ast: Trebuie să plec. Tu rămâi aici şi ne aştepţi. Nu pleci şi nu faci nimic!

       Îi prind mâna în a mea înainte să facă un pas. Ast îmi evită privirea, apoi oftează grav. Îmi muşc buza şi îi eliberez mâna ştiind că a fost o reacţie copilărească. Nu vreau să rămân.
       Îmi pun privirea în faţă, iar băiatul se departează lent, fiind înghiţit de întuneric. Îmi rezem spatele de blocul unde stătuse Ast şi privesc negura ce mă înconjoară, apoi îmi aduc genunchii la piept şi îi înconjor cu mâinile. Nu-mi place să fiu singură. Privesc spre locul unde dispăruseră ceilalţi, unul câte unul şi rămân ascunsă.

      Trecuse ceva timp de când plecase Ast, însă nu ştiu sigur cât, telefonul meu este încă acasă. Îmi muşc obrazul şi îmi pun privirea în partea opusă celei privite până acum şi tresar când observ doi ochi roşii ce mă privesc. Înghit în sec şi mă lipesc mai bine de zidul blocului, iar privirea sângerie rămâne pe loc, analizându-mă în continuare. Mă ridic uşor în picioare, făcând cele două bile roșii să se aproprie de mine, şi fac un pas în spate, rubiniul apropriindu-se mai mult.

Eu: La dracu!

       Încep să alerg prin întuneric, auzind în spatele meu altă pereche de paşi. Alerg mai repede, ieşind dintre blocuri, apoi stau o secundă uitându-mă în stânga şi în dreapta, neştiind sigur pe unde ar trebui să o iau. La naiba! Strâng din dinti şi o iau la stânga, alergând pe trotuarul gol. Simt cum picioarele încep să mă lase, însă nu renunţ.
      Când constat că nu mai sunt urmărită, mă opresc şi îmi trag sufletul, apoi privesc în jur, neştiind unde mă aflu. Merg în continuare, cotind la dreapta şi ajungând într-o parcare goală. Clădirile ce mă înconjoară sunt dărăpănate, iar atmosfera este ciudată. Privesc înainte şi observ câteva siluete ce seamănă cu prietenii mei. Mă apropii rapid, Celina observându-mă prima.

Cel: Ce naiba cauţi aici?

Eu: Ceva mă urmărea, însă am reuşit să scap şi n-am ştiut unde să merg...

       Ast se apropie de mine şi mă analizează uşor supărat. Îi urmez tactica şi observ câteva tăieturi pe alocuri: una pe obrazul stâng, una pe umărul drept şi alta pe antebraţul drept. Mă încrunt şi îmi ridic privirea, dând peste a sa.

Ast: Nu ştiu dacă să te cert fiindcă ai plecat, sau să te felicit că ai reuşit să scapi.

Eu: Ambele?

       Băiatul surâde scurt, apoi îmi prinde mâna şi mă trage spre el, ferindu-mă de tăişul unui pumnal. Clipesc de câteva ori, fiind surprinsă. Ast are o mână pe talia mea, strângându-mă aproape de el, iar cu cealălaltă îmi ţine mâna dreaptă. Pumnalul dispare la fel de rapid precum a apărut, făcând strânsoarea băiatului să slăbească. Celina oftează uşurată şi mă priveşte, iar în scurt timp apare şi Ken, masându-și maxilarul.

Ast: E periculos aici. Ken, crezi că poţi avea grij--

       Ast nu apucă să-şi termine cuvintele, căci băiatul ce ne atacase înainte ne apare în faţă. Mă împinge rapid, din raza vizuală a adeversarului, eu căzând pe cimentul tare. O împuşcătură se aude puternic în liniştea nopţii, făcându-mă să încremenesc cateva clipe. Observ cum picături de sânge lovesc pământul pe lângă picioarele băiatului, formând o mică baltă de sânge. Îmi ridic lent capul şi îmi înăbuş cu palma un ţipăt. În faţa mea stă Ast, având acelaşi zâmbet idiot, însă pătat de sânge. Încep să tremur în timp ce-l privesc, iar privirea îmi cade pe rana din abdomen, de unde iese sângele. Mă ridic rapid în picioare, simţind cum vederea îmi devine neagra.

Ast: Ţi-am spus să stai a...colo...

       După aceste cuvinte se prăbuşeşte la pământ, iar eu cad în genunchi lângă acesta, încă tremurând. Incep să plâng şi să ţip şi îmi întind mâna spre Ast, aceasta tremurând necontrolat. Îmi ridic privirea, dând peste alta. Băiatul din faţa mea, ce stă în picioare, îşi măreşte rânjetul satisfăcut când îmi zăreşte privirea umedă. Privirea îmi cade pe pistolul folosit acum câteva clipe, apoi sunt atentă pe Ken care se aşează lângă mine, privind încă uimit. Îi verifică pulsul prietenului său, apoi oftează lent. Îmi muşc buza puternic, apoi simt mâna Celinei pe umărul meu.

Cel: Trebuie să-l ducem la spital...

       Mă apropii mai mult, şi îi prind chipul între palme. Îmi las lacrimile să-i ude faţa, iar suspinele să alunge liniştea ce ne înconjoară.

Eu: Dacă mori... Chelule, n-am să te iert niciodată!

Ast*tuşeşte*: Ai mai văzut tu drac mort?

       Pufnesc şi îmi iau mâinile de pe pielea sa fină. Ast icneşte şi respiraţia sa devine mai greoaie. Ken îi acoperă rana cu mâna, parcă încercând să oprească sângerarea. Aud cum ceva se crapă şi privesc în jur, însă nu este nimic înafara de acel băiat ce-l împuşcase pe Ast.

Eu: Duceţi-l la spital. Eu am treabă.

Cel: Nu te las să mergi acolo!

Eu: Am zis ceva şi fă-o repede.

     Celina mă priveşte surprinsă, însă nu mai comentează. Se apropie de Ken, urmându-mi vorbele ce sunaseră ca un ordin. Cei doi îl ridică pe Ast, apoi mă privesc atenţi.

Ken: Ai noroc că am încredere în puterile tale.

Eu: Plecaţi până nu vă omor pe voi prima dată!

       Cei doi oftează şi se depărtează cu grijă. Adversarul îi priveşte, însă nu intervine, lăsându-i să părăsească parcarea şi să se piardă în întuneric. Ne privim reciproc, fiecare având o expresie anume. Băiatul cu părul brunet mă priveşte cu ochii săi negri în întregime, fiind satisfăcut că am rămas aici. Privirea mea emană ură şi simt cum vreau să îl omor pe loc. Pentru prima dată voiam să omor o persoană.

Eu: Cine naiba eşti şi ce vrei?

?: Oh! Eşti nervoasă?

Eu: Răspunde-mi la întrebare!

?: Îţi aminteşti de demonul care ţi-a ars casa?

       Îmi muşc obrazul, iar amintirea aceea îmi revine în mine. Vedeam deja cum flăcările ardeau întreaga locuinţă. Îmi scutur capul şi îi susţin privirea celui din faţa mea, menţinându-mi starea.

Eu: Ce e cu el?

?: ...............

=Sfârşitul capitolului 13=

Scuze de întârziere ;-; Nu prea am mai avut timp de (re)scris. Sper că a fost pe placul vostru.