Îmi desprind genele unele de altele cu grijă. Iar am adormit fără să vreau. Mă ridic în şezut de pe patul moale. Pat? Ştiu că adormisem la birou. Clipesc des şi privesc confuză prin cameră. Nimic deranjat. Travis nu intră în cameră mea. Atunci... Cine?
       Tresar brusc, amintindu-mi persoana de la balcon, apoi trag aer adânc în plămâni şi încep să ţip. Aud cum uşa camerei lui Tav se trânteşte de perete, apoi cum băiatul aleargă până în faţa camerei mele şi se loveşte de uşă. Cum credeam. E încuiata pe dinăuntru. Oftez şi mă ridic să-i deschid. Acesta nu mai aşteaptă şi sare să mă ia în braţe.

Tav: Eşti ok? Ai păţit ceva? Te doare ce--

Eu: Sunt bine! Am văzut un paianjen.

Tav*expiră uşurat*: Cât mă bucur că e doar atât.

Eu: Hm? Ce vrei să spui?

Tav: Mă gândeam că poate ai visat iar, sau nu ştiu.

       Îmi dau ochi peste cap şi mă îndepărtez pentru începerea unei noi zile de stres. Aud cum fratele meu părăseşte camera, închizând uşa în urma sa.
        Nu mai înţeleg nimic. Ceva nu e logic. Dacă a intrat în cameră, de ce nu mi-a făcut rău? Rămân pe loc, având o statură gânditoare. Oftez zgomotos lăsând orice ipoteza în adâncul minţii.

       După câteva minute, cobor la parter. Tav încă se mai învârte prin sufragerie, înjurându-şi cravata. Pufnesc amuzată şi îl privesc. Rar se întâmpla să poarte aşa ceva. Travis oftează zgomotos şi se aruncă pe canapea. Păşesc nesigură spre el şi acesta îmi aruncă o privire confuză.

Eu: Te ajut?

Tav: Arată naşpa fără?

Eu*surâd*: Poate...

       Travis îmi zâmbeşte blând şi se ridică, iar eu mă apropi de el. De ce e aşa înalt? Mă încrunt şi acesta se apleacă. Arată bine în costum, dar n-o să-i spun asta. Îi iau cu grijă cravata în mâini şi îi fac un nod simplu, făcându-l pe băiat să mă privească surprins.

Tav: Cum ai reuşit?

Eu: Magie. Acum spune-mi unde pleci!

       Travis mă priveşte câteva secunde fără a spune ceva, apoi oftează şi îşi trece o mână prin părul aranjat. Îl privesc confuză şi aştept un răspuns.

Tav: La un interviu...

Eu: Te angajezi?

Tav: Poate.

       Se depărtează, luându-şi cheile de la maşină. Îmi încrucişez mâinile la piept şi aştept să mă privească.

Tav: Scuze, de data asta mergi cu autobuzul.

Eu: Ca pe vremuri?

Tav: N-o să fie aşa rău. *surâde* Am plecat!

Eu: Baftă...

       Ne privim reciproc câteva secunde, apoi ne zâmbim şi ne îndreptăm fiecare unde are treabă. El afară- interviu. Eu în bucătărie- mic dejun. Păşesc lent până ajung în bucătărie, unde îmi iau o felie de nutella cu mine şi mă pregătesc pentru plecare.

       Ies din casă şi mă uit la ceas. Aproape mă înec cu aerul şi încep să alerg. Ajung în staţie exact când autobuzul parchează, apoi urc rapid în acesta şi mă aşez lângă un loc liber. Expir uşurată şi îmi rezem capul de geam, privind cum oraşul e într-o mişcare continuă. Oameni venind şi plecând. Soarele încercând să usuce pământul ud. Norii care îl împiedică din când în când.
       Autobuzul se opreşte brusc în faţa liceului. Clipesc des, apoi observ că este staţia unde trebuie să cobor şi ies cu grijă împreună cu alţi elevi. Închid ochii şi inspir adânc. Acel miros unic de după ploaie, parcă te revigorează. Aud cum în spatele meu autobuzul se îndepărtează, însă nu-mi deschid ochii şi încerc să meditez la cele petrecute aseară. Cine era? Ce dorea? De ce nu m-a rănit? Simt cum cineva îşi aşează mâna grijuliu pe umărul meu, apoi îmi deschid lent ochii şi dau peste un verde de smarald atât de cunoscut. Îmi zâmbeşte şi apoi surâde.

