~Lectură plăcută~

       Îmi privesc şocată mâinile. Tremur vizibil şi nu înţeleg ce se întâmplă cu ele. Respir accelerat şi încerc să-mi şterg negrul de pe ele, dar este în zadar. Părea că face parte din mine. Îmi muşc buza încercând să mă calmez. Ast îşi mişcă uşor mâna până o atinge pe a mea. Brusc simt o arsură puternică în zona atinsă şi icnesc o dată cu acesta. Băiatul îşi retrage mâna rapid şi mă priveşte mai surprins.

Ast: Nu te pot atinge.

       Îmi fixez privirea spre acesta. Este la fel de confuz ca mine. Poate chiar mai rău. Karen se apropie mai mult de noi şi păstrează tăcerea un timp.

Karen *oftează*: N-am nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă, dar trebuie să plecăm.

       Înghit în sec şi încerc să mă ridic. Brusc o stare de ameţeală mă cuprinde şi simt cum mi se înmoaie genunchii. Ast mă prinde de mână iar o altă arsură mai puternică se face simţită. Icnim la unison şi ne despărţim. Mă las pe spate pierzând şi ultimul echilibru pe care îl mai aveam.
       Impactul nu mai apare, deoarece două braţe mă prind. Spre surprinderea mea nu simt durere. Clipesc des încercând să-mi restabilesc vederea. La scurt timp dau de privirea surprinsă a lui Karen.

Karen: Ar trebui să primesc explicaţii.

Ast: Nu te arde?

Karen: Ce? *îşi ridică o sprânceană confuz*

       Karen mă pune pe picioarele mele şi mă lasă puţin timp până mă obişnuiesc cu greutatea corpului. Ast se apropie puţin şi îşi încrucişează mâinile la piept. Karen se încrunta şi se întoarce brusc, privind într-un anumit punct.

Karen: Simţi?

Ast: Miros de ierburi? Da.

       Îmi ridic o sprânceană confuză. Brusc simt o mână rece pe umărul meu stâng şi tresar. Mă întorc rapid şi aproape mă împiedic.

Karen: Lauren a uitat să ne spună că Verra e destul de bătrâ--

       Băiatul nu apucă să-şi termine propoziţia căci este oprit de o bucată de bandă apărută brusc. Îmi fixez privirea asupra bătrânii din faţa mea. Are părul negru şi brăzdat de fire albe. Pe faţă i se pot observa uşor ridurile bătrâneţii. Îmi plimb ochii până dau de cei ai femeii. Sunt de un căprui deschis şi mă privesc fix. Privirea îi cade uşor în jos, spre mâinile mele. Tresar uşor şi încerc să le ascund timid la spate. Liniştea dintre noi este din ce în ce mai profundă.

Ast: Vrăjitoarea Verra Emerald.

Verra: Fiul lui Asmodeus şi Weiss.

       Karen gesticulează din mâini şi încearcă să scape de banda ce îi blochează gura. Femeia oftează uşor enervată şi pocneşte din degete, iar gura lui Karen este eliberată brusc.

Karen: Vreau expli--

Ast & Verra: Doar taci.

       Clipesc des şi fac schimb de priviri cu Karen. Amândoi suntem la fel de surprinsi şi confuzi.

Ast: Acum înţeleg de ce nu mi-a zis mai multe Lauren.

Verra: Ar fii trebuit să-mi spună că o să revad copilul lui Weiss.

Ast: Mh. Trebuie să le explicăm.

Verra *pufneşte scurt*: Acasă.

       Mă încrunt încercând să prind firul conversaţiei. Oftez dandu-mă bătută. Ast îmi aruncă o privire confuz apoi se apropie. Se opreşte la câţiva paşi distanţă şi mă priveşte cu o uşoară reţinere, apoi se întoarce brusc spre bătrână.

Ast: Am o întrebare înainte de toate.

Verra: Lămurim totul acasă. Acum, dacă vă rog, închideţi-vă ochii.

       Oftez şi îmi închid pleoapele cu grijă. Un gol în stomac se face simţit brusc, apoi dispare. Redeschid ochii şi inspectez zona. Acum suntem într-o cămăruţă micuţă. Lumina palidă se strecoară cu greu printre geamurile mici. Camera are câteva rafturi cu cărţi, o masă, un covoraş şi o canapea. Îmi întorc privirea spre ceilalţi. Karen priveşte încruntat spre cei de lângă el. Verra face câţiva paşi în faţă.

Verra: Luaţi loc. O să revin imediat.

