Stau de mai bine de o oră într-o poziţie aproape incomodă. Cine dracu' ar sta în fund, cu picioarele arcuite ciudat şi mâinile puse pe genunchi cu degetul mare şi arătătorul unite? Mă plictisesc grav! Mi-a mai amorţit şi fundul! La naiba cu antrenamentul ăsta! De zile bune am stat în aceeaşi poziţie. Nu mai rezist. Oftez zgomotos şi atrag privirea şefei spre mine. Mă încrunt şi aceasta face la fel. O să mor dacă mai stau mult în poziţia asta.

Ast: Serios, mi-a amorţit fundul!

Em: Taci şi îndură!

Ast: Nu mai rezist! Pune-mă să alerg cinci sute de ture în mâini, dar nu pot sta jos. E plictisitor!

Em: Eşti aşa prost! Trebuie să-ţi controlezi energia.

Ast: Ştiu să fac asta...

Em: Ai sigiliul rupt şi puterea ta e mai mare ca de obicei. Ai face bine să mă asculţi!

Ast: O fac, cred.

       Bătrâna oftează şi se ridică. O privesc şi mă ridic înainte să se răzgândească.

Em: Ştiu că îţi poţi folosi lumina binişor, dar asta n-o să te ajute mereu.

       Îmi muşc obrazul şi privesc în altă directie. Ascult tăcut cuvintele bătrânei, înţelegând situaţia.

Em: Ştiu că eşti nerăbdător să stăpâneşti toată lumina. Toţi tinerii sunt aşa grăbiţi.

Ast: Ştiţi că n-o să pot sta aici toată viaţa, nu? Vreau să o văd!

Em: Te-a captivat atât de mult?

Ast: Vă rog...

       Femeia mă priveşte fix, albastrul ei fiind acum rece. Înghit cu greu nodul din gât.

Em: Ştiu că eşti puternic, dar încă nu sunt sigură că o să te poţi întoarce.

Ast: Să mă întorc?

Em: Poţi să pleci într-o secundă. Să dispari în dimensiuni, dar întoarcerea? Nu vreau să risc.

       Emma se îndepărtează păşind lent, iar eu rămân pe loc cântărind situaţia. Pot să dispar, dar nu pot să apar? Nu e ca şi cum as dispărea de acolo şi aş apărea aici? Îmi scutur capul şi o urmez. Alerg spre aceasta şi mă pun în faţă, iar batrâna se încruntă şi îşi drege glasul.

Ast: Ce veţi să spuneţi?

Em: Poti să pleci, dar nu te poţi întoarce în acelaşi loc.

       Îmi rdic o sprânceană confuz. Îmi aduc mâinile la piept şi aştept explicaţia femeii.

Em: Nu-ţi controlezi puterea. Crezi că o faci, dar ştii doar jumătate din ea.

Ast: Pot încerca măcar o dată?

Em: Eşti incapabil să înţelegi!? Sau vrei neapărat să-ţi lipesc capul de câteva pietre?

Ast: Varianta trei: învaţă-mă.

Em: Eşti mai încăpăţânat decât propria-mi nepoată!

Ast: Posibil. Vreau s-o protejez şi ştiţi că dacă stau aici nu fac asta.

Em: Iubirea poate ucide. Crezi că eşti pregătit să mori pentru ceea ce iubeşti?

Ast: Aproape am murit o dată... Nu strică şi a doua oară.

       Bătrână îşi dă ochii peste cap şi-mi face semn s-o urmez, iar în scurt timp ajungem lângă o cascadă. Stăm chiar la începutul acesteia. Stânca este atât de abruptă încât pare o mică prăpastie. Privesc distanţa dintre mine şi cealalaltă parte. Mult până jos.

Em: Vrei să te învăţ, dar eu nu am răbdare.

Ast: Ştiu. Dar ce treabă are mica prăpastie?

Em: E un loc bun să înveţi. Dacă te arunc n-o să mori, deoarece e apă pretutindeni. E cam mare distanţa, dar sper că o să cazi bine.

Ast: Ce!?

Em: Ce nu înţelegi?

Ast: La ce ajută asta?

Em: Faci o baie şi te antrenezi. Simplu.

Ast: Simplu!?

Em: Ştii să înoţi, nu?

Ast: Da...

Em: Atunci roagă-te să cazi bine.

Ast: Tot nu mi-aţi spus la ce foloseşte.

Em: Când o să cazi... Hm. Gândeşte-te la un loc în care vrei să apari.

