Akyro: După cum am spus: eu şi Ast suntem fraţi.

       Stau cuminte pe bancă şi-l privesc cu atenţie, aşteptând să continue ceea ce începuse. Când privirile ni se întâlnesc, băiatul pufneşte amuzat. Îmi ridic o sprânceană confuză, făcându-l pe acesta să redevină serios.

Eu: Ce e?

Akyro: De ce eşti atât de interesată de mine şi Ast?

Eu: Ceva îmi spune că trebuie să ştiu, iar tu eşti singurul care îmi poate spune acum.

Akyro: Bine. Trec direct la subiect. Suntem gemeni, dar nu ne suportăm.

Eu: D-De ce?

Akyro: Ştii... *face o pauză şi mă priveşte lung* Nu mai bine îţi arăt?

        Îl privesc confuză încercând să leg ceea ce tocmai spusese. Mă încrunt la acesta, însă băiatul nu-şi schimbă expresia serioasă.

Eu: Cum adică să-mi arăţi?

Akyro: Shhh. Închide ochii.

Eu: Niciodată! Cine ştie ce o să-mi faci.

Akyro: N-am să-ţi fac nimic, găină speriată.

Eu: Nu te cred!

        În scurt timp se aşterne liniştea, iar Akyro îmi aruncă o privire rece şi simt cum corpul îmi îngheaţă. După câteva schimburi de priviri, băiatul se apropie de mine uşor, apoi îmi pune o mână la ochi şi-mi şopteşte cu glas calm:

Akyro: Vrei să vezi ce s-a întâmplat?

Eu: Încearcă alt mod de a mă convinge.

       Îl îndepărtez şi mă ridic de pe bancă. Fac câţiva paşi în faţă, apoi îmi întorc privirea spre acesta.

Eu: O să aflu de la Ast!

Akyro: De la Ast? Nu-ţi e frică de el? Dacă te muscă iar?

        Privirea blândă a băiatului se transformă în una sadică, fiind adus şi un rânjet pe măsură. Îmi muşc obrazul gândindu-mă dacă ar trebui să-mi fie mai frică de Akyro decât de Ast, sau să-mi fie frică de amândoi.

Eu: Am plecat!

       Nu apuc să fac bine un pas şi Akyro mă prinde de mână, trăgându-mă înapoi pe bancă. Tresar la contactul cu materialul tare şi îl privesc fix.

Akyro: Azi vreau să stau cu tine. Nu-mi strica buna dispozitie!

Eu: Lasă-mă să plec, Akyro!

       Băiatul mă strânge mai tare de mâna, iar eu îl privesc speriată. În scurt timp, telefonul meu începe să sune. Ah! Salvată de telefon! Akyro îmi dă drumul, iar eu răspund imediat.

Eu: Alo?

Tav: Ce dracu faci? Unde eşti? Vin după tine!

Eu: Stau cu... Celina în parc. Nici să nu te gândeşti să vii! Nu mai sunt un copil. Avem treabă acum. Bye!

       Închid rapid telefonul şi îmi ridic privirea spre băiat. Acesta mă priveşte cu o expresie uimită şi uşor confuză. Ar fi trebuit să-i spun adevarul fratelui meu, însă am de aflat câteva lucruri.

Akyro: Wow! Aşa soră...

Eu: Ai zis ceva? *îi arunc o privire nervoasă*

Akyro: Scuze, şefa! *zice asta cu un ton ironic, aruncându-mi o privire de vulpe*

Eu: Mda...

Akyro: Te-ai schimbat mult de atunci.

Eu: De atunci? Cum adică?

Akyro: N-ai vrut să-ţi arăt.

       Îmi strâng buzele într-o linie subţire. Se joacă cu mine. Şi se joacă chiar bine. Am nevoie de trecut ca să înţeleg prezentul. Oftez lung şi îmi încrucişeaz braţele la piept gata să cedez.

Eu: Arată-mi.

Akyro: Eşti sigură?

Eu: Dacă-mi faci ceva... jur că am să te omor!

Akyro: Bine, bine.

       Fără să-mi lase timp de a mă răzgândi, băiatul se apropie de mine rostind cuvinte necunoscute, apoi mă sărută pe frunte. Obrajii mei prind o nuanţă trandafirie şi uşor, uşor vederea mi se înceţoşează până când totul devine negru.