Karen: N-ar trebui să dormi aici. Ai bănci în clasă.

Eu: Oh, nu. Nu-ţi sugerez!

Karen: S-a întâmplat ceva? În mod normal nu eşti aşa de...

Eu: De? *îmi ridic o sprânceană confuză*

Karen: Nu mai contează. Mergem, sau chiulim la prima oră? *rânjet viclean*

       Tresar si-l privesc fix. Nu pare că glumeşte la faza cu chiulul. Oare de câte ori o fi făcut asta? Nu-mi pasă. Îmi dau ochii peste cap şi merg în faţa lui.

Karen: Serios? Ai chef de ore?

Eu: Poate în altă zi, Karen! *îi fac cu mâna şi păşesc în continuare*

Karen: Nu te înţeleg...

       Îi zâmbesc scurt înainte de a intra în liceu. Acesta începe să alerge până ajunge în dreptul meu. Mă priveşte scurt, apoi se pune în faţa uşi de la sala de clasă. Mă încrunt.

Eu: Ce este? Vreau să intru.

Karen: Da, da. Vreau să te întreb ceva.

       Îl privesc uşor uimită, iar Karen nu-şi rupe contactul vizual. Oftez şi îmi încrucişez mâinile la piept.

Eu: Ascult.

       Băiatul îşi ridică sprâncenele surprins, apoi revine la starea sa normală. Pe buze îi apare un rânjet.

Karen: Ai vrea să ieşim la suc?

Eu*mă încrunt*: N-am timp de aşa ceva, Karen!

Karen: O oră!

Eu: De ce?

Karen: Vreau să te cunosc.

       Îmi muşc obrazul şi îl privesc supărată. Suc? Nu. Nu voi merge. Karen mă priveşte aşteptând un răspuns. Prin privirea lui puteam citi că se uita direct prin mine, iar un fior îmi străbate corpul şi îngheţ uşor. Urăsc când persoanele fac asta.

Eu: Serios, dă-te! Vreau să intru în clasă.

Karen *se încruntă*: De ce nu mă laşi să te cunosc?

Eu: Pentru că nu ai avea ceva frumos de găsit.* privesc tristă, podeaua*

Karen: Scuze... N-am vrut să te fac să-ţi aminteşti ceva nedorit.

       Să-mi amintesc? Eu mereu îl am în minte. Pur şi simplu ceva din mine nu vrea să-l uite. Ceva încă speră că e viu. Acolo... Undeva. Aşteptând să-l găsesc. Însă, partea cealalaltă îmi spune că-mi pierd vremea şi că ar trebui să-mi ocup timpul liber ca o adolescentă. Îmi muşc buza enervată, apoi îl privesc fix.

Eu: Dacă zic "da" mă laşi în pace?

Karen: Nu cred că e aşa rău să ieşi să discuţi cu cineva.

Eu: Eşti imposibil!

       Îl împing exact când uşa se deschide, iar Karen aproape se dezechilibrează. Bine spus aproape. E prea agil ca să-l dobori. Amber ne priveşte confuză, apoi zâmbeşte larg. Oh, no. Nu ea...

Amber: Dacă ştiam că aveţi treabă, interveneam mai repede! *vorbeşte s-o audă toată clasa*

Eu: Amber, încetează! Doar discutam.

Amber: Da, da! Se vede că te distrezi bine după ce Ast a plecat!

       Clasa se întoarce brusc spre Amber. Îmi muşc obrazul atât de tare încât simt gustul sângelui. Îmi vine s-o omor.

Amber: L-ai uitat deja, Liana?

Eu: Taci...

Amber: Eşti aşa rea. Chiar te plăcea... Nu ştiu ce a văzut la tin--

Eu: Taci!

