~Lectură plăcută~

       Zilele trec rapid când eşti în vacanţă şi aproape nici nu sesizezi. Asa cum s-a întâmplat la mine. Ajunul Crăciunului a ajuns mult prea repede. Cu el şi invitaţia la ziua de naştere a gemenilor Raskin. Alex şi Armin sunt unii din prietenii mei pe care mă pot baza. Însă nu prea am mai vorbit. Câteodată mă întreb dacă dispar o perioadă şi apoi apar exact cand ai nevoie.

        Îmi învârt linguriţa în ciocolata caldă şi privesc invitaţia la petrecerea nebunilor. Familia lor e foarte înstărită. Va fi o petrecere în stil mare şi graţios. Mă ridic şi sorb ultima înghiţitură din băutura dulce, apoi îmi spăl cana rapid şi urc în cameră. Travis este plecat la aeroport. Ca o surpriză, părinţii au decis să vină acasă. Deşi nu sunt cei naturali s-au descurcat de minune în a creşte doi demoni, în ambele sensuri ale cuvântului.

        Ajung în cameră şi-mi arunc bluza pe pat, rămânând într-un tricou. Îmi întind braţele deasupra capului şi mă întrept spre dulap. Îl deschid rapid gândindu-mă la o ţinută cât mai elegantă. Doamna Raskin ţine mult ca o fată să fie îmbrăcată în rochie şi băieţii în costum. Pentru ea nu conta vremea. Putea fi -25°C tot în rochie trebuie să fii. Oftez şi arunc diferite rochii pe pat, apoi mă întorc şi le privesc având bărbia prinsă între degete. Nu se potrivesc pentru eveniment.

        Concentrarea îmi este întreruptă brusc de un claxon cunoscut. Îmi dau ochii peste cap plictisită. Travis ştie să atragă atenţia. Oftez lent şi cobor scările dând peste zâmbetul larg al mamei care doar ce a intrat în casă. Îi zâmbesc larg, apoi îi sar în braţe, chicotind amândouă. Tata aşează bagajele într-un colţ şi ne îmbrăţişează pe amândouă.

Mama: Doamne, scumpo! Ai mai crescut?

Eu: N-a trecut mult de la ultima revedere.

Mama: Tot a fost o veşnicie!

Tata: Mă ajută cineva la bagaje?

       Travis surade şi îl ajută. Mama dă din umeri şi îşi ia geanta, urcând scările spre dormitoare.

Mama: Sunteţi bărbaţi amândoi. Fetele au altceva de făcut. Ah, aproape uitasem!

       Îmi ridic o sprânceană confuză şi o privesc cum se îndreaptă spre un bagaj. Îl deschide rapid din el scoţând un pachet.

Mama: Trebuia să ţi-l dau în seara asta, dar o să fii plecată.

Tata: O să fie plecată în ea.

       Îmi ridic sprâncenele şi îmi mut ochii de la unul la altul. Mama îmi pune pachetul în braţe chicotind, iar eu îi zâmbesc şi îl deschid rapid. În scurt timp ochii îmi sunt captivaţi de o rochie minunată. Este de un albastru închis, având un material plăcut la atingere. O scot şi o pun pe lângă mine, observând ca este lungă până în pământ şi simplă. Exact cum îmi place. Mânecile îi sunt până aproape de coate, iar de la brâu în jos are presărat ici pe colo câteva pulbere de schipici. Chiţăi de fericire şi încep să ţopăi. Acum am rochie pentru aniversarea gemenilor. Sar în braţele părinţilor şi îi sărut pe obraji, mulţumindu-le.

* * *

       Orele au zburat în timp ce-i ajutam la despachetat. Acum ne aflăm toţi patru în bucătărie, râzând zgomotos.

Tata: Şi tot singuri?

Mama: Haide, Josh! Nu-i lua cu viaţa amoroasă... Eu am slujba asta!

       Surâd şi îl privesc pe Travis care priveşte în altă parte. Are o prietenă, însă nu doreşte s-o prezinte acum. Încă nu este totul limpede între ei. Văzând că Travis nu iese din visare, schimb subiectul.

Eu: Deci, cât timp staţi?

Tata: Câteva zile. Va trebui să plecăm înainte de Anul Nou. Firma nu se descurcă singură.

Eu: Înţeleg...

Mama: Şi ai mai aflat ceva de Asy?

Eu: Asy? *confuză*

Mama: Băiatul disparut... I-am uitat numele.

       O privesc câteva secunde, apoi îmi las privirea pierdută în podea. Cum puteam să-i spun că e viu, dar nu vrea să mă vadă? Totuşi, m-a bucurat enorm mica scrisoare. Îi zâmbesc mamei scurt.

Eu: Mai nimic, dar când o să-l găsesc o să-l strig aşa.