Ast: Ah! Teleportare!

Em: În sfârşit.

       Oftez şi-mi arunc rapid bluza pe jos. Nu este o vreme tocmai bună de înotat. Pe pământ este deja toamnă, dar în Iad nu se simte. Mă întind puţin şi păşesc în spate pentru a-mi lua avânt. Am fost inspirat să nu-mi iau un tricou pe sub. Acum mi-ar fi fost greu să mă dezbrac... sau nu. Rânjesc şi încep să alerg, apoi sar din varful prăpastiei, simţind vântul ce-mi biciuieşte faţa. Un loc, dar ce loc? Mă încrunt, dar când să mă decid la destinaţie, ajung deja în apă. Apa este foarte curată şi reuşesc să ies la suprafaţă, scuturându-mi părul. Nu e calda, dar nici prea rece. Îmi trec mâna prin păr dându-l pe spate. Crescuse destul de mult. O să trebuiască să-l tund.

Em: Baie plăcută.

       Îmi dau ochii peste cap şi ies din apă. În timpul petrecut aici mă învăţase cum să îmi ţin echilibrul deasupra acesteia. Păşesc lent pe apă până ajung la peretele prăpastiei, apoi încep să mă caţăr. Nu-mi vine să cred că mă antrenează o fantomă.
       Ajung din nou în vârf, observând cum Emma stă pe o piatră meditând la orice avea în cap. Niciodată n-am întrerupt-o. Mă scutur şi sar din nou în timp ce cad mă gândesc la... nimic. Fuck my life! Nu-mi vine niciun loc în minte! Impactul vine şi apa îmi pătrunde în gură, apoi ies rapid scuipând tot ce pătrunsese. Grozav. Mă încrunt şi inot spre zid, apoi mă ridic deasupra apei, pipăind piatra tare.

       Toate acestea s-au întâmplat de vreo douăzeci de ori. Aproape mă durea corpul, deoarece în unele sărituri aterizam cam prost. Oftez şi o privesc pe bătrână. Aceasta nu s-a mişcat din locul ei, însă acum mă priveşte. Înjur printre dinti şi sar din nou, făcând iar contact cu apa. Ies şi dau cu apă în diferite părți. E imposibil. Privesc prăpastia şi oftez, apoi îmi închid ochii şi mă calmez. Îi redeschid şi privesc nisipul de sub picioare, apoi îmi muşc obrazul şi încep să alerg. Emma se ridică brusc când eu sar. Stai. Când urcasem prăpastia? Mă întorc în aer şi înjur, gândindu-mă iar la nisip, apoi apar brusc de unde am plecat. Simt nisipul sub picioare. Nu mai picam. Eram... Eram din nou pe sol.

Ast: Oh, da!

Em: Este chiar foarte bine. Sincer nu mă aşteptam.

Ast: V-am surprins mereu. Chiar nu vă aşteptaţi?

Em: Vin---

       Apar lângă ea punându-mi mâna pe umărul ei, iar bătrâna se întoarce şi se încruntă. Zâmbesc larg şi îmi trec mâna prin părul ud.

Em: Vezi și viitorul, sau ce?

Ast: Mă aşteptam să mă chemaţi mai aproape.

Em: Încearcă pe muntele acela.

Ast: Ok.

       Privesc muntele, dar nu se întâmplă nimic. Îmi închid ochii, însă nu simt nimic. Îi deschid şi sunt în acelaşi loc.

Ast: De ce?

Em: Încă nu stăpâneşti asta. Îţi aminteşti când te-am învăţat să mergi pe apă? Puteai doar câţiva paşi. Acum poţi traversa un ocean întreg!

Ast: De ce totul începe cu chestii mici!?

Em: Daca ar începe cu ce e mai interesant te-ai plictisi repede.

* * * * *

       Săptămânile au trecut. În fiecare zi încercam teleportări noi. Dar cu cât mergeam mai departe cu atât mai obosit eram.

Em: Încă o dată!

Ast: Unde?

Em: Mergi la palat. Adu-mi un obiect. Şase sute şaizeci şi şase de kilometri, nord.

Ast: O...k... Să zicem că acest număr nu are alte semnificaţii.

       Inspir adânc şi apar în faţa palatului din Iad, privindu-l. Atât de mare şi atat de sumbru. Respir scadant, iar corpul îmi tremură. Privesc în jur şi împrumut un suport de lumânări din faţa intrarii. Şefa mereu vrea dovezi. Ma întorc, iar vederea îmi este uşor în ceaţă. Corpul începe să mi se clatine şi cad în şezut pe pământul tare. Respir neregulat şi vederea îmi devine tot mai în ceaţă.

