Autoare: Înainte ca acest capitol să fie citit, rog ca fanele lui Ast (cele inexistente :v) să ţipe pe silenţios.
Ast: M-am întors, băăăă!!
Autoare: Ieşi dracu'.
Ast: Nu mai scăpaţi de mine!
Autoare: Eşti aşa de sigur?
Ast: Oh, shit.

~Ast povesteşte~

       Totul s-a petrecut atât de repede. Aş fi vrut să ajung cu o secundă înainte, însă trebuia să nu mă mai cert cu "şefa". Dar, la naiba, amândouă sunt la fel de încăpăţânate! Îmi muşc buza nervos şi revin la realitate. Ceilalţi mă tot ceartă şi-mi pun întrebări stupide.

Cel: Mă asculţi măcar?!

       Îmi dau ochii peste cap şi o privesc fix, iar fata se încruntă devenind şi mai nervoasă.

Ast: Probabil.

Cel: Eşti imposibil!

       Pufnesc şi îmi ridic o sprânceană. Eu sunt imposibil? Îmi arunc ochii spre Ken. Acesta stă rezemat de perete şi mă priveşte suspicios. Şi eu aş privi la fel. Adică se credea că am murit, nu? Dar aţi vazut voi drac mort? Bine, bine... Cea din pat -Frumoasa adormită- e dracul în persoană, dar sărim peste. Oftez şi-mi trec o mână prin păr. Nu ar fi trebuit să fiu aici, dar acum nu am ce face.

Cel: Cum naiba eşti viu? Cum!?

Ken: L-ai întrebat de trei ori până acum. Până şi eu am reţinut răspunsul!

Cel: E imposibil!

Ast: Dacă aveţi de gând să ţipaţi, faceţi-o afară. Acum ne aflăm într-un spital. Mai exact lângă o Liana inconştientă!

       Celina oftează şi se aşează pe manginea patului. Ken se încruntă, apoi îşi întoarce privirea spre geam. Mă aşez mai comod pe scaun şi îi iau mâna fetei în a mea, apoi i-o sărut grijuliu.

Ast: Să vă spun întreaga poveste.

       Amândoi îşi întorc privirea spre mine. Acum erau numai ochi şi urechi. Zâmbesc scurt, apoi încep să vorbesc.

Ast: Totul a început când...

*Acum un an şi câteva luni*

       Vântul îmi face urechile să vâjâie. Cad în gol, iar pieptul mă doare. Să te ia naiba, Akyro! Îmi închid ochii aşteptând impactul. Aceştia rămân închişi pentru mai mult timp. N-am mai simţit nimic. Totul era negru şi auzeam doar plânsetul Lianei. Sunt aşa prost...

* * *

       Simt cum cineva îmi atinge pieptul, dar corpul îmi e prea greu ca să mă mişc. Genele nu doresc să se desprindă. Într-un final reuşesc să-mi desprind pleoapele grele. Clipesc de câteva ori, vederea fiindu-mi în ceaţă. Îmi plimb ochii prin cameră până când imaginea devine clară. Nu-mi pot mişcă capul sau orice particică din corp. Singurele lucruri pe care le pot mişca acum sunt ochii. Deşi aceştia îmi par aşa de greu de manevrat.

?: Se pare că te-ai trezit. Mă aşteptam să mori, dar văd că eşti un luptător.

       Corpul începe să mi se dezmorţească uşor. Vocea persoanei de lângă mine este răguşită. Se observă din timbru că e bătrână. Foarte bătrână. Îmi mişc uşor capul într-o parte şi dau peste un albastru aşa de cunoscut. Deşi părul îl are alb, se mai strecoară câteva fire cenuşii sau negre. Părea a fi Liana, sau o versiune a Lianei mult mai bătrână. Încerc să mă mişc, dar icnesc şi renunţ.

?: Serios? Eşti patetic! Te face o durere?

       Îmi desprind buzele, dar o uşă se deschide. Pe ea intră o femeie de vârstă mijlocie cu câteva prosoape şi alte bandaje. Îmi ridic o sprânceană confuz, apoi las celelalte întrebări la locul lor şi întreb altceva.

Ast: De... De când sunt aici?

?: Ai fost adormit timp de patru-cinci zile. Deşi îmi plăcea să te privesc cum te zbaţi între viaţă şi moarte.

Ast: Sunteţi la fel de sadică ca Liana...

?: Doar avem acelaşi sânge, idiotule!

       Tresar şi simt o durere puternică încât îmi doresc să ţip. Acelaşi sânge? Aceeaşi ochi.