Mama: I-am pocit aşa rău numele?

Travis: Nu chiar. *surâde*

       Mama îşi ridică umerii, apoi surâde. A rămas la fel de vioaie că o adolescentă. Nu a putut face copii niciodată, dar n-o mai deranja asta. Eu şi Travis suntem copiii ei cei mult iubiţi. Poate nu aveam acelaşi sânge, însă ne iubeşte nespus şi noi îi suntem recunoscători pentru asta. Îi datoram viaţa pentru că ne acceptase. Putea să ne lase să supravieţuim singuri, dar nu a vrut. Cum ne-a văzut a vrut să aibă grijă de noi. Ne ştia natura, dar n-o deranja. Era minunată şi încă este. Nu ştiu ce n-as face fără ea.

       Într-un final ne-am ridicat pe rând de la masă. Tata şi Travis merg cu alunele în living ca să vizioneze un film, iar mama rămâne în bucătărie, încercând o nouă reţetă de prăjituri. Mereu încerca lucruri noi. Îi zâmbesc şi o las în treaba ei. Nu de alta, dar când se apucă de ceva e concentrată acolo şi uită de cei din jur.
        Urc în camera mea, lăsând atmosfera vie să colinde în continuare casa, apoi mă trântesc pe pat luând scrisoarea lui Ast. Mereu o ţin prin apropiere. Inspectez plicul simplu care cu siguranţă avea amprentele lui. Îmi muşc obrazul şi deschid plicul, scoţând coala albă. Scrisul său nu se schimbase. Era la fel de frumos şi caligrafic încât nu parea a fi al unui băiat. Îmi plimb ochii pe fiecare literă în parte, ajungând cu ochii la semnătura lui. Şi-a pus numele întreg, deşi toţi îl strigăm pe prescurtare. Las coala înapoi în plic şi îl pun la loc, apoi îmi trec mâna prin păr şi casc. Ciudat este faptul că Celina nu a venit să mă cicălească să o ajut cu rochiile. Zâmbesc, iar câteva ciocănituri în uşa se fac auzite. Mă ridic în şezut şi poftesc persoana înăuntru, Celina intrând râzând. Şi vorbeam de lup...

Cel: Azi o să mă îmbăt!

Ken*stă în tocul uşii*: Deci eu nu am voie să beau fiindcă conduc, dar tu o faci? Bine. Să vii cu taxi acasă!

Cel: Şi tu pe jos. Îţi desumflu cauciucurile!

Eu: Wo, wo, wo! Nimeni nu se îmbată, sau aţi uitat cum e doamna Raskin?

       Un moment de linişte se lasă în cameră. Pe feţele lor se poate citi că-şi amintesc păţaniile cu aceasta. Celina îşi scutură capul, tremurând.

Cel: "Doamnele trebuie să fie elegante. Spatele drept, privirea înainte! " Grr... Mă ia cu fiori când îmi amintesc.

Ken: "Un domn ar trebui să lase mereu primul cuvant unei doamne." Păcat că eu vorbesc peste Celina.

Cel: Şi mereu ţi-o iei.

Ken: Adevărat...

Eu: Şi ce faceţi aici?

Ken: M-a pus să o aduc ca să-i alegi o rochie. E indecisă, săraca. I-am spus că rochia crem îi stă bine, dar ea nu.

Cel: Dar nu sunt sigură!

       Oftez şi îi privesc, iar Ken da din umeri şi se aşează pe scaunul de la birou într-un mod plăcut lui: picioarele pe lângă scaun, spătarul în faţă şi braţele ţinute pe vârful spătarului. Oftează şi ne priveşte plictisit. Celina se încruntă la el, apoi îmi arată pozele cu cele două rochii. Într-adevăr ambele îi veneau foarte bine. Formele o ajutau. Mă holbez la ambele rochii ceva timp. Ea e şaten închis şi vişiniul îi venea perfect, dar ceva nu era bine. Nu se potrivea cu tenul ei deschis şi personalitatea. O scotea prea în evidenţă. În schimb cremul îi venea minunat. Rochia i se mula uşor pe talie şi se potrivea de minune. Ken avusese dreptate.

Eu: Crem.

Ken: Yes! Oh, da!

Cel: Asta sună a complot.

Eu: Ba nu! Îţi vine bine.

Cel: Fie, rămâne cremul.

       Ken rânjeşte jucăuş, iar Celina se încruntă. Băiatul îşi ridică mâinile în semn de predare, apoi chicotim toţi.

Cel: Un alt Craciun petrecut împreună. V-aţi gândit la cadouri?

Ken: Pentru fraţii petardă, sau pentru noi?

Cel: Pentru noi. Lasă fraţii pentru petrecerea lor.

Eu: E secret.

