~Spor la citit~

       Deschid lent uşa de la intrare. Ochii încă îmi ard. Nu ştiu de ce am plâns tot drumul. De ce inima mă doare aşa tare? De ce acel băiat semăna atât de mult cu Ast? Sau... Era chiar el? De ce nu mi se arată? Mă doare...
       Ies din micuţul hol şi intru în sufragerie, observând că televizorul e aprins. Mă apropi de canapea şi zâmbesc în colţul gurii. Travis doarme întins pe canapea. Probabil mă aşteptase. Sting televizorul şi îl învelesc cu o pătură aflată prin apropiere. Când ma îndepărtez, acesta îşi deschide lent ochii şi mă priveşte somnoros. Avusese o zi plină. Un interviu nu-i uşor.

Tav: Liana?

Eu: Poţi să dormi. Vorbim mâine.

       Travis se ridică şi mă ia brusc în braţe, parcă simţind că nu sunt bine. Îmi muşc buza inferioară şi îl îmbrăţişez strâns, dând drumul lacrimilor. Acesta mă strânge la piept şi îmi sărută părul pentru a mă linişti.

       După ceva timp, în care m-a ţinut în braţe, mă liniştesc. Ne aşezăm pe canapea în linişte, iar Travis mă priveşte îngrijorat şi uşor adormit. Îi zâmbesc, apoi îmi mut privirea în podea.

Tav: Unde ai fost?

Eu: În oras... cu Karen.

Tav: Deci mâine îmi iau cuţitul la mine şi îl feliez frumos.

Eu: Nu. Nu e vina lui.

Tav: Atunci de ce arăţi groaznic? De parcă ai văzut o fantoma şi, pe deasupra, o mai şi iube-- Stai!

       Travis îmi prinde umerii şi mă scutură, apoi mă priveşte îngrijorat. Îl privesc în ochi simţind cum lacrimile iar vor să iasă. De ce mă cunoaşte aşa bine?

Tav: Doar nu...

Eu: Nu ştiu! La naiba că nu ştiu.

       Travis oftează şi mă strânge la piept. Îl împing uşor şi îl privesc, observând o încruntătură adâncă între sprâncenele sale.

Tav: Ştii nu?

Eu: Normal. Iar începi să-mi spui că e mort şi că e imposibil! Dar...

Tav: Eşti aşa sigură?

Eu: E a doua oară când îl întâlnesc...

       Fratele meu mă priveşte trist şi îmi aşează părul după ureche, oftând. Ştiu. Ştiu că e ireal, dar eu simt altceva.

Tav: Liana...

Eu: Nu. Măcar o dată crede-mă!

Tav: Cine a zis că nu te cred? *surâde* Când îl prind nu scapă viu.

       Îl privesc surprinsă, apoi îl ciufulesc. Travis chicoteşte şi mă lasă să-i umblu prin părul moale.

Eu: Eşti aşa prost. Chiar dacă ar fii fost, nu înţeleg de ce se ascunde...

Tav: Ăsta e un mister pe care doar el îl ştie. Va trebui să aştepţi. Uite, te ajut, ok?

Eu: Serios?

Tav: Nu sunt eu fratele mai mare?

Eu*surâd*: Şi cum mă ajuţi?

Tav: Asta vine pe moment. Pentru început. Hmm. Voiam să fie o surpriză, dar...

Eu: Dar?

Tav: Părinţii vin acasă.

Eu: Cum? Ei pot veni doar o dată pe an şi, după cum bine ştii, au fost la aniversarea mea.

Tav: Ştiu, dar au zis că vor să petreacă mai mult timp cu noi.

       Îmi ridic o sprânceană confuză. Travis sigur îmi ascunde ceva. Îl simt. Am petrecut timp cu el în acest an şi l-am cunoscut mai bine decât crede el.

Tav: S-a întâmplat ceva?

Eu: Nimic. Merg la somn. Am şcoală.

       Mă ridic de pe canapea şi mă îndrept spre scări, apoi mă întorc pentru câteva clipe să-mi privesc fratele. Travis îmi zâmbeşte larg, făcându-mă să-i răspund cu acelaşi zâmbet.

Tav: Oyasumi nasai! (Noapte bună)

       Chicotesc şi îmi aduc mâinile la piept. Nu mi-a mai vorbit aşa de când eram mici. Mă întorc pe călcâie şi încep să urc scările, apoi îi răspund.