Ast: Emma?

Em: Nu mă striga de parcă avem aceeaşi vârstă, puşlama!

Ast: Dar cum? Eraţi o fantom--* o privesc mai bine* La naiba! Încă sunteţi!

Em: Da, sunt. Am ales să rămân în lumea asta. Fii recunoscător că te-am salvat. Ai avut noroc că nu ţi-a nimerit inima. Glonţul a trecut la un milimetru de aceasta. Persoana ori e un prost trăgaci, ori... Nu ştiu. Gândeşte-te singur.

       Îmi las corpul moale şi îmi închid ochii. Akyro nu ratează niciodată. E cel mai bun trăgaci din Lumea de Dincolo. Ori nu a vrut, ori are altceva în minte. Încerc să mă ridic, dar durerea îmi străbate din nou corpul.

Em: Mă enervezi. Vrei să-ţi ard un pumn ca să stai locului?

Ast: Tare aş vrea un pumn de la o fant--

       Femeia mă loveşte în cap cu pumnul şi puteam să jur ca a fost unul real. Icnesc şi o privesc surprins. Femeia cu bandajele se apropie chicotind.

Ast: Vă mulţumesc nespus, dar trebuie să plec.

Em: Nu pleci nicăieri. Asmodeus te-ar căuta şi Liana ar fi iar în pericol.

       Înghit în sec la auzul veştii. Avea dreptate. Toţi mă cred mort. Ar fi cel mai bun moment ca să mă antrenez şi nimeni să nu bănuiască. Îmi pun mâna pe frunte. Încep să îmi simt corpul. Femeia -a cărui nume nu îl ştiu încă- se apropie şi mă ajută la schimbatul bandajelor.

Ast: Pot să vă rog ceva?

Em: Da. Te antrenez.

       O privesc surprins, femeia oftând şi ridicându-se. Este uimitoare! Dar la ce să te aştepţi de la bunica Lianei?

       Ziua următoare mă trezesc ameţit. Medicamentele naturale îmi amorţeau corpul, dar îl şi ajutau să se vindece. Mă ridic leneş din pat, iar durerea încă îmi pulsează în piept. Stau în picioare, ţinându-mi mâna la piept. Scâncesc din dinţi şi fac un pas mai clătinat, încă unul, apoi altul şi altul. Uşa se deschide înainte să apuc să ajung la ea.

Em: Mişcă mai repede! Te aştept de juma' de oră! Hai! N-am timp!

Ast: Sunteţi spirit...

Em: Şi!? N-am timp! Mişcă-ţi fundul dacă vrei antrenanent de la mine.

       Îmi dau ochii peste cap, dar în scurt timp un pumn îmi aterizează în păr şi icnesc. O privesc pe bătrână confuz şi aceasta se întoarce făcând semn s-o urmez.

       Ajung într-un final la locul de antrenament. În jurul meu sunt stânci şi câteva chestii din lemn, însă spaţiul este foarte mare. Îmi clatin corpul simţind că rana se desface.

Em: Şi de acum vreau să te văd aici înainte ca soarele să răsară. În fiecare zi. S-a înţeles, recrut?

Ast*stau drept şi cu o mână la frunte*: Da, doamnă!

       Durerea îmi străbate brusc corpul şi îmi schimb poziţia. Strâng tricoul în mâna, în zona pieptului. Când naiba se vindecă asta? Bătrâna mă priveşte cu un zâmbet strâmb, apoi oftează.

Em: Azi te iau uşor. Faci un sfert din alergările propuse. Cam cincizeci de ture.

Ast: Ah, doar cincizeci... Stai. Ce!?

Em: Stai calm. E mic traseul. Cam două sute de metri. Ar trebui să te descurci la vârsta ta.

       Clipesc des şi îmi las corpul moale, căzând în genunchi. Vrea să mă omoare. Inspir adânc şi mă ridic. Nu-mi pasă dacă mor din nou. Vreau să o protejez. Îmi întind oasele şi încep să alerg. Durerea devine din ce în ce mai insuportabilă, însă o ignor.

       A durat ceva să termin jumate de ture, iar durerea îngreuna tot. Sângele din rană incepuse să-mi păteze tricoul o dată cu transpiraţia. Mai fac câteva ture, apoi mă trântesc de pământ simţind cum abia pot respira. Doare. Respir scadant, tricoul ud lipindu-se de piele.

Em: Se putea şi mai bine. Turele astea le vreau făcute în cincisprezece minute, nu în două ore!

Ast: Nu le-am terminat.

Em: Te iert pentru rana din piept. S-a desfacut, nu? Ţi s-a pătat tricoul.