Acum totul este negru.

       Îmi desprind cu greu genele, apoi icnesc când încerc să mă ridic. Corpul mă doare, dar este suportabil. Uşa se deschide lent, pe ea intrând Emma şi Natasha- femeia ce m-a îngrijit de când am ajuns aici. Mereu a fost grijulie şi blândă. Îmi trata rănile fără să ceară nimic în schimb. E precum o mamă.

Em: Te-ai trezit?

Ast: Da. Să continuăm.

       Mă ridic în coate însă corpul refuză. Durerea îmi străbate fiecare muşchi şi mă face să icnesc. Mă prăbuşesc la loc, lăsând înţepăturile corpului să se risipească.

Nat: Ar trebui să te odihneşti azi. Te-ai antrenat zi şi noapte. Corpul ţi-a obosit.

Ast: Dar...

Em: Are dreptate. Nu doar corpul ţi-a obosit. Energia ta e scăzută. Mai las-o să-şi revină. Putem continua îl altă zi.

       Oftez şi mă întind pe patul moale. Cred că pot avea o zi liberă. Îmi închid ochii lăsând muschii să se relaxeze.

* * * * *

       A trecut un an şi câteva luni de când am ajuns aici. Atât de mult timp petrecut aici, dar nu a fost inutil. Am învăţat foarte multe lucruri care îmi vor folosi.

       Mă întind apoi mă prăbuşesc lângă bătrână. Iarba moale îmi gâdilă faţa si pieptul gol. Pieptul mi se ridică rapid şi coboară în acelaşi ritm. Alergările au rămas un obicei destul de bun. Nu doar că mă menţin în formă, dar îmi măresc şi viteza.

Em: Pune ceva pe tine.

       Surâd şi-mi trag bluza pe mine, iar bătrână îşi dă ochi peste cap plictisită şi se ridică. Acum e seară, o seară plăcută şi liniştită. Mă ridic leneş şi îmi îndrept privirea spre cerul plin de stele. Lumea de dincolo nu e aşa liniştită. Majoritatea locurilor sunt sumbre şi cu un cer gri, lipsit de soare sau stele. Câteodată sunt lipsite şi de viaţă. Mă opresc în faţa uşi de la intrare, iar femeia se întoarce surprinsă. O privesc fix. Ştie ce vreau.

Em: Intră în casă. Nu mergi azi.

Ast: Aşa îmi spuneţi mereu. Vreau s-o văd. Promit că n-o ating!

Em: Dacă te vede o să-i faci mai rău.

Ast: N-o să mă vadă! Promit şi asta...

       Bătrâna oftează, apoi mă priveşte. Albastrul său face contact cu negura din ochii mei. Deşi amândouă au aceeaşi nuanţă de albastru, îmi e dor de una singură.

Em: Bine, dar nu stai mult.

       Zâmbesc şi dispar înainte să se răzgândească. Picioarele mele fac contact cu trotuarul rece, iar stropii grei de ploaie îmi lovesc orice particică din corp. Privesc cerul plin de nori negri, iar picaturile mari îmi lovesc faţa fără ezitare. N-am vrut să apar în camera ei. Nu mă simt pregătit. Ar fi ciudat să vezi un om mort în camera ta, dar, de fapt, să fie viu. Grovaz, Ast! Logică level două mii! Îmi lipesc o palmă zdravănă şi încep să alerg prin ploaie. Clar o să-mi fac rost de o răceală superbă!

       Ajung pe balconul din faţa camerei sale, apoi o privesc prin geamul ud cum stă la birou. Doarme? Vreau să intru, dar ma opresc, apoi îmi muşc buza şi iau lunima din camera ei. Măcar acum nu ne vedeam niciunul. Îmi pare rău, Liana. Poate altă dată.

* * * * *

Em: Lovesti ca o fată!

Ast: Sunt "fată"!

Em: Ştiam eu...

Ast: Tsk!

       Îmi ridic mâna făcând un vânt puternic să-i lovească faţa antrenoarei. Niciodată n-o învingeam. Mă încrunt şi îmi încrucişez mâinile.

Ast: E deja seară. Ar trebui să ne oprim. Ştiţi că nu vă pot bate!

Em: Ştiu.

Ast: Wow. Ce sinceră.

Em: Unul ca tine n-ar putea.