       În scurt timp mă trezesc într-o cameră rece şi goală. Privesc în jur şi nu observ nicio vietate, nici măcar un păianjen. Camera e complet goală. Analizez mai bine şi observ o uşă ce dezvăluie o lumină albă, curată. Merg în faţă, trecând de acea uşa, şi dau de un hol fără sfârşit ce avea de o parte şi de cealălaltă multe alte uşi. Tablourile completau perfect imaginea misterioasă a holului, iar structura şi vechimea lor era impresionantă. Un covor roşu şi lung se întinde pe întreg coridorul, parcă făcând parte din peisaj. Totul pare să fie desprins dintr-un film. Mă plimb alene şi observ la fiecare uşă câte un număr. Mă apropii de una dintre acestea şi o deschid, fiind uşa cu numărul nouă. Păşesc înăuntru şi mă trezesc pe o câmpie multicoloră. Clipesc des părându-mi destul de cunoscut locul, apoi mă întorc pe călcâie, dar uşa dispăruse. Clipesc des fiind puţin speriată, dar sunt atrasă de râsetele unei fetiţe. Mă întorc şi... mă vad pe mine!? Tresar şi mă apropi mai mult, apoi mă aplec să iau fetiţa în braţe, dar aceasta trece prin mine ca printr-o fantomă. Rămân uimită şi o privesc cum aleargă spre un băiat cu părul negru. Aceasta îi sare în spate, iar băiatul începe să chicotească prefăcându-se speriat.

Liana: Akyro!

       Mă încrunt simţind ceva ciudat. Părea că îmi aminteam, dar nu la fel. De parcă acolo trebuia să fie altă persoană. Oftez pentru mine şi îmi masez fruntea lăsând sentimentul ciudat să dispară singur.

Akyro: Wah, Liana! M-ai speriat.

Liana: Scuze. Sunt aşa bucuroasă că am putut veni să te vad!

Akyro: Mi-a fost dor de tine!

       Băiatul o prinde în braţe şi o învârte pe fetiţa firavă. Zâmbesc inocent şi admir imaginea, muşcându-mi involuntar obrazul. Păşesc uşor, încercând să mă apropii de aceştia, apoi mă aşez pe iarba moale. După câteva clipe copiii încep să se joace diferite jocuri până când obosesc şi se întind pe iarba verde. Îmi închid pleoapele încercând să înţeleg de ce aveam sentimentul că altă persoană trebuia să fie în locul lui Akyro. Era ciudat. Mult prea ciudat şi deja vreau să mă trezesc. Nu e bine ce văd. Nu pare adevărat, sau doar câteva părţi sunt inventate. Îmi deschid ochii şi observ că cerul dispăruse, fiind înlocuit cu o nuanţă de gri înceţoşată. Clipesc de câteva ori şi observ o cameră imensă. Tapetul de pe pereţi este alb cu modele crem, iar podeaua e din lemn. Îmi plimb ochii de la geamurile mari cu draperii aurii, până când dau de un pian alb aflat în mijlocul camerei. Îmi las capul într-o parte şi zâmbesc larg, iar privirea mi se opreşte pe scaunul de lângă pian unde se află doi copii. Mă apropii de instrumentul muzical şi dau peste o Liana micuţă şi un... Akyro. Sentimentul ciudat apare din nou, iar ceva din minte îmi spune într-una: "Minte. Minte. Doar te minte.". Mă încrunt şi observ cum băiatul îşi schimbă culoarea părului în alb. Tresar iar când copilul își întoarce faţa imaginea se schimbă.
       În scurt timp îmi dau seama că mă aflu într-o pădure. Mai bine spus: în adâncul unei păduri dese şi întunecoase. În spatele meu încep să se audă ţipete şi mă întorc brusc având un fior ciudat. Privesc cu atenţie şi observ că sunt Ast şi Akyro, apoi îmi măresc ochii când constat că Ast îl alerga pe Akyro cu un cuţit. Încerc să-l opresc punându-mă în faţa sa, însă acesta trece prin mine ca printr-o hologramă, făcând ca mii de fiori reci să-mi străbată corpul. Îmi muşc obrazul şi îi urmăresc de aproape pe cei doi fraţi până ajung lângă un lac.

Ast: Vino la mine!

Akyro: Lasă-mă! Eşti nebun!?

Ast: Sper să mori în cele mai urâte chinuri, frăţioare!

       Mă încrunt la strigarea folosită de Ast. Nu este genul ce ar striga pe cineva aşa, nici măcar pe fratele său. Mai fac un pas încercând să mă apropi, iar imaginea se schimbă pentru câteva secunde, cei doi băieţi făcând schimb de roluri: Akyro ţinând cuţitul, iar Ast fiind cel ameninţat. Clipesc iar totul revine la normal şi Ast se apropie ameninţător de Akyro. Aşa ceva nu s-a întâmplat, nu? Poate nu aşa, ci invers.

Akyro: Stop!

       Akyro îl prinde pe Ast de mâini, însă acesta încerca să-l rânească. În scurt timp, băiatul se opreşte şi se departează de Akyro. Mişcările sale par controlate de altcineva forţat. De parcă el ar fi păpuşa şi cineva îi trage sforile.