       Vocea mea răsună în toată sala de curs şi, poate, chiar dincolo de aceasta. Becurile se sparg simultan, întunecând camera. Se aud ţipetele câtorva fete, apoi linişte. Lacrimile îmi stau în colţul ochilor. Nu. N-o să-i fac pe plac! Îmi strâng pumnii pe lângă corp, iar Amber mă priveşte surprinsă. La fel şi ceilalţi. Karen face un pas pentru a se apropia, dar se opreşte brusc.
       Simt o prezenţă supărată în spatele meu şi refuz să mă întorc. Amber tace şi priveşte când la o persoană, când la alta. Linişte. Întuneric. Stai. Tresar şi mă întorc, dând peste doamna Lauren. Ochii. Sper să nu se vadă şi ei. Nu vreau să-mi ştie adevărată natură. O privesc cu teamă pe femeie. Aceasta mă analizează scurt, însă nu se încruntă. Nici nu arăta vreo emoţie. Înghit în sec şi stau cu faţa spre aceasta. Acum eram sigură că nuanţa ochilor era normală.

Lauren: Ce s-a întâmplat aici?

       Se preface că nu ştie, dar, de fapt, ştie exact. Îmi strâng braţele la piept şi-mi muşc buza inferioară, lăsând situaţia să curgă de la sine.

Amber: Nu ştiu... *face pe nevinovata*

Karen: Tu ai început!

Lauren: Linişte!

       Privesc podeaua şi o aud cum se apropie, tocurile ei fiind singurul zgomot din sală. Când ajunge în dreptul meu încep şi şuşotelile. Îmi închid ochii şi îmi strâng braţele mai mult la piept, iar Lauren îşi aşează mâna pe umărul meu. Îmi desprind genele aproape ude şi îmi ridic privirea din pământ până dau de a ei. Femeia mă priveşte blând, tresărind când îmi observă lacrimile ţinute captive. Orice subiect legat de el are un impact asupra mea.

Lauren: O să trimit un instalator.* în voce i se citeşte reţinerea* Sunteţi scutiţi de această oră.

       Femeia vorbeşte cu ceilalţi elevi fără să-i privească. Înghit în sec şi o privesc, aşteptându-mă la o chemare în birou. Îi întâlnesc privirea şi tresar vizibil. Femeia oftează şi părăseşte sala, făcându-mi semn să o urmez. Îl văd în trecere pe Karen. Acesta încearcă să spună ceva, dar rămâne tăcut.

       Păşesc lângă directoare cu grijă, fiind tăcută. Îi arunc o privire femeii, dar aceasta nu mă priveşte. Îmi întorc privirea şi mă axez doar pe auzitul paşilor. Tocurile acesteia se auzeau cu ecou pe holul gol.
        Tropăitul se opreşte brusc şi înghit în sec. Ajunsesem în faţa încăperii sumbre a directoarei. Lauren deschide uşa şi mă pofteşte înăuntru, iar eu păşesc lent până în faţa canapelei. Aceasta se aşează pe fotoliul de lângă, făcându-mi semn să mă aşez şi eu. Mă aşez fără a comenta, însă nu fac contact cu privirea acesteia şi privesc covorul care părea moale şi nou. Nu-l observasem până acum. Lumina palidă a soarelui pătrunde sfioasă prin geamul mare din încăpere. Linişte. O linişte atât de groaznică, dar nu la fel de groaznică ca o morală. O aud pe femeie oftând, apoi îmi muşc obrazul şi aştept să-i aud vocea. Şi aştept. Aştept... Însă vocea nu apare. Îmi ridic privirea ca să-i întâlnesc chipul, observând că Lauren îşi sprijinea bărbia în podul palmei.

Eu: Îmi... Îmi pare rău.

Lauren: Nu. Nu e vina ta în totalitate. Tu doar te-ai apărat. Deşi apărarea ta a cam costat.

       Înghit în sec şi nu mai scot niciun sunet. O analizez pe femeie şi aştept să vorbească.

Lauren: Deci aşa stă treaba.

Eu: C-Ce?

Lauren: Trebuie să te străduieşti mai mult în a le ţine sub control. *oftează* De fapt... Trebuie să te cunoşti pe tine. Ce vrei? De ce eşti aici? Pentru ce?

Eu: Ştiţi prea bine. Vreau să protejez ceea ce îmi este drag. Nu mai vreau să pierd pe nimeni.