Eu: Noapte bună, nii-san! (Frate)

       Ajunsă în cameră mă trântesc în pat fără a mă schimba în pijamele. Privesc pierdută tavanul şi ascult liniştea nopţii. Genele îmi devin din ce în ce mai grele, ochii fiind obositi de la atâta plâns. Nu s-au obişnuit de un an întreg.
        "Cine eşti?" Întunericul îmi învăluie mintea şi somnul pune stăpânire pe corpul meu. Linişte. Negru. Negru...

* * *

       Alarma îmi face corpul să tresară. Genele mi se desprind lent şi simt că vreau să arunc telefonul pe balcon. Stai... Alarma mea nu sună aşa. Îmi iau telefonul adormită şi răspund fără a mă uita la nume. Eram pe punctul de a înjura persoana, când, în telefon, se aude un "Bună" ce mă face să tresar. Clipesc des, creierul meu încă procesând, apoi îmi desprind buzele lent.

Eu: Karen, tu ştii cât dracu e ceasul!?

Karen: Să înţeleg că asta e latura nervoasă a Lianei?

Eu: Oh, nu... E şi mai rău când sunt nervoasă.

Karen: Scuze. Mă gândeam să te întreb dacă vi cu mine la liceu. Cu maşina.

Eu: Serios? Cum scap de tine?

Karen: Nu vrei să scapi de mine.

       Îmi dau ochii peste cap la afirmaţia sa. Privesc camera apoi mă trântesc în pat, oftând.

Eu: Nu vreau să-ţi stric haremul. Merg cu frate-miu.

Karen: Nici dacă-ţi spun că sunt în faţa casei tale?

Eu: Ce!?

Karen: Glumesc. Nu ştiu unde stai, dar pot afla.

Eu: Rămâi unde eşti. Decizia mea nu se schimbă. Merg cu Travis!

       Închid telefonul şi-l arunc în pat, apoi mă ridic somnoroasă şi mă întind. Să-l ia naiba! Cine naiba se trezeşte la cinci fără zece pentru a merge la şcoală!? Ies din cameră târându-mi picioarele după mine.
       Ajung în faţa camerei lui Travis şi deschid uşa fără să mai bat. El niciodată n-o încuie. Merg până în mijlocul camerei, apoi privesc patul aşezat lângă geam. Travis doarme având perna în braţe. Mă apropi de pat, apoi oftez şi sar peste fratele meu. Acesta tresare şi mă priveşte confuz. Nu înainte să scoată un ţipat de fetiţă. Chicotesc şi mă dau jos de pe el, rămânând pe o margine de pat. Îi fur plapuma şi mă învelesc.

Travis: O-Ok? Ce cauţi aici?

Eu: Imi e somn.

Travis: Cine te-a trezit? *şi mai confuz*

Eu: Eşti prost.

       Travis ia o pernă şi-mi dă cu ea în cap, iau eu mă ridic şi îi pun plapuma pe faţă. Chicotim amândoi şi renunţăm la lupta de dimineaţă. Pentru puţin timp.

Travis: Se pare că trebuie să mă trezesc şi eu.

Eu: Oricum nu te lăsam să dormi. Dă.

* * *

       Este trecut de ora şase dimineaţa, iar eu mă bat cu Travis pe clătite. Am fost de acord să le facem împreună, însă cu mâncatul era altă treabă.

Tav*fuge cu farfuria*: Ale mele! Tu ai şcoală!

Eu: Te urăsc!

Tav: Minţi!

Eu: Dacă te prind!

       Cearta noastră este oprită de bătăile în uşa. Oftez apoi ne privim unul pe altul. Prea de dimineaţă pentru a deschide uşa.

Tav: Tu deschizi!

Eu: Ce? Ba tu!

Tav: Tu!

Eu: Nici gând!

Cel*intră în bucătărie*: Dacă aştept după voi să-mi deschideţi, apuc revelinul de peste cinci ani.

Tav: Ce faci aşa de dimineaţă?

Cel*ridică o sprânceană*: Vă merge prost telefonul? E şapte jumate! La opt începem orele. Liana, fugi şi îmbracă-te!

       O privesc confuză, apoi îmi verific telefonul. Ora şase jumătate. Îmi ridic o sprânceană confuză.