Ast: Nu mai contează. Trebuie să continui.

       Mă ridic de pe jos şi mă scutur de praf, iar bătrâna mă priveşte uşor surprinsă, apoi zâmbeşte. În sfârşit am facut ceva s-o mulţumească.

Em: Bun, ai devotament. Renunţăm la alergat.

Ast: Ce urmează?

Em: Te iau uşor cu antrenamentul. Azi facem o mini încălzire.

Ast: Am înţeles...

Em: Crezi că poţi face ceva abdomene?

Ast: Să sperăm că n-o să se deschidă mai mult.

Em: Douăzeci pentru început.

       Oftez şi mă pun pe jos începând să fac abdomebele. Rana se deschide tot mai mult şi simt că vreau să ţip, însă îmi muşc buza la fiecare mişcare. Simt cum sângele se scurge uşor spre abdomen. Icnesc şi ma prăbuşesc pe jos, punându-mi mâna la gură. Îmi înăbuş ţipătul sub palmă, apoi tuşesc şi simt gustul sângelui, iar femeia îşi întoarce privirea uşor îngrijorată. Respir neregulat, încercând să alung din durere. Mă ridic cu greu în picioare, clătinându-mă. Fac un pas, apoi totul devine negru...

* * * * *

       Mă trezesc exact cum a vrut antrenoarea, apoi mă echipez rapid şi ies în fugă. Soarele nu răsărise, iar bătrâna nu este încă aici. Privesc în jur şi îmi întind corpul obosit. Am ajuns înaintea ei. Rana este închisă şi cheful de viaţă pe plus. Îmi încălzesc puţin membrele cu câteva genoflexiuni, apoi încep să alerg. Aerul rece al dimineţii îmi bate în faţă, insa imi continui alergatul.

        Terminasem deja cincizeci de ture şi simteam că mor. Picioarele îmi tremură şi respir neregulat. Firişoare de transpiraţie mi se preling pe faţă, apoi mă aşez pe pământ luând guri bune de aer. Stau aşa până când aud cum cineva începe să aplaude.

Em: Văd că eşti serios!

Ast*mă ridic şi merg spre ea*: Credeam că v-aţi dat seama.

Em*îmi aruncă un prosop în faţă*: Eşti mai prost decât un prost.

Ast*îmi şterg faţa*: Asta ar fi o insultă la adresa proştilor...

Em: Ai dreptate. Eşti un idiot.

       Încep să chicotesc, insultele sale amintindu-mi de Liana. Iau o gură mare din sticla de apă adusă şi îmi aşez prosopul după gât.

Ast: Ce urmează?

Em: Dublează-ţi abdomenele.

Ast: Doar asta mă înveţi?

Em: Crede-mă, asta te ajută sigur. Eşti o scândură ambulantă.

Ast: O să reţin replica asta.

       Femeia îşi dă ochi peste cap şi se aşează pe o pătură adusă. Mereu mă supraveghează tăcută. Niciodată nu-mi spune dacă e bine sau nu până nu termin. Oftez şi încep amdomenele. Femeia asta mă distruge. Cine ar rezista atât?

* * * * *

Şi zilele au zburat. La fel şi săptămânile. Şi lunile...

       Mă aflu deja de prea mult timp aici şi, încă, nu realizez nimic. Au trecut patru luni şi am rămas la acelaşi antrenament. Alergări, abdomene, flotări, ridicări de greutăţi şi alte chesti nefolositoare.

Ast: Serios acum, sunt nefolositoare.

Em: Aşa le vezi tu. Nu observi asta, dar înainte nu puteai alerga aşa repede. Acum poţi ridica uşor greutăţile. Şi, să fim serioşi, toţi ar fi geloşi pe abdomenul tău.

Ast: Ok...? Tocmai ce mi-a făcut un compliment bunica iubitei mele?

Em: Nu-mi aminti că eşti iubitul ei că te omor.

Ast*îmi ridic mâinile în semn de predare*: C-Continuăm?

Em: Acum cu altceva.

Ast: În sfârşit!

       Femeia oftează şi mă priveşte fix, iar eu mă potolesc şi stau drept în faţa ei. Rana se retrăsese destul de mult. Acum semana mai mult a cicatrice. Ies din gânduri când aud vocea bătrânei.

Em: Vezi piatra aia mare?

Ast: Cred...

Em: Ştiu că o vezi, nătângule!

Ast: O văd, o văd! Ce-i cu ea?

Em: Sparge-o.

Ast: Ce!? Cum?