       Îmi ridic o sprânceană și o urmăresc cum iasă din cameră, intrând în alta. Karen se aşează comod pe canapea, iar Ast rămâne pe loc fiind gânditor. Îmi arunc o privire spre mâini. Acelaşi negru ce le colorează. Totusi, pare mai mult acum. Îmi muşc obrazul şi mă aşez la capătul celălalt al canapelei.

       După câteva minute în care liniştea domnea nestingherită, căci nimeni n-avea curajul să deschidă gura, se face văzută şi bătrâna. Aceasta are o tavă în mâna pe care sunt puse ceșcuțe pline cu ceai. Verra aşează tava pe măsuţa din faţa canapelei, apoi îi face semn lui Ast să se apropie. Băiatul se conformează mergând alene.

Verra: Deci, care e marea întrebare?

Karen: Înainte de toate şi orice ar trebui să ştim legătură dumneavoastră cu Lauren şi Ast, nu?

       Bătrână oftează şi îşi trage un scaun, care nu ştiu cum a aparut, şi se aşează comod. Ne aruncă priviri scurte apoi se hotărăşte să vorbească.

Verra: Lauren mi-e o prietenă veche. Nu trebuie să ştiţi mai mult acum. Iar Astaroth... *îşi fixează privirea pe Ast* De ce nu le povesteşti tu?

Ast: Verra e o prietenă de familie. Părinţii se înţelegeau bine cu ea şi aşa am ajuns să o consider parte din familie. O mătuşă. *îşi trece mâna prin păr oftând * Totusi, s-au întâmplat multe... De când am plecat din Lumea de Dincolo n-am mai păstrat legătura.

Verra: I-ai lăsat nedumeriţi în continuare.

Ast: Nu contează legăturile acum. De ce nu o pot atinge pe Liana?

       Bătrâna îşi ridică o sprânceană confuză, apoi îmi aruncă o privire scurtă. Ochii săi inspectează scurt orice lucru mărunt. După ce îşi termină inspecţia, ce m-a făcut să mă simt uşor incomod, îşi întoarce privirea spre Ast.

Verra: Spune-mi de când are braţele negre.

Ast: Exact înainte să te întâlnim.

Verra*oftează*: Aveţi o problemă...

       Tresar şi fac schimb de priviri cu Ast. Problemă? Ce poate fii aşa rău? Bătrâna se ridică de pe scaun şi ne priveşte cu o expresie serioasă.

Verra: N-o s-o mai poţi atinge. Putea să cadă în păcat, dar a reuşit să scape. Lumea de Dincolo nu vă vrea împreună.

       Oh... Asta e o problemă. Înghit în sec şi îmi strâng braţele la piept. Liniştea se strecoară uşor în încăpere. Ast pufneşte scurt, atrăgând atenţia asupra sa.

Ast: Asta nu poate fi adevărat! Verra, trebuie să existe ceva ca să dezlegăm asta, nu?

Verra *priveşte absentă într-un anumit punct*: Mă tem că nu. Iar partea mai proastă este alta. Dacă mai rămâne mult în Ladrak o s-o pierdeţi de tot. Corpui îi e uman. Chiar dacă are sânge de demon, ea e umană. Dacă o să mai calce în Iad o să fie pentru ultima dată.

       Respiratia mi se taie brusc. Inima îmi pulsează în piept şi o puteam auzi perfect în liniştea acumulată în cameră. Îmi privesc mâinile împrimate în negru. Ultima dată. La ce se referă mai exact?

Karen: Asta nu sună deloc bine.

Ast: Mulţumesc că m-ai luminat! Nu sesizasem! *îşi muşcă buza puternic*

Verra: Oricum, nu de asta aţi venit la mine. Lauren va trimis cu un scop.

       Ast oftează şi se sprijină de marginea canapelei fiind atent să nu mă atingă. Îi înmânează rapid scrisoarea primită de la directoare. Femeia o prinde brusc şi o citeşte. După un timp îşi ridică privirea şi ne vorbeşte.

Verra: Abbadon e din ce în ce mai aproape de planul final. Îi lipseşte o piesă, însă nu ştim care.

Ast: Orice ar fii n-o să pună mâna pe ea. Trebuie să intuim dinainte ce ar putea fii.

Karen: Uşor de zis greu de făcut.

Eu: Ultima piesă. Nu o poate avea dacă îl încetinim în a o găsi.

Ast: Şi cum facem asta?

Verra: Dacă intrăm în miez.

       Mă ridic uşor de pe suprafaţa moale a canapelei şi fac câţiva paşi în faţă. Privirile se pun acum asupra mea.