       Îi zâmbesc ironic şi-mi dau ochi peste cap, apoi fac un pas, dar mă opresc brusc. Un sentiment ciudat îmi învăluie corpul şi fiecare muşchi mi se opune. E în pericol? Îmi scutur capul.

Em: Eşti ok?

Ast: Trebuie să plec acum!

Em: Liana?

Ast: Cred.

       Îmi iau hanoracul pe mine şi dispar fără alte conentarii, apoi apar pe un bloc înalt. Îmi pun gluga pe cap şi privesc trotuarul, inspirând aerul nopţii. Nimeni. În scurt timp, atenţia îmi este acaparată de cineva ce fuge printre blocuri. Proastă alegere, Liana. Sar de pe bloc aterizând fără probleme într-o altă alee dintre blocuri. Este mai întunecată şi mă infiltrez bine în peisaj. Îmi lipesc spatele de un zid rece, auzind paşi apăsaţi, semn că persoanele se apropie. Îmi muşc obrazul şi împing cu piciorul o ladă veche de lemn. Cum credeam, Liana se împiedică şi o prind în braţe. Se zbate la început, dar este inutil. Din braţele astea nu mai scăpa. Şi n-o să mai scape cât de curând de mine.

* * * * *

       Mă joc cu lingura în supa de pui, iar Emma mă tot înjunghie cu priviri, însă o ignor. La naiba! N-ar fi trebuit s-o sărut. Îmi muşc buza inferioară, apoi oftez. Dar a fost atât de bine după atâta timp...

Nat: Dacă nu îţi place poţi să-mi spui.

       Tresar şi o privesc confuz pe femeie. În scurt timp înţeleg ce voia să spună. Nu mă atinsesem de supă decât cu lingura.

Ast: Ah, nu! Scuze, Nata! Eram cu gândul departe.

Nat: Sigur eşti bine? Pari mult mai... Nu ştiu. Diferit?

Em: Îndrăgostit...

       Mă înec cu prima înghiţitură pe ziua de azi. Natasha vine în fugă şi mă ajuta, iar bătrână începe să râdă fără să se mai oprească.

Nat: Eşti prea distras!

Ast: Nu e vina mea!

Em: Las-o baltă, Romeo...

Ast: Păcat că Julietta e pe pământ!

       Îmi pun cotul pe masă şi îmi sprijin obrazul în mână. La naiba cu emoţiile! Emma mă priveşte viclean şi triumfător, pe când Natasha este îngrijorată. Oftez şi-mi termin supa aproape rece, încercând să le ignor expresiile.

Nat: Nu te forţa.

Ast: Mulţumesc. Sunt bine.

Em: Da, normal!

Ast: Vreţi să încetaţi cu glumele?

Em: Bine.

       Bătrâna oftează şi se ridică lent. Îmi dau ochi peste cap şi mă ridic fără să mai comentez altceva.

Nat: Ast, dacă te deranjează ceva, spune-mi. O să vorbesc eu cu Emma.

Ast: Nu are vină. Nepoata ei în schimb...

       Nata zâmbeşte drăcesc. S-a prins într-un final ce era cu mine şi gânditul meu raţional. Oftez şi îmi încrucişez mâinile la piept.

Nat: Mă bucur c-ai revăzut-o. Şi cum a decurs? Vreau să ştiu tot!

Ast*surâd*: Păcat că am promis să nu îmi dezvălui identitatea. Totusi, mă bucur s-o văd neschimbată.

Nat: Nu cred că ţi-a dereglat raţiunea doar prin simplul fapt că ai văzut-o.

Ast: Poate şi ceva îmbrăţişări. Poate un sarut... Nu ştiu! *surâd şi mă îndepărtez*

Nat: Treci aici şi povesteşte-mi!

Ast*deja afară*: Poate spre seara, Nata!

* * * * *

       Îmi întind muşchii după antrenamentul de dimineaţă. Corpul îmi e deja obişnuit cu astfel de chestii: alergări, flotări, genoflexiuni, abdomene, orice merita făcut în câteva ore bune. Mă aşez pe pământul tare lăsând vântul să-mi mângâie firele de păr. L am tuns în sfârşit, deşi nu este mare diferenţă. Încă îmi mai intră în ochi dacă îl ciufulesc. Câţiva pasi se aud în spatele meu. Mă încrunt, prefăcându-mă că nu sesizez apropierea persoanei.

Em: Natasha, lasă jucatul. Ştii că nu-l sperii.

