~Lectură plăcută~

Karen: Mai avem?

Ast: Acelaşi răspuns ca până acum: da!

Karen*după câteva minute*: Încă n-am ajuns?

Ast: Ba da.

Karen: Serios?

Ast: Fireşte că nu! Drumul ăsta parcă ar fi fără sfârşit!

       Karen se opreşte şi se aşează pe iarbă. Ast mormăie enervat şi se plimbă pentru a se calma.

Karen: E ciudat. Urcăm, dar nu pare că o facem.

Eu: Poate e altceva la mijloc. Ast, ce zice busola?

       Băiatul se opreşte şi scoate busola din buzunar. În scurt timp se strâmbă şi oftează. Îi privesc reacţiile şi aştept să vorbească.

Ast: Ca până acum... Arată să mergem în faţă.

Karen: Asta e imposibil! Urcăm deja de câteva ore. Ce naiba?

Eu*îmi duc mâna la bărbie*: Ar putea fii altceva aici. Un fel de iluzie? Ţineţi minte că Lauren ne-a avertizat să avem grija, nu?

Ast: Yea. Atunci ce facem?

Eu: Coborâm.

       Băieţii îşi fixează privirea spre mine confuzi. Ridic din umeri şi mă întorc pe călcâie făcând câţiva paşi.

Ast: Coborâm...

       Cei doi mă ajung rapid din urmă. Coborâm câteva minute apoi ne oprim. Îmi aduc mâinile la piept şi îi privesc pe rând.

Eu: Să zicem că am ajuns de unde am plecat.

Karen: Cum ajungem în Ladrak?

       Privesc încruntată pământul tare şi încerc să găsesc o soluţie. Să urcăm nu ne ajută cu nimic. Dacă coborâm ne îndepărtăm mai mult de ţelul nostru.

Ast: M-am prins.

       Tresar şi mă întorc spre sursa vocii. Ast priveşte busola cu un rânjet ciudat. Un fior rece îmi străbate corpul şi înghit în sec.

Karen: Ţine-te bine dacă te-ai prins.

Ast: Ce? *îşi arcuiește o sprânceană*

Karen: Lămureşte-ne şi pe noi!

       Ast plescăie din buze enervat. Îmi dau ochii peste cap şi privesc împrejurimile. Adevăratul Iad. Totuşi, de ce arată atât de uman? Ar trebui să fie... Oh. M-am prins.

Ast: Iadul nu ne primeşte.

Karen*pufneşte*: Şi vrei să te cred?

Eu: Are dreptate. Priveşte zona. Ţi se pare malefică?

Karen: Pare umană.

Ast: Bingo.

       Karen scrâncește din dinţi părând uşor nervos. Oftez lung şi îmi pun privirea pe Ast.

Ast: Asta o să ne dea de cap.

Karen: Asta e o porcărie!

Ast: Akyro.

Eu: Hă?

Karen: Cine?

Ast *ignoră întrebările*: Şi-a luat cineva telefonul?

Eu: De ce mi-ar trebui telefon într-un loc în care nu funcţionează?

Ast: Păcat. Eu îl am.

       Oftez şi îmi lipesc palma de frunte zgomotos. Karen pufneşte copios, însă Ast îl ignoră şi îşi deblochează telefonul.

Ast: Nu am nevoie de semnal pentru asta.

Eu: Ok? Eşti sigur că nu te-a agravat aerul de aici? Îţi trebuie semnal ca să suni, prostule!

Ast: Shhh.

        Băiatul formează un număr apoi îl apelează. Îl pune la ureche şi, spre surprinderea mea şi a lui Karen, telefonul începe să sune.

Eu: Imposibil...

       În scurt timp persoana apelată răspunde. Clipesc des încercând să înţeleg tactica lui Ast.

Ast: Număr kilometri spre Ladrak.

Akyro *mormăie*: De unde ai numărul meu?

Ast: Taci şi spune-mi.

       Sunetul de apel încheiat se aude în liniştiea ce se aşternuse între noi. Îmi muşc obrazul pentru a-mi abţine un chicot.

Ast: O să-l alerg cu furca.

       Băiatul accentuează fiecare cuvant cu un ton nervos. Brusc, telefonul începe să-i sune. Ast răspunde pregătit să înjure persoana.

Ast: Să te fre--

Akyro: Ce mama dracu cauţi în Iad, cretinule!?

Ast: Material de laba.

Akyro: Dacă ai avea la ce face te-aş crede...

Ast: Nu am timp de asta. Zi-mi numărul.

Akyro: Unde eşti mai exact?

Ast: Să moară strabunica, eşti mai prost decât mine! De unde dracu să ştiu eu!?

Akyro: Mda... M-ai trezit din somn.

Ast: Tu chiar vrei să mă enervezi? Ştii că pot ajunge la tine în cinci secunde.

Akyro: Trei kilometri, nord.

Ast: În sfârşit.

Akyro: Ai grija la--

       Apelul se întrerupe brusc, lăsând cuvintele lui Akyro neterminate. Ast oftează lung şi îşi aruncă telefonul în buzunarul blugilor negri.

Ast: Eram sigur. Ştiam că merge doar puţin. *ia o gură bună de aer* Trei kilometri. Prindeţi-vă de mine.

Karen: Prea riscant.

Ast: Am vorbit la plural? Voiam să spun să se prindă Liana.

Karen: De ce nu ai facut asta pana acum?

Ast: Nu pot merge într-un loc în care n-am fost fără să ştiu kilometrii până acolo.

Karen: Minunat...