Eu: Trebuie să ajungem în palat.

Verra: Mult prea periculos pentru voi. Mai ales pentru tine, draga mea. Nu uita că ai corpul fragil.

Ast: Cât timp mai poate sta Liana aici?
Verra: O zi, sau două. Însă nu vă recomand să vă aventuraţi acum prin Ladrak. E aproape seară şi cred că sunteţi obosiţi.

Ast: Aici sunt de acord, dar n-o să stăm degeaba.

Karen: Trebuie să combatem un plan şi să găsim o soluţie pentru mâinile Lianei.

Eu: Toate astea înainte de răsărit.

Verra: Lauren v-a antrenat bine.

       Ast se apropie şi îşi aşează neatent mâna pe umărul meu. Tresar când simt cum locul atins parcă ia foc. Ast îşi retrage mâna înjurând şi dându-se câţiva paşi în spate. Îmi ating umărul şi îl privesc cum îşi muscă obrazul şi se uită în altă direcţie.

Karen: O să fie greu să staţi despărţiţi.

Verra: O să se obişnuiască cumva. Asta dacă nu găsiţi voi o soluţie.

       Femeia ne aruncă o privire scurtă apoi părăseşte camera, urcând undeva la etaj. Sau poate este podul? Inspir şi mă întorc spre băieţi. Karen are o postură gânditoare, iar Ast stă cu mâinile încrucişate la piept, rezemat de un perete şi privind podeaua. Oftez şi mă apropi de acesta. Mă opresc la câţiva centimetri distanţă, însă nu-mi pasă. Ast îşi ridică privirea confuz.

Eu: O să scap cumva de asta. Tu nu o să poţi scăpa de mine.

Ast: Stai. Asta a fost prima dată când ai mărturisit că ţi la mine!

       Pufnesc şi mă întorc pe călcâie. Îmi încrucişez mâinile la piept nervoasă şi mă îndepărtez.

Eu: Ţi se pare! Este un blestem.

       Îl aud cum surâde în spatele meu. Zâmbesc scurt şi mă întorc făcându-i semn să se apropie.

* * *

       Trecuse deja ceva timp iar noi nu găsisem nimic bun. Orice idee venită pe moment nu era potrivită. Mereu exista ceva ce nu se lega, sau avea un final prost. Îmi aşez cotul pe picior şi îmi las capul în palmă. Se întunecase deja, iar camera era luminată de un bec ce mai pâlpâia din când în cand. Îmi arunc o privire spre ceilalţi. Sunt aşezaţi pe jos, fiecare cum dorea. Băieţii nu reuşeau să se înţeleagă în nicio idee sau propunere.

Karen: Ideea ta e mai sărită decât a mea!

Ast: Vrei să spui că mersul prin subteran e mai sărit decât intratul pe poartă!? Nu e vina mea că ţi-e frică de întuneric!

Karen: E o idee proastă! Te poţi pierde uşor în subteran, cretinule!

Ast: Şi dacă intri prin faţa palatului nu te pot vedea gărzile? Nuuu. Deloc!

       Oftez şi îmi las capul pe spate. Nu o să se înţeleagă niciodată. Aud cum cineva coboară câteva trepte apoi se opreşte. Un surâs scurt se aude printre strigătele celor doi. Îmi întorc privirea dând peste cea a bătrânei.

Verra: Se pare că disputa dintre vampiri şi vârcolaci e valabilă și la voi doi.

       Băieţii se opresc din contrazis şi îşi fixează privirea asupra femeii. Ast pufneşte enervat iar Karen doar mârâie. Bătrâna se apropie de noi lent. Podeaua scârţâie în unele locuri iar asta îmi dă fiori pe sirea spinării.

Ast: N-o să reuşim niciodată să găsim ce caută Abbadon.

       Tresar şi îmi fixez privirea pe acesta. Niciodată nu renunţa, iar auzindu-l aşa părea destul de ciudat. Verra se apropie brusc de Ast şi îl loveşte cu pumnul în cap.

Ast: Auch! *îşi masează zona lovită* Pentru ce a fost asta?

Verra: Cădeai uşor, uşor. Nu v-a avertizat Lauren? Ladrak mai e numit şi Zona Păcatului. Nu scăpaţi de asta în niciun loc, decât dacă aveţi puterea să rezistaţi ispitelor de a renunţa.