Ast: Am să mă răzbun...

       După aceste cuvinte, băiatul se aruncă în apă făcându-mi corpul să se cutremure. Privesc şocată aşteptând să iasă la suprafaţă, însă nu a mai apărut. Mă încrunt şi-mi încrucişez mâinile la piept. Minciună sau adevăr... Ce-mi arăţi de fapt, Akyro? Îmi întorc privirea înapoi spre Akyro şi observ că acesta fuge prin pădure. O să vreau şi varianta lui Ast la poveste. Îl urmez pe băiat şi observ că ajung rapid în faţa uşii de la casa acestora. Băiatul sare în braţele mamei sale fără să aştepte să deschidă bine uşa. Acesta începe să plângă şi să tremure, iar femeia îl priveşte îngrijorată. Strâng din dinţi şi îmi pun privirea pe fiecare membru al familiei. Tatăl este un bărbat în toată firea, purtând costum şi fiind bine aranjat. Părul îl are de aceaşi culoare ca a lui Akyro- negru ca pana corbului, iar ochii îmi amintesc de cei a lui Ast. Însă sunt diferiţi. Culoarea e aceeaşi ca a lui- negru, dar sentimentele ce le transmit sunt diferite. Ochii lui Ast sunt misterioşi şi răniţi, pe cand cei ai bărbatului sunt reci şi duri, foarte greu de pătruns. Îmi mut lent privirea spre femeia ce îşi ţine copilul în braţe, iar primul lucru ce îmi atrage atenţia este părul acesteia, fiind de aceaşi nuanţă ca a lui Ast- alb. Zâmbesc dându-mi seama că mă gândeam la prostul ăla. Oftez şi îmi continui analiza rapidă. Părul femeii e prins într-un coc împletit şi bine aranjat, lăsându-i faţa liberă. Ochii săi sunt turcoaz, fiind o culoare foarte frumoasă şi care iese bine în evidenţă. Aceeaşi culoare ca ai lui Akyro. Tresar la aceste detalii şi înghit în sec. Mai văzusem femeia aceeasta în trecut... Inspectia mea este întreruptă într-un final de vocea tremurândă a lui Akyro. "Prefăcătorie" era singurul cuvant ce-mi trece acum prin minte.

Akyro: A-Ast a... a vrut s-să mă omoare.

Părinţii: Ce!?

Akyro: Dar s-a aruncat în Lacul Blestemat... şi... şi nu a mai ieşit.

       Părinţii îl privesc uimiţi şi foarte îngrijoraţi. În scurt timp tatăl se înfurie, însă mama este îngândurată, părând că nu crede vorbele fiului ei.

Mama: Nu pot să cred că Ast ar fi făcut aşa ceva. El nu ar face nicioda--

Tata: Taci! Ai văzut că mereu Ast începea cearta! Dacă o să mai apară în ochii mei... o să fie torturat.

       Femeia îşi priveste fix soţul încercând parcă să-l convingă să se răzgândească, însă bărbatul doar o intimidează cu privirea. Într-un final se dă bătută şi intră în casă luându-şi copilul cu ea. O urmez rapid şi mă strecor înainte ca uşa să se închidă. Urc grijulie scările observând în ochii femeii câteva lacrimi ce sunt gata să cadă. Îmi strâng pumnii pe lângă corp simţind cum un gol îmi apare în stomac. Aceasta îşi lasă copilul în camera sa şi se grăbeşte spre a ei, unde se încuie acolo lăsându-mă afară. Îmi lipesc urechea de uşa tare şi ascult cum liniştea este spartă de sunetele făcute de femeie în timp ce plânge. Îmi muşc buza abţinându-mă să nu vărs câteva lacrimi, apoi îmi depărtez urechea de lemnul uşii şi îmi aşez o palmă pe aceasta. As fi vrut să o liniştesc, dar nu puteam face nimic.
       Fac un pas în spate şi imaginea se schimbă, devenind totul negru. Aştept câteva secunde şi o altă imagine apare făcându-mă să clipesc des pentru a o face clară. Analizez locul, totul părându-mi foarte ciudat. Pereţii sunt plini cu pânze de păianjeni, iar încăperile sunt întunecoase şi îţi dau fiori, părând ca nişte celule. Din unele camere se pot auzi ţipete de durere care îţi taie respiraţia pe moment. Îmi iau inima în dinţi şi mă apropi de o carceră, apoi privesc înăuntru. În scurt timp mâna îmi este atinsă de ceva rece şi mi-o retrag rapid începând să ţip speriată. Când îmi revin mă uit mai atent şi observ un bătrânel slab care pare terifiat de tortura primită până acum. Acesta întinde o mână spre mine făcându-mă să îmi pierd analiza, apoi zice calm:

Batran: Scoate-mă de aici... Te rog...