Nat: Ar fi mers dacă nu mă dădeai în gât!

Ast*îmi las capul pe spate şi o privesc* Eşti sigură? Te-am auzit.

       Nata se bosumflă şi îşi încrucişează mâinile la piept. Surâd şi mă ridic luându-mi tricoul pe mine. Obişnuiesc să mă antrenez fără tricou. Bătrână se apropie lent de noi, fiind la fel de tăcută ca de obicei.

Nat: Vedeţi voi la cină.

Em: Eu nu mănânc... Sunt fantomă.

Ast: Ha! Eu când v-am făcut fantomă m-aţi lovit!

Em: Gura, recrut!

Ast: Aye, sir! *mână la frunte*

       Emma oftează şi îmi aruncă un zâmbet scurt, iar Natasha începe să râdă şi se întoarce la treburile ei. N-aş mai pleca de aici, dar vreau să-i văd şi pe ei...

Em: Lasă-ţi gândurile! Azi ne antrenăm corp la corp.

Ast: Corp la fantomă.

Em: Te prăjesc şi te dau la cerberi!

       Tresar şi o privesc cu sprâncenele ridicate. Cerberii, sau câini ai Lumii de Dincolo, sunt diferiţi de câinii obişnuiţi. Cerberii au trei capete şi sunt mult mai mari. Îmi scutur capul în semn de negare şi-mi iau o poziţie de luptă.

Em: Bun. Să începem!

       Îşi ia poziţia de luptă şi mă priveşte fix. Mereu mă lasă să fac prima mişcare. Mă încrunt şi îmi mişc uşor piciorul, dar îl opresc brusc. Un gol în stomac îşi face apariţia şi un strigăt atât de cunoscut îmi apare în minte. Îmi las picioarele moi şi cad în genunchi, ţinându-mi mâinile lipite de păr, iar bătrâna apare lângă mine foarte rapid.

Em: Ce s-a înt--

Ast: Liana!

       Femeia trasare însă nu aştept să-i explic. Dispar din raza sa vizuală şi apar într-o prăpastie, căzând. Oh, shit. Înjur printre dinţi şi privesc persoana din faţa mea. Cădeam amândoi. Îmi muşc obrazul şi o prind de talie dispărând cu aceasta. Apar într-o camera necunoscută, dar nu-mi păsa atât timp cât este bine, apoi îi dau drumul şi mă îndepărtez. Nu te pot lasă să mă vezi acum. Nu vreau să te pun în pericol mai mult decât eşti, dar pericolul s-a cam ataşat de tine.

* * *

Em: Nu-mi pasă ce faci, dar nu mai dispari aşa!

       Oftez şi îmi sprijin spatele de peretele camerei. Au trecut mai bine de treizeci de minute şi bătrâna încă îmi ţine morală.

Nat: Emma, încearcă să te linişteşti. Ţi-a salvat nepoata!

Em: Ştiu. Îi mulţumesc pentru asta, dar tot este un prost!

Ast: Sunt! Ok! Altceva?

       Îmi muşc obrazul destul de enervat. Emma mă priveşte şi ea nervoasă, iar Natasha încearcă să ne ţină sub control. Dacă n-ar fi fost ea, probabil casa era în flăcări. Mă desprind de perete şi ameţeala apare brusc, apoi mă lipesc la loc, lăsându-mi spatele să alunece pe acesta. Camera se învârte cu mine şi toate vocile se aud cu ecou. Respiraţia mi se accelerează, apoi un gol în stomac apare din senin. Ȋmi închid ochii, calmându-mă.

Em: A leşinat?

Nat: Nu ştiu. Tu ce crezi?

Ast: Încerc să-mi revin.

       Oftez şi-mi deschid ochii, apoi privesc spre cele două şi dau peste nişte expresii îngrijorate. Îmi masez uşor tâmplele.

Em: Deci?

Ast: Trebuie să plec.

Em: Oh, nu, nu! Ai fost deja!

Ast: Plec acum fără alte comentarii!

Em: Îndrăzneşte şi când te întorci te dau la cerberi în bucăţi!

Ast: S-a făcut!

       Dau cu pumnul în perete şi dispar. Certuri inutile. Ştiu ce fac! Nu sunt un copil. Nu mai sunt. Apar în mulţime fără să sesizeze nimeni, apoi privesc în dreapta mea şi rămân fără respiraţie. Inima parcă mi se opreşte în loc şi simt că o să mor dacă mai stau acolo. Incep să ţip şi să alerg prin mulţime ca un bezmetic. Câteodată doborând oamenii. Mă pun în genunchi lângă trupul fetei, iar mâinile îmi tremură.