       Oftez şi mă las pe spate, făcând contact cu podeaua tare. Îmi închid ochii şi inspir adânc dând peste un miros puternic de ierburi. Incep să-mi simt corpul parcă plutind. Însă, acest sentiment durează puţin căci mâinile încep sa mă ardă. Îmi deschid ochii brusc şi mă ridic de pe podea.

Ast: Eşti bine?

Eu: Da... Cred.

Verra: Ai simţit ceva?

Eu: Ierburi, apoi mă ardeau mâinile.

Verra: Lucram la un leac pentru voi. Văd ca are ceva efect, dar nu e cel dorit.

Ast: Ştiam eu că nu o laşi aşa!

Verra: Tu o meritai, ea nu.

Ast: Tsk...

       Surâd scurt şi mă ridic în picioare. Karen îmi aruncă o privire scurtă şi uşor surprinsă. Îi zâmbesc scurt şi îmi întorc privirea spre bătrână.

Eu: Credeţi că pot ieşi pentru un timp?

Verra: Dacă rămâi pe lângă casă.

Eu: Înţeles.

Ast *se ridică*: Vin cu tine.

Karen *îl urmează pe Ast*: Vin cu voi.

       Ast îi aruncă o privire scurtă iar Karen se încrunta. Verra oftează şi îşi încrucişează mâinile la piept.

Verra: Lasă-i singuri. Şi aşa nu se pot atinge. Oricum, am nevoie de un asistent.

       Îmi las mânecile bluzei în jos pentru a-mi acoperi negrul pe pe mâini. Ies lent pe uşa casei urmată cu grijă de Ast. Inspir aerul noptii ce nu este cum mă aşteptam. Avea un miros de fum şi încă ceva ce îmi scăpa. Îmi ridic privirea spre cer, dar acesta lipsea fiind înlocuit de o ceaţă densă. Ast se apropie mai mult fiind atent să nu mă atingă nici măcar un centimetru. Când ajungem unul lângă altul ne începem plimbarea. Îmi lipsea cerul de pe pământ. Îmi lipseau stelele şi orice lucru de acolo. De ce Lumea de Dincolo e aşa lipsită de viaţă?

Ast: Te deranjează ceva?

Eu: Hmm... Mi-e dor să privesc cerul.

Ast: Înţeleg... *îşi mută privirea în altă parte căutând ceva* Cred că te pot ajuta.

       Îmi ridic o sprânceană întrebător iar Ast se departează lent. Îl urmez tăcută până când acesta se opreşte în faţa unei bălţi. Clipesc des fiind mult mai confuză decât la început. Ast se lasă pe vine şi îmi face semn să-l urmez. Mă conformez aşteptând explicaţii.

Ast: Vrei să vezi cerul de pe pământ, nu?

Eu: Şi cum vrei să mi-l arăţi? Prin baltă? *pufnesc amuzată*

Ast: Exact.

       Mă înec cu aerul fiind surprinsă de răspunsul acestuia. Nu părea sarcastic. Îi urmăresc mâna ce se apropie lent de pata de apă. Buzele sale se mişcă precum mâna, arcuindu-se şi rostind cuvinte în altă limbă. Sunau melodios şi pe un ton uşor răguşit. Degetele mâinii sale fac contact cu apa, însă nu rupe firul cuvintelor necunoscute. Îmi mut cu greu privirea, ce este captivă de dansul buzelor sale, şi o pun asupra bălţii. Imaginea reflectată de aceasta se schimbă. Privesc ca un copil fascinat până când vocea lui Ast dispare şi imaginea prinde formă. Tresar şi admir uimită cum balta se transformase într-un tablou, într-un cer la apus exact ca pe pământ. Zâmbesc larg simţind cum lacrimile mi se scurg pe obraji.

Ast: Dacă ştiam că o să plângi stăteam cuminte.

Eu: Cum de ai ştiut?

Ast: Că adori apusul? Ciudat sau nu, eu ador răsăritul. Sunt momente ale zilei în care lumina şi întunericul se întâlnesc. Apusul aduce stăpânire întunericului asupra lumii, iar răsăritul îi aduce sarcina asta luminii. Îţi place?

       Îmi şterg lacrimile ce se scurg pe obraji cu ajutorul podului palmelor. Zâmbesc larg, inima bătându-mi neregulat.

Eu: Mulţumesc. Este superb! Îmi place mult. Cum ai reuşit?

Ast: Sunt opusul puterii tale. Asta se cam întâmplă şi pe pământ. Tu te poţi mişcă liberă, eu nu. Aici îmi pot folosi puterea mai... liber.

       Zâmbesc în continuare admirând mica părticică de cer. Îmi ridic mâna ignorând negrul şi o opresc la o distanţă mică de apă.