Ken: Mintea mea are multe idei.

Cel: Dintre care şi perverse...

Ken: De unde-- Adică...

Cel*îşi dă ochii peste cap*: Hai să împodobim bradul.

Ken: Nu e seară.

Cel: Ştiu, dar n-o să fim aici. Hai acum.

Eu: Mă duc să le spun să scoată decoraţiunile.

Ken: Brad ai?

Eu: L-a cumpărat azi Travis.

       Cobor în grabă şi le spun vestea celorlalţi, iar în scurt timp tata şi Travis merg să aducă decoraţiunile. Mama încă este cu prăjiturile. În scurt timp Ken aranjează bradul în suportul lui.

Ken: A fost o îmbrăţişare ţepoasă...

Cel*îl scutură de ace de brad *: Nu ştiam că ai o nebunie pentru brazi.

Ken: Nici eu, dar îmi cam făcea cu ochiul.

       Celina îşi dă ochii peste cap, iar eu îmi ascund un zâmbet când aceasta mă priveşte. Travis şi tata apar cu decoraţiunile sigilate în cutii de carton, răsuflând uşurat când le lasă pe podea.

Tata: Dacă ştiam că în subsol e aşa mult praf, angajam o menajeră.

Tav: Nu cred că ar fi intrat în subsol.

Tata: Ai dreptatea ta aici.

       Ne lasă cutiile şi-şi văd de filmul lăsat pe pauză. Ken sare pe cutii şi le desface, iar Celina fură o betea verde şi o aşează la gâtul brunetului.

Ken: Cred că am ajuns brad de Craciun. *îşi trece mana prin păr* Decoraţi-mă!

Cel*umblă printr-o cutie*: Oh, uite ce instalaţie frumoasă.

Eu: De acord cu tine.

Ken: Ce ignor...

Cel: Taci şi ajută.

Ken: Mă omori!

       Surâd şi îi înfăşor cu o betea verde închis cu picăţele albe. Aceştia mă privesc confuzi, apoi Ken prinde ideea şi o trage mai aproape, iar Celina îl priveşte surprinsă. Termin de înfăşurat, iar brunetul o trage într-un sărut scurt şi dulce pe şatenă. Le fac o poza înainte să se desprindă unul de altul, zâmbind mulţumită. Cei doi se privesc în ochi fără a spune ceva. Sunt mult prea drăguţi. O combinaţie perfectă. Două piese de puzzle care se potrivesc. Îi privesc până când aceştia se despart de tot. Celina încă are obrajii roşii, iar Ken zâmbeşte în colţul gurii. Totul este minunat, însă ceva lipseşte. E ca şi cum ai totul, dar lipseşte esenţialul. De parcă ai puls dar n-ai inimă.
       Îmi muşc buza şi privesc bradul. Da. Lipseşte o persoană importantă, acea persoană care te face să râzi doar privind-o. Lipseşte Ast, iar lipsa lui se simte mai rău ca atunci când eşti înjunghiat. Se simte ca şi cum mii de cuţite te înjunghie în locuri sensibile şi, pe deasupra, se mai şi rotesc în rană. Nu ştiu dacă este doar dorul, dar îmi doresc ca în seara asta sa fie aici. Mă afund în gânduri iar.

Ken: Liana? Hei! Planeta Keny către Cometa Lia!

       Tresar, parcă trezită din gânduri, apoi îmi ridic o sprânceană şi îl privesc confuză.

Ken: Ce? Mă gândeam că aşa răspunzi.

Eu: "Planeta Keny"?

Ken: Nu-mi venea altceva în minte!

Cel: La ce te gândeai?

Eu: La nimic. Să ne continuăm treaba.

       Fur o ghirlandă şi alerg în jurul bradului, chicotindca un copil. O înfăşor în jurul acestuia şi le fac semn celor doi să se mişte. Aceştia fac schimb de priviri şi mă urmează. Bradul este destul de înalt încât am avut nevoie de o scăriţă. Ken coboară de pe scară şi caută ultimul ornament prin cutie.

Ken: Liana, ai onoarea.

Eu: Poate pica bradul la ce noroc am...

Ken: Haide, mă! Îl refacem.

Cel: Ce încurajare!

       Surâd şi mă urc lent pe scăriţa din inox. Privesc steaua aurie din mâini, apoi o aşez cu grijă în vârf. Când îmi iau mâinile de pe stea, tot bradul începe să lumineze. Cobor şi mă întorc spre ceilalţi, realizând că Travis băgase instalaţia în priză exact când terminasem de pus steaua.

Mama: Am terminat prajitu-- Am pierdut multe, nu-i aşa?

       Începem să chicotim, apoi eu şi Travis mergem lângă aceasta şi îi furăm câte o prăjitură de pe tava plină. Îi sărutam obrajii, iar mama pune tava pe masă şi ne priveşte pe rând.