Lauren*se ridică*: Bun. *îşi încrucişează mâinile la piept* O să avem treaba. Mai mult tu.

       O privesc cum merge spre o uşă necunoscută. Când ajunge în dreptul acesteia, îmi face semn s-o urmez.
       Ajunsă în încăpere, simt un miros îmbietor. Era dulce şi familiar. Femeia se întoarce spre mine cu trei lumânări, apoi le aşează pe masa din mijloc. O privesc confuză.

Lauren: Încearcă să le aprinzi pe rând şi fără să le distrugi.

Eu: Ce!? La ce ajută asta?

Lauren: Să-ţi înţelegi puterea!

Eu: E imposibil s-o aprind fără ceva chibrite!

Lauren: Nu. Nu este.

       O privrsc uşor încruntată, iar aceasta se întoarce cu faţa spre masă. Priveşte lumânările şi îşi ridică uşor mâna pocnind din degete, apoi lumânarea din mijloc se aprinde singură. Îmi ridic sprâncenele surprinsă. Era imposibil! Asta sfidează legile fizicii!

Lauren: Te las să te obişnuieşti. Am multe lumânări. *se aşează pe un scaun din cameră* Eu supraveghez.

Eu: Cum? Ce? Asta e magie?

Lauren: Da. Îi putem spune şi aşa.

       La naiba că nu înţeleg!
       Îmi muşc obrazul şi mă întorc spre masă. Să aprind o lumânare? La ce naiba ar ajuta o amărâtă de lumânare? Mă încrunt şi privesc prima lumânare. Eu nu sunt Travis. Nu sunt un demon de foc. Cum să aprind chestia asta mică?
        Îmi închid ochii şi inspir adânc, apoi îi deschid lent, privind lumânarea afurisită. Mă încrunt şi, spre surprinderea mea, se aprinde. Dar... Se aprinde în întregime. Mă dau un pas în spate speriată. Focul e negru. Îmi întorc privirea spre femeie. Aceasta e la fel de surprinsă, dar îşi revine rapid şi stinge focul de parcă n-ar fi existat.

Lauren: Interesant. M-am gândit că dacă eşti nepoata lui Belzebub, focul e specialitatea ta. Dar tu eşti diferită de Travis. Focul tău e negru. *se întoarce şi mă priveşte fix* Eşti abisul. Demonul negru. Tu, Liana, eşti întunericul.

       Mă mai dau un pas în spate. Travis îmi spusese ce fel de demon sunt, dar cu siguranţă nu mă aşteptam la aşa ceva. O privesc pe femeie fix şi aceasta face la fel.

Tăcere.

       Trece mai bine de un minut. Minut în care n-am zis nimic, doar priveam. Privesc cum Lauren e gânditoare, apoi îmi muşc buza inferioară şi oftez zgomotos. Femeia îşi mută privirea şi păşeşte spre uşă. Îmi desprind buzele pentru a vorbi, dar mă opresc când aceasta se întoarce cu faţa spre mine.

Lauren: O să avem mult de muncă.

Eu: Mereu spui asta...

Lauren*se încruntă*: Fugi la ore. O să mă gândesc la un antrenament mai comod pentru tine.

* * *

       Orele au zburat rapid şi iată-mă la o masă, în spate, cu Karen. Sincer nici nu ştiu de ce am acceptat. Oftez şi mă joc cu linguriţa în cafea. În mod normal nu beau chestia asta neagră, dar există şi excepţii. Privesc culoarea maronie din ceaşca albă, iar Karen surâde şi îşi aşează faţa în palmă.

Eu: Ce este?

Karen: Ştii că puteai comanda orice altceva, nu?

Eu: Oricum n-ar trebui să fiu aici.

       Karen oftează şi mai ia o gură din cafeaua amăruie. Nu înţeleg cum unii pot bea, sau mânca ceva amar. Îi privesc mişcările graţioase până când acesta observă că îl urmăresc.

Karen: Şi n-ai de gând să-mi spui ce te supără?* îşi ia o statură serioasă*

Eu*las cafeaua în pace*: De ce te interesează?

Karen: De ce nu? Eşti interesantă.

Eu*îmi dau ochii peste cap*: Nu începe iar.