Eu: Celina, eşti sigură că-ţi merge ceasul bine?

Cel: Foarte sigură, deoarece directoarea te caută. Antrenament.

       Tresar şi înghit în sec. Directoarei nu-i place să aştepte. Fug rapid în cameră pentru a mă schimba în alte haine pentru antrenament, căci acestea erau pline de făină.

* * *

       Ken conduce lent şi grijuliu, iar Celina îl tot ceartă că vom întârzia. Îmi dau ochii peste cap şi privesc peisajul. Ast, vreau să te văd încă o dată. Dacă tu eşti cel ce m-a salvat, de ce mi te ascunzi?
       Îmi deblochez telefonul şi intru în galerie, deschizând un album. Unul făcut separat. Privesc ecranul telefonului fiind melancolică. Câteva poze şi amintiri cu el. Singurele urme ale existentei lui. Zâmbesc trist şi privesc cele câteva poze cu Ast. Imposibil să-l uit. Imposibil să fie mort. El nu mă părăseşte. Tresar când simt că maşina se opreşte brusc. Îmi ridic privirea spre cei doi şi aceştia mă privesc confuzi.

Cel: Am ajuns!

Eu: A... Aaa! Liceul.

Ken: Eşti bine?

Eu: Da, da!

       Ieşim din maşină în sincron. Ne privim unii pe alţii, apoi înaintam. Ore, dar nu ore oarecare. Ore de antrenament.

       Păşim pe scările din liceu ce duc în subsol. De acolo nu se putea auzi nimic. Pereţii sunt construiţi în aşa fel încât sunetele să rămână în încăpere. Lauren ne aşteptă în faţa uşii de metal. Ah... Urăsc uşa asta. Mereu când se închide rămâne închisă. Înghit în sec şi mă alatur grupului.

Lauren: Ştiţi ce urmează? Ca până acum: treceţi de uşa asta şi fiecare îşi alege o altă uşă. Acolo depinde de voi ce faceţi.

Cel: Mijloc! M-am anunţat!

Ken: Ultima.

Eu: Deci rămân cu prima? Cine face schimb?

Lauren: Fiecare uşă e diferită mereu. Oricine ar deschide-o o să-i apară altă dimensiune.

Ken: Practic o belim. Teoretic... nu ştiu!

       Îmi dau o palmă mintală. Mereu spune asta şi mereu cei doi termină primii. Urăsc când rămân ultima. Dar cel mai mult urăsc că nu înţeleg să-mi stăpânesc puterea.
       Celina se apropie şi mă bate pe umăr, iau eu îi zâmbesc strâmb. Este foarte bună la manevratul energiei. Un fulger de la ea şi eşti prăjit. În acest timp a lucrat mult la asta, iar antrenamentul a dat roade. Îmi întorc privirea spre Ken. Este deştept. Planurile lui nu dau greş niciodată. Aerul e o jucărie în mâinile lui. Poate crea săbii doar din particule de oxigen. Săbii chiar foarte ascuţite. Însă o duce mai rău cu zborul. Împreună, cei doi, pot face o echipă grozavă. Tornada de fulgere.
       Îmi îndrept privirea spre Lauren. Aceasta este misterioasă. Niciodată nu-ţi spune mai mult decât e nevoie să ştii. Ast mi-a prezentat-o ca fiind o vrăjitoare. Una chiar foarte puternică. Însă ceva îmi spune că nu e doar atât. De ajuns cu prezentările. Oftez şi trec de uşa din metal, apoi privesc celelalte trei uşi. Ceilalti mă aşteaptă. Acum e rândul meu să dau ce e mai bun. Păşesc sigură pe mine până în faţa uşii alese. Acum e acum.

Ken: Sunteţi gata?

Cel: Ultimul face cinste!

Eu: S-o crezi tu!

Lauren: Gata cu joaca. *uşile se deschid* Să înceapă adevărată distracţie!