Mama: La fel de copilăroşi. N-am sesizat că sunt mai multe persoane în casă.

Tata: Fiindcă eşti prea concentrată, Marry. *fura o prăjitură*

Mama: Fără prăjituri fiindcă te îngraşi!

Tata: Una nu strică...

       Surâd şi privesc ceasul de pe perete. Ora şase jumătate seara. Mă încrunt puţin, apoi îmi revin.

Eu: Cred că e timpul să ne pregătim. La opt trebuie să plecăm.

Ken: Acum pot spune clar că timpul a zburat!

Cel: Şi nu mi-am ales masca!

Eu & Ken: Mască!?

Cel: Da. N-aţi citit tot?

Ken: Sincer a mea încă e sigilată.

Eu: M-am plictisit după: "Vă invităm la...".

Cel*face palm*: Scrie că trebuie să avem o mască ca să intrăm.

Eu: Deci nu intru...

Ken: Stau afară cu tine.

Cel: Vă fac eu rost. Culorile repede!

       Fac schimb de priviri cu Ken, iar ceilalţi asistă la situaţie, abţinându-se să nu izbucnească în râs.

Ken: Alb?

Eu: Albastru închis.

Cel: În sfârşit!

       După aceste cuvinte îşi scoate telefonul şi pleaca vorbind cu o altă persoană. Îmi pun atenţia pe Ken, acesta zâmbindu-mi.

Ken: Ne rezolvă, Celina.

Eu: Ce nu face ea când e vorba de petreceri...

Ken: Când e vorba de mâncare gratis.

       Îl privesc scurt, apoi încep să râd. Ken îmi dă un cot scurt şi mă oprec sesizând că Celina se întoarce spre noi.

Cel: Gata. Acum plec să mă pregătesc.

Ken: Îi aducem masca când venim s-o luam?

Cel: Dar n-a zis Karen că vine?

Eu: Da, însă l-am refuzat. Era prea ciudat să ies cu el din maşină ştiind că fetele îl aşteaptă.

Ken: Deci vi cu noi. Bun!

Cel: Îmi pare rău de băiat...

Ken: Oh, mai taci! Eu shipuiesc AstxLiana nu KarenxLiana!

Cel: KarenxAst sună incitant.

Ken: Prăjiturile conţin ceva lichior? O cam luă pe câmpi...

       Roşesc uşor la vorbele băiatului, apoi îmi dau câteva palme mentale pentru a-mi reveni. Oftez şi aceştia se întorc spre mine.

Eu: N-Nimic.

Ken: Plecăm. Mie îmi trebuie maxim douăzeci de minute, dar Celina e Celina.

Cel: Ha, ha! Treci în maşină!

       Ken îşi ia la revedere politicos şi pleacă. Celina îmi dă o ultimă  îmbrăţişare şi pleacă după Ken. Mă întorc înapoi în living şi merg spre canapea. Travis mă priveşte puţin confuz, apoi se întoarce la film.

Tata: Vrei să iei loc?

Eu: Nu. Am treabă.

Tata: Baftă în ce faci.

       Îi zâmbesc scurt şi plec. Nu înainte de a-mi trece mâna prin părul lui Travis. E moale şi te îndemna să-l ciufuleşti. Acesta îşi lasă capul pe spate, rânjind la gestul meu. Scot limba la el şi mă bag la baie pentru un duş scurt. Mă eliberez de haine şi păşesc lent în cabina de duş, apoi pornesc apa, lăsând stropii călduți să-mi alinte pielea. Îmi trec mâna prin părul deja ud, dându-l pe spate. E plăcut să simţi apa caldă scurgându-se pe piele. Te calmează. Renunţ la ritualul de gândit sub duş şi încep să-mi săpunez pielea.
       Duşul se sfârşeşte în cele din urmă, iar eu urc în halat şi cu prosopul pe cap până în cameră. Acolo îmi usuc părul fără a-l aranja într-un fel anume.

       Când constat că s-a făcut deja ora şapte seara, mă ridic din pat şi îmi pun rochia dăruită de părinţi. Se potriveşte perfect pe corp. Parcă a fost croită special pentru mine. Mereu mă surprind fiindcă îmi ştiau mărimile. Mă privesc în oglindă câteva minute bune şi, într-un final, decid să-mi las părul drept. Oftez şi îmi iau două şuviţe din faţă, răsucindu-le la spate, apoi prinzându-le cu o clamă neagră. Imi iau pantofii negri, acum rochia venind mult mai bine. Acum sunt puţin mai înaltă spre bucuria mea. Aş fi preferat să merg naturală, dar nu mai este cazul. Cobor până în baia de la parter, iar mama intră zâmbind larg.