Karen: Ok, ok. Vreau doar să ajut.

Eu: Crezi că ai cu ce să ajuţi?

Karen: Asta depinde ce de-mi spui.

Eu*îl privesc serioasă*: Eşti insistent.

Karen: Iar tu foarte secretoasă. Crezi că o să ne înţelegem aşa?

Eu: N-am de unde să ştiu dacă îmi pot pune sau nu încrederea în tine.

Karen: Dacă aş fi fost ca Amber, acum ar fi aflat toţi de faza din curte.

Eu: Probabil...* îi evit privirea*

       Iau o gură din cafea, privind masa ce este acoperită de un material alb şi fin. Care sunt şansele să scap de un tip insistent? Dar oare chiar vreau să scap de el?

Eu: Ce vrei să ştii?

Karen: Ce te supără aşa rău încât lacrimile să iasă singure?

       Tresar uşor, aproape vărsând cafeaua, apoi îl privesc. Chiar a întrebat asta? Îmi las ochii să privească din nou materialul alb. Nu ştiu dacă-i pot răspunde... Oftez şi îl privesc fix, iar acesta îmi cercetează faţa până când ochii săi fac contact cu ai mei. Ochii săi verzi caută grijuli răspunsul în ochii mei.

Eu: Ai simtit vreodată cum toata viaţa se scurge prin tine într-o secundă? Cum ai totul într-un moment, iar în celălalt nu ai nimic?

Karen*rupe contactul vizual*: Când eram mai mic... Am simţit cum e să pierzi persoane importante.

Eu: Îmi pare rău...

Karen: Nu e nimic! Eu am fost cel care a întrebat.

Eu: Da, dar... Câteodată nu mai poţi zâmbi după aceste întâmplări.

Karen: Tu ai atâtea motive să zâmbeşti! Ai mulţi lângă tine care te sprijină. De ce te limitezi la o amintire dureroasă când poţi crea altele mai frumoase?

Eu: Ţi-a mai spus cineva că eşti bun de psiholog?

Karen: Hei! Eu vorbesc serios!

       Timpul zboară. Niciodată nu-ţi dai seama cât de repede trece pe lângă tine.. Fără să te anunţe. Aşa cum a trecut pe lângă mine. N-am observat cum orele au zburat. Privesc ecranul telefonului surprinsă când dau de o oră târzie.

Karen: S-a întâmplat ceva?

Eu: E târziu. Trebuie să plec.

       Mă ridic dorind să plec, iar Karen se ridica o data cu mine. Il privesc scurt, apoi îmi mut atenţia pe oamenii ce rămăseseră în cafenea.

Karen: Nu ai de gând să mergi singură pe întuneric?

Eu: Ba da.

Karen: Liana...

Eu: Nu! Vreau să fiu singură.

Karen: Bine. Dacă e ceva să mă suni.

Eu: Da, da!

       Ies din cafenea, lăsându-l pe Karen în treburile lui. Merg câţiva metri, apoi inspir adânc aerul nopţii. Ador liniştea nopţii. Când străzile sunt mai puţin populate. Când întunericul îmbrăţişează pământul, făcându-l o adevărată operă de artă tăcută.