Eu: Ce? Mă poţi vedea?

       Mă apropii mai mult de gratii şi privesc faţa inexpresivă a bătrânului. Ochii săi parcă privesc prin mine, fiind duşi departe.

Batran: Asmodeus, ai milă!

       Mă depărtez rapid dându-mi o palmă peste frunte. Nu. Nu mă vede. Nu fac parte din acţiunea asta. Oftez şi privesc împrejurimile, apoi îmi continui drumul până când dau de o uşă pe care scrie cu ceva rosu: "Nu intraţi". Ridic din umeri, apoi rânjesc. Mă apropii cu grijă şi deschid uşa, lăsând scârţâitul puternic să răsune în încăpere. Inspectez zona şi observ un băiat legat de un scaun, fiind aşezat în mijlocul camerei. Mă încrunt în timp ce mă apropii şi observ că acel băiat e, de fapt, Ast. Tresar când văd că hainele sale sunt rupte şi pline de sânge. Îmi muşc obrazul, acum fiind faţă în faţă cu acesta. De ce eşti aici? Păşesc lent în jurul său, analizându-i fiecare trăsătură. Ajung iar în faţa sa şi-l privesc având o expresie tristă. În scurt timp îşi ridică brusc capul şi priveşte în sus, spre tavan. Are un zâmbet trist, iar ochii săi sunt de un rubiniu aprins. Însă, cumva, acel rubiniu pare lipsit de viaţă, trist şi pierdut.

Ast: O să putrezesc aici? Aşa ai ales să mă laşi, tată?

       Băiatul îşi lasă lent capul în jos scoţând un rânjet sadic. Rânjet ce pare destul de psihopat pentru situaţia în care se află.

Ast: Am să mă răzbun, Akyro...

       Tresar când îi aud replica şi îl privesc surprinsă, iar în scurt timp imaginea devine neagră şi mă trezesc brusc. Stau câteva secunde fără să fac nimic, apoi îmi dau seama că mă aflu în braţele lui Akyro. Mă zbat şi scap din braţele acestuia şi îmi pipăi gâtul speriată.

Eu: Mi-ai făcut ceva?

       Akyro mă priveşte mirat, apoi începe să râdă cu poftă. Îmi ridic o sprânceană confuză si îi urmăresc reacţia. Într-un final realizez că nu aveam nimic şi că el a stat cuminte.

Akyro: N-am făcut nimic. Nu ar fii fost interesant. Dar acum o să fie.

       Îmi prinde rapid încheietura şi mă trage înapoi pe bancă. În scurt timp sunt trântită pe suprafaţa tare şi imobilizată de Akyro. Îl privesc speriată şi încerc să mă zbat sub greutatea acestuia, dar în zadar. Băiatul se apropie din ce în ce mai mult şi simt cum frica devine mult mai mare. Îmi desprind buzele fiind pregătită să ţip după ajutor, însă o persoană ţipă la Akyro, făcându-l să se ridice brusc. Mă departez rapid de bancă şi respir neregulat. Persoana ce îl oprise pe Akyro se apropie mai mult, punându-se exact între noi. O analizez mai bine şi constat că Ast mă salvase. Zâmbesc în sinea mea şi rămân la o distanţă bună de amandoi.

Akyro: Trebuia tu să strici totul!

Ast: Un cuvânt în plus şi-ţi întorc capul ca la găini.

       Ast îi aruncă o privire urâtă, apoi se întoarce spre mine. Expresia încruntată i se schimbă rapid, devenind una blândă şi îngrijorată. Se apropie lent, însă rămâne la o distanţă anume, neîndrăznind încă să mă atingă. Deşi poate aş fi vrut să fie mai aproape...

Ast: Eşti bine?

Eu: Da... Probabil.

Ast: Stiu ca ţi-a spus ceva, dar minte! El mereu a fost un mincinos. Nu te pun să mă crezi pe mine acum, însă--

Akyro: Eu mint? Sau poate tu, frăţioare.

Ast: Liana, pe care din noi crezi?

       Îmi mut privirea de la unul la altul fiind confuză. Trebuia să cred pe unul din ei? De unde ştiu daca a fost o minciună sau chiar adevărul. Deşi pare că doar jumătate adevarat. Dar care jumătate este cea corectă?

Ast: Nu-mi spune că-i crezi minciunile! Îl ştiu pe Akyro. Spune-mi că nu crezi ceea ce ţi-a spus!

Eu: ............................

=Sfârşitul capitolului 10=

Scuze că nu am mai postat ;-; . Şi OMG <3 câte cititi!! >.< . Mulţumesc mult!!!
Sper ca următorul capitol să-l termin mai repede ;-; .