Mama: Îţi vine perfect.

Eu: Mulţumesc.

Mama: Încerci să te machiezi?

Eu: Aşa rău mă dau de gol? *surâd*

Mama: Lasă-mă să te ajut.

Eu: Doamne, eşti minunată! Mulţumesc!

       Mă aşez pe scaun, iar mama îşi ia cele necesare. Îmi închid ochii şi mă las pe mâna femeii, ştiind deja că eu sunt anti-talent în arta machiajul. Mâna sa se mişcă grijuliu pe pleoapele mele şi mă gâdilă. Îmi muşc buza din când în când încercând să nu râd. Într-un final se depărtează şi îşi aşează lucrurile.

Mama: Te poţi uita. Nu e ceva strident.

       Trag aer adânc în piept şi mă ridic de pe scaun, apoi îmi privesc reflexia şi îmi ridic sprâncenele uimită. Sunt tot eu. Adică nu pare nimic schimbat. Nu ştiu de ce mă aşteptam la o combinaţie din care să nu mă recunosc. Fardul de pe ploape e mai mult natural, spre coada ochiului putându-se observa nuanţe de albastru de la cea mai deschisă la cea mai închisă. Rujul de pe buze este aproape insesizabil. Un roz palid ce aducea spre culoarea naturală, însă care se putea observa. Mă întorc zambind şi o îmbrăţişez.

Mama: O să se vadă mai bine cu ajutorul măştii. Ea o să-ţi scoată ochii în evidenţă.

Eu: E superb! Îţi mulţumesc.

       Femeia zâmbeşte şi mă bate pe umeri ca mai apoi să mă scoată din baie. Tata se întoarce spre noi rămânând blocat. Travis se ridică de pe canapea, întorcându-se spre mine, apoi îşi ridică o sprânceană surprins.

Travis: Liana cu machiaj?

Tata: Asta e o minune de Crăciun.

Mama: Bărbaţii... Nu ştiu să facă complimente.

       Surâd şi ridic din umeri, iar tata se apropie şi îmi sărută obrajii. Îi zâmbesc larg.

Tata: Sper să te distrezi.

Eu: Sigur o s-o fac.

       Fără a mai putea adaugă ceva, câteva bătăi în uşa se aud. Travis deschide rapid, aproape fiind doborat de Celina. Fata mă priveşte câteva secunde, timp în care Ken a intrat tremurând de frig. Îmi mut privirea de la unul la altul. Ken are un costum alb ce îi vine perfect. Părul său brunet este aranjat, iar cravata îi e crem precum rochia Celinei. Erau ca un pachet. Măştile le aveau puse deja. Celina o are de un crem deschis cu câteva margele negre drept model, iar Ken are o mască albă cu dantelă pe margini.

Cel: Ken, am greşit casa.

Ken: Ori Liana are o soră geamănă neîntâlnită până acum, ori...

Eu: Serios?

Ken: Glumesc. Îţi stă superb.

Eu*îi zâmbesc*: Merci. Nici voi nu sunteţi mai prejos.

Cel: Cred că sunt geloasă. Cine te-a machiat? Dacă îmi spui că tu mă duc să mă arunc în piscina de la casa Raskin.

Eu: Aş vrea să te văd într-o piscină iarna, însă meritul îi aparţine mamei.

Mama: Nu-mi mai face reclamă. Acum fugiţi! Anabelle nu e genul de femeie răbdătoare.

Ken: Ştim pe propria piele.

Eu: Să aveţi grijă.

Tata: Distracţie plăcută!

       Urc în maşină împreună cu cei doi, chicotind fericită. Ne privim pentru câteva clipe, apoi se aude motorul. Ken iese de pe străduţă şi virează la dreapta tăcut.

Cel: Uitasem de mască!

       Celina îmi înmânează masca de un albastru la fel ca a-l rochiei. Aceasta are câteva margele negre şi un şir alb ce forma un model. Marginile de lângă urechi îi sunt uşor curbate şi arcuite încât semăna a fluture. Îi zâmbesc Celinei şi aceasta îmi întoarce zâmbetul. Îmi prind rapid masca şi mă relaxez pe scaunul din spate. Urma o seară lungă.

       Ken parchează maşina cu grijă într-un loc găsit prin mulţimea de maşini. Familia Raskin ţine foarte mult la punctualitate. Coborâm şi dăm peste gerul de afară.

Cel: De ce trebuia tu să parchezi aşa departe?

Ken: Pentru că maşini? Dă?

Cel: Treceam prin ele! Uff!

       Celina începe să alerge pe tocuri până la intrare, iar Ken mă priveşte scurt, apoi îmi zâmbeşte. Îi întorc zâmbetul şi ajungem aproape de Celina. Intram lent şi cu grija în sala petrecerii, iar toţi ochii se aţintesc asupra noastră. Alţii curioşi, iar alţii doar geloşi pe cuplul de lângă mine. În scurt timp suntem întâmpinaţi de gemini.