       Păşesc cu grijă pe trotuar. Nimeni nu mai circulă acum şi, totuşi, în spatele meu se aud paşi. Mă opresc brusc, iar paşi se opresc şi ei, apoi înghit în sec şi nu mă întorc. Încep să merg normal, auzind cum persoana păşeşte precaută în spatele meu.
        Ajung la un drum în care puteam merge pe trecere, în faţă, printre blocuri sau în spate. Cu siguranţă nu voi merge în spate. Daca merg în faţă risc să mă urmărească până acasă. Dacă mă opresc la trecere mă va ajunge din urmă. Singura opţiune este... Mă întorc rapid spre dreapta şi încep să fug printre blocuri. Cred că am făcut cea mai proastă alegere din viaţa mea când am rămas până târziu cu Karen. Ocolesc cu grijă lăzile de lemn şi nu mă opresc din alergat. În spate puteam auzi paşii apăsaţi ai persoanei. Părea că alearga după mine. La naiba!
       Ajung iar la o răscruce. În faţă drum închis. În stânga drum îngust. În dreapta alt drum. Aud cum persoana din spate se apropie, apoi înghit în sec şi o iau iar la dreapta. Alerg prin intuneric, ochii mei văzând perfect. E ciudat. Aproape văd ca pe zi. Îmi întorc capul uşor ca să privesc în spate. Proastă alegere. Picioarele mele se împiedică de o ladă veche de lemn. Înainte să pic, simt cum o mână o prinde pe a mea şi mă trage. Ajung în picioare şi persoana mă trage mai în spate, în umbră. Iau aer şi mă pregătesc să ţip, dar persoana îmi pune mâna la gură, nelăsându-mă să mai scot vreun sunet. Tresar şi mă zbat, dar strânsoarea acesteia e puternică. Spatele meu este lipit de pieptul acesteia şi simt cum respiră neregulat. Alergase până aici? Îmi pun mâna peste cea care îmi ţinea gura captivă. Văzând că nu mă mai zbat, slăbeşte uşor strânsoarea şi îşi odihneşte capul pe umărul meu. Eram ascunşi în umbră, tăcuţi. Observ cum persoana ce mă urmărea trece în fugă şi înjură fiindcă şi-a pierdut prada. Înghit în sec, creietul meu începând să proceseze mai bine situaţia. Dacă persoana ce mă urmărea tocmai ce a plecat. Cine e aceasta?
       Persoana ce mă ţine în braţe ca să nu fug, chicoteşte uşor. Îmi ridic sprâncenele, neînţelegând reacţia sa.

?: Dacă îţi dau drumul promiţi că nu ţipi?

       Vocea sa este uşor răguşită şi abia se înţelege printre gurile de aer. Îmi păre foarte cunoscută. Inspir adânc, dând peste un parfum cunoscut, acelaşi parfum ca al persoanei de la balcon. Nu putea fi aceeaşi. Era imposibil. Dau afirmativ din cap, răspunzând în cele din urmă la întrebare. Mâna sa grijulie se îndepărtează, eliberându-mi gura. Să ţip? Nu. Nu simt frică. Simt protecţie. Mă strânge mai mult la piept, de parcă îşi dorise din totdeauna asta. De parcă eram tot ce şi-ar fi dorit în acel moment. De parcă eram apă, iar el un om trecut prin deşert. Îmi aşez palma peste mâna ce îmi strânge talia, iar băiatul slăbeşte strânsoarea şi mă eliberează.

?: Nu te întoarce. Nu acum.

Eu: Eşti un tip ciudat căruia îi place să privească fetele pe la spate?

       În spatele meu se aude un râs foarte cunoscut. Nu un chicot. Nu doar câteva sunete. Un râs colorat şi minunat care te îndeamna să râzi cu el. Nu îndrăznesc să mă întorc, simţind că am încredere că nu-mi va face nimic rău. Dar cum poţi avea încredere într-o persoana pe care n-o cunoşti? Sau o cunosc?

Eu: Cine eşti?

?: Aş vrea să-ţi spun... Chiar aş vrea, dar nu pot. Nu acum.

       Vocea sa este mai mult o şoaptă, semn că vrea să rămână secret. Încerca din greu să se ascundă, însă încercarea sa mă făcea din ce în ce mai curioasă.

Eu: De ce?

?: Inchide-ţi ochii. Nu-i deschide până nu-ţi spun.

Eu: Ce te face să crezi că sunt aşa de înţelegătoare?

?: Liana...

       Tresar brusc. Felul său de a-mi striga numele. Fiorul ce mi-l oferă când o face. Nu poate fi real. Stai... De unde îmi ştie numele? Văzând că nu mai scot niciun sunet, îşi pune mâna pe umărul meu. Îmi las capul pe mâna sa şi îmi strâng mâinile la piept.

?: Eşti bine?

Eu: De ce să-mi închid ochii?

?: Vei vedea după.

Eu: Cu ochii închişi?

       Persoana chicoteşte şi eu împreună cu aceasta. Zâmbesc scurt şi îmi ridic capul lent.

?: Deci?

Eu: Bine...