Ast: La naiba... La naiba, Emma! Sunaţi la salvare!

*Înapoi în prezent*

Ast: Şi aşa am ajuns aici. Sincer, regret enorm că nu am venit mai repede. *îmi muşc buza cu putere* Îmi pare rău, Liana...

       Celina rămâne tăcută şi priveşte trupul bandajat al fetei adormite, iar Ken oftează si îşi mută privirea spre geam. Mă ridic de pe scaun atrăgând privirile celor doi, însă îi ignor şi îmi apropi faţa de cea a Lianei, fruntea mea făcând contact cu a ei. Îi privesc faţa ce nu arată nicio emoţie sau mişcare, apoi îi las un sărut scurt pe buze şi mă depărtez cu greu.

Ast: Sper să fii trează când mă întorc...

Cel: Când te întorci?

Ken: Adică pleci? Aşa? Acum?

       Strâmb uşor din nas şi îi privesc neutru, iar Celina se ridică brusc de pe pat. Inspir adânc, pregătindu-mă de orice.

Cel: Nu! N-o să pleci nicăieri, domnule Dispar şi Apar!

Ast*îmi ridic o sprânceană*: Frumos nume, însă trebuie s-o şterg.

Cel: Nu pleci viu!

Ken: Ce-ar fi să ne calmăm, hm?

       Oftez la unison cu Celina, apoi mă apropi de geam şi privesc oraşul. Mi-a fost dor să văd asta. Ating sticla geamului cu mâna şi privesc trist tabloul de afară.

Ast: Mi-a fost dor de asta. Să stăm toţi patru într-o cameră...

Cel: Atunci nu pleca... Cum vrei să-i spunem ce s-a întâmplat?

Ast: Cu o minciună.

Cel: Vrei să-mi mint prietena pentru că tu eşti indecis!?

Ken: Cel, are motive destul de bune. Aş face la fel doar ca să nu adaug o grijă în plus.

Cel: Cu toţii am face-o, dar cel mai rău îi va fi ei când se va trezi. N-o pot minţi, Ken! Nu pot...

Ast: Atunci spune-i adevărul. Dar... Întrebarea este dacă îl va accepta.

Ken: N-o va face. Ştii cât te-a căutat şi câte a făcut după ce ai dispărut? N-o să te lase să mai pleci data viitoare. Nu-i fă mai mult rau, Ast.

       Privesc podeaua gânditor. Cine naiba ar mai pleca când tot ce vrea este aici? Dar nu pot. Nu pot să o ţin cu doi demoni după ea. Îmi mai trebuie timp. La naiba cu viaţa asta!

Cel: Am înţeles...

       Îmi ridic privirea şi îi afişez o faţă confuză. Ken mă urmează la fel de confuz.

Cel: Ştiu că nu vrei să fie în pericol şi ştiu cât de greu îţi este să pleci. Dar n-o să fie ok când o să te întorci. Dacă o ţi doar într-un du-te vino o să-i faci rău.... Şi ştii asta.

Ast: Ştiu, dar o las pe maini bune, nu? Aţi avut grijă de ea în timp ce eu frecam menta.

Ken: Adică te antrenai fără mine! *îmi dă un pumn în umăr*

Ast: Să vezi ce ţi-o iei când revin!

Cel: Promite-mi că atunci când revi să fie definitiv.

       O privesc gânditor. Avea dreptatea ei, dar asta înseamna fără vizite de acum în colo. Oftez grav şi îmi trec mâna prin părul alb.

Ast: Promit că nu mai scăpaţi de mine când mă întorc.

Cel: Bun. Acum şterge-o până nu mă răzgândesc!

Ken: Ei bine, bro... Pe data viitoare şi mulţumim.

       Îmi arunc o ultimă privire spre Liana, zâmbind scurt. Promit că o să te veghez din umbră, doar nu mă părăsi. Îmi întorc privirea spre cei doi, având o expresie serioasă.

Cel: Cand te întorci?

Ken: Ah, da! Va trebui să ştiu când dau de băut!

       Încep să chicotesc, dar mă opresc cand constat că aceştia sunt serioşi. Le zâmbesc trist şi dispar, lăsând întrebarea în suspans. Dacă ar fi după mine, aş veni şi mâine.

=Sfârşitul capitolului 6=