Alexy: Eu îi întâmpin primul!

Armin: În visele tale!

Ken: Uşor! E destul Ken pentru fiecare.

       Băieţii îl privesc confuzi, apoi trec pe lângă el de parcă n-ar fi existat. Ken se întoarce cu mâinile în san privind supărat. Armin o ia în braţe pe Celina, iar Alexy sare pe mine aproape dezechilibrându-mă.

Alexy: Mă bucur că eşti aici.

Eu: Şi eu.

Armin: V-am păstrat o masă aproape de a noastră. L-am lăsat pe Karen să o ţină ocupată.

Ken: Îmi imaginez că e ocupată de fete acum.

Alexy: Nu chiar. Nu l-au observat încă.

       Celina mă trage brusc de mână până în dreptul mesei. O privesc surprinsă şi aceasta surâde.

Cel: Stiu că vrei să-l vezi.

Eu: Pe cine?

Cel: Nu mă lua cu "pe cine"! Pe Karen!

Eu: Nu... Prefer o seară liniştită.

Cel: Liana, nimeni nu-ţi interzice să te distrezi puţin.

Eu: Mă distrez în felul meu.

       Fără alte comentarii mă aşez la masă. În scurt timp Ken şi Celina se aşează lângă mine. Karen e aşezat faţă în faţă cu mine, iar lângă acesta stă o fată. Posibil norocoasa ce ocupase locul prima. Îmi muşc obrazul înainte ca băiatul să se ridice. E îmbrăcat într-un costum negru şi cămaşă albă, iar masca sa era în totalitate neagră şi simplă, ochii săi verzi observându-se mai bine în tot acel negru. Îmi iau privirea de pe acesta şi inspectez fata care se ridicase după el. Are bucle lejere lăsate pe spate, iar rochia sa este vişiniu închis şi cu un decolteu drăguţ. Însă fardul e mult prea strident pentru faţa ei inocentă.

       Petrecerea începe şi majoritatea sunt acum în mijloc, destrăbălându-se. Totul decurge normal. Gemenii primesc cadouri peste cadouri şi seara este minunată. Îmi ascund un zâmbet când îi văd pe Ken şi Celina dansând şi râzând. Toţi se distrează în diferite moduri. Îmi mut privirea prin sală, dând de Karen ce e înconjurat de câteva fete, acestea probabil rugându-l să danseze. Oftez şi sorb din paharul de suc, simţind apoi cum câteva mâini fac contact cu umerii mei, iar corpul îmi tresare automat. Mă întorc rapid dând peste zâmbetele gemenilor.

Armin: Nu te desprinzi de masă. Asta îmi spune că aţi cam prins drag una de alta.

Alexy: Iar începe cu prostiile lui.

Armin: Du-te dracu'! Azi aveam meci de LoL!

Alexy: Ştii că nu-mi pasă.

Armin: Te bag cu capul în tort la prima ocazie.

Alexy: Să te văd!

Eu: Încetaţi! Ce naiba?

Armin: Mhm. Oricum vii la dans?

Eu: Nu ştiu...

Alexy: Că vrei, că nu vrei, vii cu sărbătoriţii!

       Fără să apuc să comentez, Alex mă prinde de mâini şi mă ridică, iar Armin mă împinge de la spate până în mijlocul sălii. Câţiva oameni se holbează, restul continuând distracţia. Armin îşi desface puţin cravata dând drumul aerului din plămâni. Alex încă nu îmi dă drumul la mâini, încercând să mă facă să mă mişc. Surâd şi încep să mă mişc pe ritmul muzicii, zâmbind larg. Alex îşi continuă mişcările nebune, râzând. Armin îl împinge cu şoldul şi mă trage, învârtindu-mă. Alex dă din umeri şi îşi continuă mişcările de dans. În scurt timp, Armin este asaltat de o fată şi acesta îi acceptă dansul. Celina îl trage pe Ken până în dreptul meu, acum fiind ascunşi bine în mulţime.

       Timpul se scurge cu rapiditate. Acum ceasul bate pentru ora doisprezece noatea. Tortul îşi face apariţia şi toţi începem să batem din palme, cântând. Îl prind de după gât pe Alex, iar Celima sare pe Armin cântând în cor.

Eu: Şi-altă dată, şi-altă dată! Hei! O s-o facem şi mai, şi mai lată!

Alexy: Oh, vai! Mă omorâţi!