       Îmi închid ochii precaută. Nu-l înţeleg, dar îi joc jocul. Aud cum păşeşte lângă mine până ajunge în faţa mea. Înghit în sec avand fluturi in stomac. Vreau să-l văd. Simt cum o mână îmi acoperă ochii.

Eu: N-ai încredere?

?: Te cunosc. Ştiu cât de curioasă şi nesăbuită poţi fi.

       Mă împinge mai în spate. Păşim în acelaşi timp, mâna sa ţinându-mi ochii captivi.

Eu: Ce vrei să faci?

       Nu răspunde. În schimb, spatele meu face contact cu un material tare. Tresar şi îmi pun mana pe zidul din spate, apoi înghit în sec.

Eu: M-am răzgândit. Vreau să văd!

       Persoana oftează şi îşi trece degetele celeilalte mâini pe obrazul meu, iar furnicături îmi colindă corpul. Era imposibil să simt aşa ceva. Doar o singură persoană îmi poate trezi atâtea emoţii, iar acea persoană este... moartă. Îşi trece lent degetul mare peste buzele mele. Aceste mişcări şi emoţii... Nu poate fi real. Ast e mort. Şi, totuşi, corpul vrea mai mult. Îi prind brusc mâna şi acesta tresare. În scurt timp îi prind haina şi o strâng în mâini, muşcându-mi obrazul.

Eu: Opreşte-te... Doar o singură persoană poate face asta. Te rog să te îndepărtezi.

?*oftează*: Se pare că un an a fost prea mult...

       Tresar şi îi dau drumul materialului. La ce se referă? Îi prind mana ce-mi acoperea vederea. Acum chiar vreau să-l văd. Simt cum îşi lipeşte fruntea de a mea, oftând lung. De ce nu vrei să te văd? Îi simt respiraţia caldă, iar fiori reci îmi traversează şira spinării.

?: Iartă-mă pentru un moment.

       Îmi desprind buzele pentru a vorbi. Greşeală. Buzele sale a fac contact cu ale mele. Tresar la atingerile sale şi îmi ridic mâna spre capul său. Gluga îi ascundea părul. O îndepărtez uşor, dând de un păr moale. Păcat că nu pot să-l văd. Mâna sa nu se mişcă din a-mi împiedica vederea. Se apropie mai mult, buzele sale frământându-le cu foame pe ale mele. Cât timp a aşteptat să facă asta? Simt cum peretele devine incomod. E atât de cunoscut felul său de a săruta. Modul în care buzele mi se topesc sub ale sale pare ireal. E atât de grijuliu. De parcă sunt o piesa foarte fragilă pe care nu doreşte s-o strice niciodată. Lipsa de aer devine insuportabilă, dar nu-mi păsa. Suntem doar noi doi, în întuneric, sub cerul nopţii.

        Se îndepărtează grijuliu, lăsând în urmă un fior atât de cunoscut. Inima îmi bate groaznic, dar şi plăcut în acelaşi timp. Amândoi respiram scadent. Cu toate acestea, mâna sa nu s-a clintit în a-mi elibera vederea. Cât de mult îţi doreşti să nu îţi aflu identitatea?

?: Îmi pare rău... pentru că nu-ţi pot spune cine sunt.

Eu: Te cunosc... Te cunosc atât de bine.

       Persoana tresare şi îmi pune cealalaltă mâna la gură. Rămân tăcută, ascultând respiraţiile sale.

?: Te înşeli. Nu sunt cine crezi.

Eu: Cine eşti?*mormăi sub mâna sa*

       Linişte. Urăsc când nu mi se răspunde. Îşi îndepărtează mâna de la gură şi o aşează pe umărul meu, apoi mă învârte rapid. Tresar şi privesc zidul din faţa mea.

?: Ai grijă data viitoare. N-o să pot fi mereu lângă tine.

       Simt cu îşi îndepărtează mâinile şi mă întorc brusc, dar persoana dispăruse. Imposibil. O persoană nu poate să dispară aşa! Cad în genunchi, privind întunericul şi lăsând lacrimile să-mi spele chipul de parcă am pierdut ceva preţios.

Eu: Îmi doresc să fii tu cel care m-a sărutat...

=Sfârşitul capitolului 2=

Gata şi ăsta, dragii mei!
So... Sper că v-a plăcut ❤