       Îmi închid ochii şi inspir adânc. Îi deschid şi păşesc dincolo de uşă. Vreau să fiu puternică. La început imaginea este neclară, apoi uşor, uşor devine limpede. Oftez zgomotos. Perfect. Ceea ce urăsc eu. O noapte în pădure, singură! Privesc cerul înstelat, apoi cobor cu ochii până în pământ şi observ că mă aflu în mijlocul pădurii. Un urlet mă anunţă că nu sunt singură. Înghit în sec şi mă dau câţiva paşi în spate. La naiba!
       Încep să alerg, frunzele foşnind zgomotos, însă nu doar din vina mea. Paşii mei sunt siguri, iar ochii mă lasă să văd perfect prin întuneric. Un om normal s-ar fi împiedicat de vreo rădăcina sau ar fi dat într-un copac. Dar eu nu mai sunt un simplu om. Rânjesc şi alerg până într-un loc al pădurii în care este doar iarbă. Un cerc de iarbă înconjurat de capaci. Privesc pădurea lăsându-mi nuanţa unică să inspecteze fiecare detaliu. Acum eu conduc.

       Mă aflu în mijlocul cercului. Fiarele mă privesc înfometate şi gata să atace la cea mai mică mişcare a mea. Îmi las privirea în jos şi pufnesc amuzată. Animale nerecunoscătoare. Îmi ridic privirea rece, simtind cum nuanţa rubinie se învârte într-un dans nebunatic cu cea albastră. Un singur lup este mai curajos. Zâmbesc în colţul gurii, urmărindu-l cum se apropie. Păşeşte lent pe lângă pradă, dând un ocol cercului de iarbă. Razele lunii se ivesc timide printre nori. Şi... Acţiune. Un urlet este semnalul de atac, iar lupii sar de printre copaci, alergând spre pradă. Oftez, trecându-mi mâna prin faţă şi un vânt puternic îi zboară în spate. Animalele mă privesc confuze, apoi atacă iar. Patetic. Bat cu calcâiul în pământ. Acum fâşii de întuneric formând un cerc în jurul meu. Lupii se opresc la câţiva paşi, iar eu îmi întorc nervoasă privirea spre aceştia. Unul din ei face un pas în spate, apoi urmează şi ceilalţi.

Eu: Valea!

       Ţip în liniştea nopţii, nuanţa rubinie predominând albastrul. Lupii se retrag în fugă, scoţând sunete de predare. Îmi încrucişez mâinile la piept, apoi oftez zgomotos şi îmi continui plimbarea. Nu mai sunt aceaşi fată neajutorată. Mă pot apăra. Pot ajuta, dar nu le pot ţine sub control deplin.

       Simt cum se face din ce în ce mai frig şi îmi sprijin spatele de un copac. Cum ies de aici? Îmi caut buzunarele şi tresar. Privesc în jur, apoi îmi amintesc că mi-am lăsat telefonul în maşina lui Ken. Îmi muşc obrazul supărată. Voiam să-l mai văd o dată...

       Îmi ridic privirea spre cerul înstelat. Norii se risipiseră. Ador cerul... Mai ales apusul. Când Soarele moare printre dealuri, făcându-i loc surioarei sale, Luna, să valseze cu stelele. Este un amestec de culori ce mă fascinează. Însă, aş renunţa la mii de apusuri doar ca să stau cu tine. Să te aud. Să te fac să zâmbeşti. Să mă săruţi...

Eu: La naiba, Ast! Te urăsc!

       Ţip ca o nebună în noapte şi abia apoi realizez fapta. Lovesc copacul cu pumnul, acesta ieşind din rădăcini. Înjur printre dinţi şi înaintez. Întunericul iar se adună, iar norii acoperă lumina lunii şi stelele micuţe. Păşesc fără viaţă până când constat că iesisem din pădure. Privesc în jur şi dau de o prăpastie, apoi tresar şi înghit în sec. E adâncă şi aproape fără fund. Semăna mult cu cea în care l-am pierdut...
       Cad în genunchi pe marginea prăpastiei. Corpul îmi tremură, iar inima mi se strânge şi simt cum picături calde mi se scurg pe obraji. Îmi trec podul palmelor peste ele şi le îndepărtez, lăsând un suspin să-mi scape. Îmi clatin capul şi încerc să mă ridic, însă corpul nu doreşte să mă asculte. Îmi las mâinile în pământ suspinând şi privind gaura din pământ. Câţiva stropi fac contact cu pielea mea caldă. Îmi ridic privirea, lacrimile scurgându-se pe obrajii roşii. Norii încep să verse lacrimi asemănătoare cu ale mele. Şi plângem. Doar noi doi. Eu şi cerul.