      Gemenii încep să râdă şi să sufle pe lumânări în sincron. Aplaud în cor și muzica reîncepe. Îi privesc câteva secunde apoi mă strecot pe una din ieşirile pe terasă. Priveliştea este uimitoare. Holul e lung şi uşor îngust, făcând legatura cu alte două ieşiri. Arcada este luminată de becuri mici risipind întunericul nopţii. Îmi las mâinile pe balustrada rece, inspirând adânc. Un fior rece îmi străbate spatele şi am intenţia de a mă întoarce, însă două mâini îmi acoperă vederea. Surâd scurt şi stau cuminte, iar în sală se aude "The Script - Flares" dat pe un volum potrivit.

?: Ghici cine-i?

Eu: Hm... Karen?

?: Tsk... Cu siguranţă nu e afemeiatul ăla.

       Zâmbesc larg şi îmi pun mâinile peste ale sale. Îi recunosc timbrul vocii şi parfumul, însă nu vreau să cred. Îi îndepărtez lent mâinile fine şi mă întorc rapid. Ochii mei dau peste câteva şuviţe albe atât de cunoscute. Ochii săi negri se observă uşor datorită măştii albe. Îmi mut privirea mai jos dând peste un costum alb. Clipesc des, alungând lacrimile din colţul ochilor. E aici. Inspir adânc, sunetul scos părând un suspin. Îl împing brusc, acesta făcând câţiva paşi în spate fără să scoată un cuvânt. Mă încrunt şi mă abţin să nu-i lipesc o palmă de toată frumuseţea. Chiar daca mă bucur că este aici, tot merită una fiindcă m-a părăsit.

Eu: Te urăsc.

Ast: La fel de rea. Nu te bucuri să mă vezi?

Eu*îmi muşc buza*: Habar n-ai cât de greu îmi e să nu plâng şi să nu te pocnesc...

       Ast oftează lent şi mă trage în umbra terasei, spatele meu făcând contact cu peretele rece. Frigul începe să se simtă în sfârşit.

Ast: Ştiu că sunt un prost şi merit biciuit, apoi legat de o maşină şi târât un oraş întreg. Ştiu că te-am făcut să plângi şi regret asta.

       Îl privesc fără a-i răspunde, rememorându-i fiecare trăsătură. Mâinile sale fac contact cu obrajii mei aproape îngheţaţi, iar fruntea lui se atinge cu a mea. Ne privim reciproc un timp îndelungat.

Ast: Promit că o să mă revanşez pentru fiecare lacrimă.

Eu*îi prind mâinile*: Promiţi că o să rămâi?

       Ast îşi muscă buza şi priveşte podeaua. Ştiam deja răspunsul, însă voiam să aud contrariul. Inspir adânc şi îi urmăresc buzele cum se desprind lent.

Ast: Asmodeus nu mă mai crede mort. O să mă caute. Dacă stau cu tine te pun în pericol.

Eu: Ştii că nu-mi pasă de pericol...

Ast: Ştiu că te-ai arunca în Iad doar ca să ne ştii bine pe toţi, însă eu nu vreau să te văd rănită. Crezi că mai poţi aştepta puţin?

Eu: De ce?

Ast: Mă antrenez. Promit că o să te apăr mereu. Nu-mi pasă că o sa-mi iau pumni de la şefa, sau că tata o să mă pârlească. Te vreau în siguranţă.

Eu: Ştii că nu vreau să-ţi mai dau drumul acum.

       Buzele sale se arcuiesc uşor într-un zâmbet larg. Zambet ce îmi trezeşte căldură, făcând frigul ce ne înconjoară să dispară. Îşi scoate masca lăsând-o să cada pe jos, iar eu îi privesc trăsăturile fetei şi mi le tipăresc iar în minte. A rămas acelaşi.

Ast: M-aş uita o veşnicie la tine şi nu m-aş plictisi niciodată.

Eu: N-o lua pe romantism că te bat acum şi aici!

Ast: Vai tu, periculoaso!

Eu: Mă provoci?

Ast: Poate cu altă ocazie.

       Îmi muşc buza şi îi strâng mai bine încheieturile mâinilor. Acesta nu-şi desprinde mainile de pe obrajii mei şi îmi priveşte buzele.

Ast: Îţi stă bine cu puţin fard, însă ceva mă mănâncă să-ţi şterg rujul acela.

Eu: Asta a fost gen "Vreau să te sărut"?

Ast: Stici momentul! Voiam să pară mai palpitant.

Eu: Ca acela dintre blocuri?

Ast: Ah... După ăla n-am mai dormit nopţi la rând.

Eu: Perversule...

Ast: Tot mă iubeşti!

       Îmi dau ochii peste cap şi iar îmi prinde privirea. La naiba cu el! Îşi umezeşte lent buzele şi mă priveşte printre gene. Îmi închid ochii când îi simt atingerea fină peste buzele mele. Totul ar mai fi continuat dacă cineva nu ne întrerupea. Se desprinde brusc, sărutul devenind un pupic, apoi mârâie deranjat şi mă priveşte fix în ochi.