Ast: O să dispară. Încă nu ştiu să o ţin sub control.

Eu: Mi-am dat seama.

       Îmi trec degetele peste mâna sa simţind mici furnicături. Ne privim reciproc fără a ne mişcă vreun centinetru. Nu ardea, dar tot nu se simţea ca o atingere normală. Ast se apropie puţin de faţa mea, apoi se opreşte.

Karen: Ahem... Deci de asta aţi ieşit voi.

       Tresar şi îmi retrag rapid mâna. Ast îşi retrage la rândul său mâna din apă şi mârâie nervos spre Karen. Băiatul ridică din umeri şi ne face semn să ne întoarcem. Oftez şi mă ridic împreună cu Ast.

       Ajungem rapid în casa bătrânei. Urcăm la etaj, care, de fapt, este podul. Inspectez zona observând multe chestiile ciudate. Păşesc cu grijă până ajung lângă Verra.

Verra: Am făcut un amestec cu flori de lotus ce o să-ţi încetinească creşterea întunericului. Aşa o să poţi sta mai mult aici.

      Aprob din cap şi privesc măsuţa plină de lucruri. Multe cărţi, pahare şi sticluţe, un tocător, flori de lotus, prea multe pentru a încăpea pe acea masă. Inspir adânc şi iau cu grijă paharul în mână. Ast îmi aruncă o privire fugitive apoi se încruntă la pahar.

Ast: E testat?

Verra *oftează*: Da, Astaroth. Nu aş îndrăzni să otrăvesc moştenitoarea.

       Ast inspiră lung şi expiră zgomotos, apoi se întoarce cu spatele mormăind. Zâmbesc scurt şi privesc substanţă din pahar ce are o culoare deschisa, un roz pal. Duc cu grijă paharul la buze şi beau dintr-o dată tot. Pun paharul pe masă aşteptând să simt ceva. Insa, singurul lucru simţit era gustul dulce al florilor.

Ast: Cum eşti?

Eu: Bine?

Verra: Nu ai cum să simţi e legat de putere. N-o să o poţi folosi liber.

Ast: Va trebui să fiu atent cu tine.

Verra: Totusi, n-o poţi atinge. Am rezolvat o problemă. A doua nu ţine de mine.

Ast: Ce? Ce vrei să spui?

       Bătrână oftează şi se îndreaptă spre scări. Se opreşte în faţa uşii, apoi se întoarce spre noi.

Verra: O să vă spun mâine. Am ceva de făcut. Puteţi dormi oriunde. Oriunde apucaţi.

       Femeia părăseşte încăperea brusc. Ne privim reciproc, apoi o luăm la fugă. Karen ocupă canapeaua de la parter. Ast deschide o uşa, dar dă de o debara. Pufnesc şi deschid o altă uşă. Rânjesc şi păşesc înăuntru. Camera are două dulapuri şi un pat supraetajat. Mai există şi câteva lucruri pentru decor, cum ar fii câteva tablouri. Aprind becul şi Ast intră în cameră.

Ast: Dormim în aceeaşi cameră.

Eu: Iau patul de sus!

Ast: Îţi place deasupra?

       Mă întorc cu o faţă nervoasă spre acesta. Ast face câţiva paşi în spate şi înghite în sec.

Ast: Nu voiam să sune aşa!

       Pufnesc şi aprind o veioză veche ce e aşezată pe un dulăpior. Mă întorc apoi spre Ast care este cu gândul în altă parte. Îmi ridic o sprânceană şi îl analizez.

Eu: S-a întâmplat ceva?

Ast: Merg să văd ce e prin bucătărie. Revin.

       Ridic din umeri şi mă aşez pe patul de jos. Ast părăseşte camera închizând uşa după el. Inspir adânc şi îmi las corpul să se relaxeze. La scurt timp după plecarea lui Ast, becul începe să pâlpâie. Clipesc des şi mă ridic în picioare. Fac câţiva paşi până ajung exact sub bec. Îl privesc cu o sprânceană ridicată şi simt cum aerul se răceşte. O mâna mă prinde brusc de la spate şi o altă mână îmi acoperă gura. Îmi măresc ochii surprinsă şi încep să mă zbat.

?: Te-am găsit, ultima piesă.

=Sfârşitul capitolului 20=

So. Gata. Am plecat. Vă las cu suspansul pentru câteva secole.

Rescris: Am zis eu că postez mai rar, dar uite că nu m-am putut abţine =))))) Moment Astli ❤