       Bătrână se ridică în picioare şi pocneşte din degete, iar piatra de lângă stâncă se sparge în bucăţi mici. Fac ochii mari şi simt că în curând gura o să-mi ajungă la picioare. Îmi închid gura cu o mână ştiind deja că arătam ca ultimul nebun, apoi îmi scutur capul şi o privesc fix.

Ast: Învaţă-mă!

Em: Totul ţine de cum îţi canalizezi energia. E uşor de manevrat dacă îţi cunoşti puterea. Mai mult nu-ţi spun. Îmi place să te văd cum te chinui.

Ast: O s-o sparg în pumni dacă nu vrea cu gândul.

Em: Şi asta ar fi o idee, deci baftă. Te las în treaba ta.

       Femeia se întoarce pe călcâie şi se depărtează. Piatra este la fel de înaltă ca mine, cum o sparg aşa de uşor? Îmi pun mâna pe stâncă şi mă încrunt, apoi îmi plimb mâna pe suprafaţa acesteia. Să îmi canalizez energia, dar unde? Cred că în mână. E logic, nu? Oftez şi îmi trimit energia în mână. Degetele mă furnică uşor iar palma mă gâdilă. Mă încrunt iar şi apăs pe stâncă. În scurt timp se aude un trosnet mic. Îmi muşc buza şi apăs mai tare, iar stânca se crapă brusc în multe bucăţi mai mici. Privesc surprins apoi încep să sar şi să strig la "şefa".

Ast: Am reusit! Dă-mă naiba c-am reuşit! Emma!

       Femeia apare brusc lângă mine, iar eu o privesc rânjind şi aceasta îşi ridică o sprânceană confuză. Renunţă să mă privească şi îşi mută ochii spre stânca spartă. Expresia ei se schimbă în una plină de uimire.

Em: Elevul meu prinde repede!

Ast: Te aşteptai la altceva de la mine?

Em*îşi dă ochii peste cap*: Se putea şi mai bine...

* * * * *

       Alte luni au trecut. Mai exact au trecut şapte luni de când ceilalţi mă cred mort. Dar nu sunt. Sunt mai viu ca niciodată. Pacat că nu îi pot revedea.
       Îmi fac încălzirea ca în fiecare zi. Antrenamentul meu s-a schimbat foarte mult. Îmi întind braţele şi o privesc pe bătrână, aceasta are aceeaşi expresie plictisită. Oftez şi îmi încep să alerg printre stâncile crescute anapoda. Undele erau atât de apropiate încât trebuia să le sparg. Emma schimbase locul de antrenament de prea multe ori în ultimul timp, dar nu-mi păsa. Ajuns la capăt, respir destul de nornal, iar bătrâna opreşte cronometrul şi zâmbeşte.

Ast: E totul ok?

Em: Şaptesprezece secunde! Noul tău record. Cinci sute de metri cu obstacole în şaptesprezece secunde!

Ast: Asta e de bine sau de rău?

Em: Având în vedere că ieri ai scos douăzeci şi cinci, e un progres desul de mare.

Ast: Poate fiindcă m-am obişnuit cu traseul?

Em: Încă nu-ţi dai seama că devi din ce în ce mai rapid?

Ast: Ba da, dar vreau şi mai rapid!

Em: Ce spui de călătoritul în dinensiuni?

       Tresar şi îmi iau o poziţie gânditoare. Călătoritul în dimensiuni. Puteam face asta? Şi Akyro poate, dar nu-i iese mereu. Teleportatul cere concentrare şi, totuşi, asta mă atrage. Dacă aş putea călători aş putea ajunge şi la Liana. N-am văzut-o de foarte mult timp. Mă întreb dacă este bine... Clatin din cap risipind gândurile.

Ast: E posibil?

Em: Tu eşti lumina. Opusul nepoatei mele. Tu poţi da viaţă în ce e mort, iar ea poate să omoare orice doar atingând. Nu doar că este posibil! Datorită abilităţii tale poţi fii mai rapid decât un fulger! Poţi călători liber oriunde. Eşti pregătit să înveţi asta? Pe lângă celelalte învăţate şi poate vor mai veni.

       O privesc fix si fascibat. Era bătrână, dar niciodată nu mi-a păsat. Gandirea ei e uimitoare. Mereu are un plan de rezervă. Îmi încrucişez braţele la piept şi îi zâmbesc, iar aceasta îmi întoarce zâmbetul cu unul viclean.

Ast: Eu sunt gata.

Em: Atunci începem.

=Sfârşitul capitolului 5=

Şi gataa!! Sper că v-a plăcut :}