       Stropii de ploaie se ciocnesc violent de pielea mea şi pământ. Îi simt grei, reci, dar şi perfecţi. Rămân tăcută ascultând muzica naturii, însă peste muzică se aud paşi. Cineva, sau ceva, aleargă iar frunzele foşnesc zgomotos. Inspir adanc şi mă ridic aproape clătinându-mă, apoi mă întorc cu faţa spre direcţia zgomotului. Ochii îşi schimbă culoarea, simţind cum nuanţa de albastru predomină rubiniul. Intunericul nu mai există pentru raza mea vizuală. În scurt timp sesizez cum, o persoană, se apropie gâfâind. Mă încrunt. Îmi părea cunoscută, dar nu încât să mă apropi. Rămân pe loc urmărindu-i paşii. Se mişcă lent, dar când îşi dă seama cine sunt, începe să alerge iar.
       Tresar când bratele sale mă prind puternic şi mă strâng la piept. Se oprise timpul sau eu nu l-am văzut apropriindu-se aşa de mult de mine? Ceva nu e bine. Îl înlătur cu grijă şi îl privesc, apoi tresar când dau de nuanţa minunată de verde. Ochii parca îi tremură şi mă privesc îngrijoraţi. Îl analizez, fiind foarte uimită. Cum a ajuns aici? Ochii nu încetează să-i inspecteze faţa. E ireal. El nu are ce căuta aici. Transa ia sfârşit când vocea băiatului ma trezeşte. Scutur din cap ca să-i înţeleg cuvintele.

Karen: Te-am căutat peste tot!

Eu: C-Cum? De ce? Cum de eşti aici?

Karen: Directoarea ne-a pus să te căutăm.

Eu: Ce? Stai... Asta e prea brusc! De ce?

Karen: Ai greşit dimensiunea. Trebuie să ieşim de aici. Şi repede!

       Îmi clatin capul şi fac un pas în spate, iar Karen mă priveşte confuz. Îi susţin privirea încercând să găsesc răspunsuri la întrebări.

Eu: De ce eşti aici, Karen?

Karen: Ţi-am spus deja. De ce nu mă crezi?

       Mă încrunt, apoi oftez şi îl privesc de sus până jos. Pare el, dar am un sentiment ciudat când se apropie.

Karen: Ai plâns cumva?

Eu*tresar*: De unde...

Karen: Ai ochii roşii şi uşor umflaţi.

       Îi evit privirea. Mâna sa face contact cu obrazul meu, apoi oftează. Îmi prinde mâna de încheietură şi ma trage după el.

Karen: Haide, trebuie să ajungem la ieşire.

       Mă încrunt şi îl urmez mai mult tarată de el. Ne avântasem prea adânc în padure şi începeam să simt frică. Ceva nu e bine. Simt cum mii de ochi mă privesc şi înghit în sec. Aerul pare greu de respirat şi ma opresc brusc. Karen mă trage de mâna, însă nu înaintez.

Eu: Cred că nu pe aici e drumul.

Karen: Ba da! Pe aici este.

      Îmi strânge încheietura mai tare şi simt că vreau să icnesc şi să-l lovesc. Mă încrunt vizibil şi îmi muşc obrazul pe dinăuntru.

Eu: Nu! Nu mă mişc de aici! De ce ai venit, Karen?

       Îmi eliberează brusc mâna. Îmi ridic privirea, însă primesc o palmă. Capul mi se mişcă într-o parte şi simt înţepături în obraz, apoi încep să tremur. Ce băiat ar lovi o fată aşa? Îmi întorc privirea spre acesta. Karen mă priveşte rece, făcându-mă să înghit în sec. La naiba cu ziua de azi!

Eu: Tu nu eşti Karen...

      Băiatul se încruntă şi îşi ridică mâna spre mine. Mă dau câţiva paşi înapoi. Nu mai vreau să fiu lovită. Îl privesc rece, făcându-l sa pufnească. Îi analizez ochii dând peste o nuanţă roşiatică spre violet, specifică demonilor. Mă mai dau un pas în spate.

Eu: Cine eşti?

=Sfârşitul capitolului 3=

Huh. Gata. Sper că nu v-am făcut să aşteptaţi mult >.>. So... Sper că v-a plăcut :>