Karen: Liana, eşti aici? Te caută Celi--

Ast: Tsk...

       Îmi eliberează faţa şi se dă un pas înapoi, apoi se întoarce, încruntându-se urât la Karen. Sincer cred că acum îmi doream să-l arunc de pe casă, sau să-l îngrop de viu. Ori, în cel mai bun caz, să-l calc cu maşina lui Ken.

Karen: Se pare că eşti ocupată.

Ast: Transmite-i nebunei salutări din partea mea.

Karen: Aham. *îşi încrucişează mâinile la piept * Vreau explicaţii.

Eu: Explicaţii? Ce ar trebui să îţi explic ţie?

Karen: Multe, Liana.

Ast*se apropie de băiat*: Ascultă, nu vreau să o lungesc... Ori te îndepărtezi de ea, ori te îndepărtez eu. Simplu, Karen.

Karen: Deci tu eşti cel ce era mort, Astaroth.

Ast: Aş încerca să fiu politicos, dar nu prea ştiu să mă prefac.

Karen: Crede-mă că simt la fel.

Eu: Ok! Încetaţi! Ce naiba? Ast, el e un prieten. Nimic mai mult.

Ast: Spune-i asta lui, nu mie.

Eu: Sunteţi imposi--

       Un alt fior îmi străbate brusc corpul. Ast se întoarce privind într-un punct fix, iar Karen ne priveşte confuz.

Karen: Eşti ok?

Eu: Eu da. Cineva trebuie să plece.

Ast: M-am lungit cu statul. Asmodeus e aici.

Eu: Am simţit... Mai bine te întorci.

       Ast îmi prinde umerii brusc şi mă priveşte ingrijorat. Îi zâmbesc larg, expresia sa schimbându-se.

Ast: Promite-mi că dacă se întâmplă ceva mă strigi indiferent de situaţie! Iar tu... *se întoarce spre băiat* Sper că ai inteles că e luată. M-am cam săturat să te văd după fundul ei.

Karen: Oricum o vei pierde. La reverede, Romeo.

       Karen se depărtează intrând în sală, iar Ast se încruntă şi-l înjură printre dinţi. Oftează zgomotos şi încearcă să se calmeze.

Ast: Cuminte. Stai cuminte, Ast. Nu e timp de explodat oameni.

Eu: O...k...?

Ast: La dracu' cu problemele astea. Nu pot sta departe de tine! Ce mi-ai făcut?

Eu: Te-am otrăvit. Credeam că îţi vei da seama.

       Ast îşi trece mâna prin păr şi surâde scurt, apoi se întoarce iar spre mine, prinzându-mi faţa. Îşi presează buzele cu grija de ale mele şi le lasă câteva momente fără a mai face nicio mişcare, apoi îmi dă drumul muşcându-şi buza.

Ast: La naiba că încep să ador otrava. Îţi şterg altă dată rujul ăla.

Eu: Nici măcar în vise n-o să reuşeşti!

Ast: Mai vedem noi.

       Îi zâmbesc scurt şi acesta se dă un pas înapoi. Îmi muşc obrazul abţinându-mă la a nu sari în braţele sale.

Ast: Eşti frumoasă aşa, de fapt, eşti frumoasă mereu.

Eu: Ast, dacă stai prea mult nu te mai las să pleci...

Ast: N-aş vrea să plec.

Eu: Atunci, nu pleca.

       Îşi mută privirea zâmbind trist într-un colţ al gurii. Ştiu că îl doare la fel ca pe mine. Ofteaz şi îmi încrucişez mâinile la piept.

Ast: Te iubesc, scânduro!

Eu: Te urăsc, Asy!

Ast: Stiu că n-o faci. Stai, "Asy"?

Eu: Pleacă o dată, la naiba!

Ast: Mhm. Eşti imposibilă. Ah, da... Voiam să fiu primul ce o zice. Crăciun fericit, Liana!

       Se apropie dintr-un pas şi-mi sărută fruntea dispărând în secunda următoare. Nu stiam cum face asta, dar mă bucuram că o poate face. Iau masca de pe jos şi o strâng cu grijă la piept. Ar fi trebuit să-l opresc aici, dar n-ar fi rămas pentru siguranţă noastră. Însă, ceva îmi spune că soarta e aceeaşi în ambele situaţii. Las aerul să-mi părăsească lent plămânii şi intru înapoi în sală, şoptind mai mult pentru mine câteva cuvinte.

Eu: Crăciun fericit, Astaroth...

= Sfârşitul capitolului 9 =

Sper că nu v-am plictisit... E destul de mare. 5200+ de cuvinte o.o