       Oftez plictisită şi le arunc priviri reci amândurora. Ast îmi întinde mâna timid. I-o prind cu grijă şi mă apropi mai bine de acesta. Karen îşi dă ochii peste cap şi își aşează mâna pe umarul lui Ast. Îmi închid ochii pentru un timp scurt apoi îi redeschid lent. Tresar când observ imaginea sumbră a oraşului. Îmi măresc considerabil ochii şi îmi desprind mâna de cea a lui Ast. Fac un pas mai în faţă şi inspectez zona diferită de cea pe care o văzusem până acum. Mă întorc spre cei doi fiind încă surprinsă. Karen pare şi el surprins, însă Ast doar inspectează zona.

Eu: Deci ăsta e adevăratul Ladrak.

Ast: Suntem abia la început. Aici arată bine.

       Inspir adânc şi privesc peisajul rece. Case sumbre şi întunecoase. Roci la fiecare colţ. O ceaţă uşoară, dar înfricoşătoare. Cerul nu există. Totul este opusul a ceea ce văzusem prima dată.
       Îl aud pe Ast tuşind brusc şi mă întorc rapid. Karen îl prinde de umeri reuşind să-i restabilească echilibrul. Mă apropii rapid de acesta fiind foarte îngrijorată. Băiatul scrânceşte din dinţi, strângându-şi bluza în zona inimii. Respiraţia îi devine accelerată şi asta mă face mult mai îngrijorată decat sunt.

Karen: Ce naiba te apucă?

       Ast nu răspunde, însă amplifică strânsoarea bluzei. Mai tuşeşte de câteva ori şi îşi muscă buza inferioară. Îi prind mâna cu grijă şi îl privesc.

Eu: Ce se întâmplă, Ast?

Ast: Mă... arde...

       Tresar şi îi strâng mâna în a mea. Băiatul îşi menţine ritmul accelerat al respiraţiei şi din când în cand mai scote un mic icnet.

Ast: Arde...

       Înghit în sec neştiind ce să fac. Karen se încruntă şi îşi plimbă ochii în jur. Ast tuşeşte mai puternic, de data aceasta scurgându-i-se sânge prin colţul gurii. Îmi simt ochii umezi şi sunt gata să izbucnesc în plâns în orice secundă.

Karen: Asta nu arată bine deloc. Se apropie gărzile.

Eu: La naiba cu tot... Ast!

       Ast îşi muşcă puternic buza apoi îşi întoarce privirea spre mine mimând un zâmbet. Strâng din dinţi, iar în scurt timp îi simt degetele cum îmi traversează obrazul stâng.

Ast: E ok. Posibil să fie din cauza sigiliului.

Karen: Parcă era rupt.

Ast: Cred că nu e rupt de tot. *icneşte şi revine pe picioare*

Eu: Trebuie să ne schimbam locaţia. Crezi că poţi merg--

       Întrebarea îmi rămâne neterminată când Ast se prăbuşeşte la pământ. Tresar şi mă pun rapid în genunchi lânga acesta. Karen se apleacă pe vine şi încearcă să-l ridice. Băiatul reuşeşte să se pună cu greu în şezut.

Karen: Dacă ştiam că eşti aşa molâu plecam singur!

Ast*îşi ţine capul în mâini*: Luaţi-o înainte.

Eu: Ce? Nu!

       Ast îmi aruncă o privire rece, sângele îngheţându-mi în corp. Rubiniul ochilor săi este mult mai accentuat decât îl văzusem vreodată. Îmi înghit şi cel mai mic cuvânt şi mă îndepărtez câţiva centimetri. Băiatul icneşte şi îşi închide ochii apoi îi redeschide, revenind la culoarea lor naturală. Karen se ridică brusc.

Karen: Se apropie. Liana, să plecăm.

Eu: Nu pot...

Ast: În mod normal nu te-aş lăsa singură cu el, dar cedez. Am nevoie de timp să-mi revin.

Eu: Ne reîntâlnim.

Ast: Fii sigură de asta.

       Oftez şi mă îndepărtez împreună cu Karen. Îmi arunc o privire în spate, apoi încep să alerg.

~Ast povesteşte~

       Îmi simt capul greu. Totul se învârte cu mine, iar durerea nu încetează. Parcă ar fi redeschisă rana de acum mult timp. Dacă ştiam că o să mor iar, îmi luam sicriul cu mine. Când constat că sunt destul de departe, mă ridic şi mă ascund printre câteva case.
       Mă sprijin de peretele rece al unei case micuţe şi las aerul să-mi scape greu printre buze. Icnesc scurt încercând să mai alung din durere. Aud cum gărzile trec pe lângă casa unde mă ascund. Zgomotul armurii lor este infernal în liniştea moartă a oraşului. Mă desprind de perete când sunetul de paşi se diminuează. Îmi trec mâna prin păr încercând să-mi restabilesc vederea înceţoşată. Îmi opresc mâna când dau de ceva tare. Tresar şi îmi pipăi scalpul dând de două lucruri ce n-ar fi trebuit să fie acolo. Privesc în jur şi zăresc o baltă. Mă apropii rapid şi îmi privesc reflexia. Înjur printre dinţi şi mă apropii de apa ce-mi reflecta o altă înfăţişare.

Ast: E imposibil...

       Ochii îmi sunt mult mai roşii şi plini de ură decât de obicei. Sunt exact ca atunci când eram copil. Înainte să primesc sigiliul. Îmi inspectez reflexia oprindu-mă la păr. Printre şuviţele albe se strecoară coarne destul de ciudate, pe care nu mi le amintesc sa le fii avut vreodată. Totusi, erau micuţe. Imi privesc mai bine reflexia încercând să mă obişnuiesc cu ceea ce vedeam. La naiba! Lovesc apa cu pumnul reuşind să mă stropesc şi pe mine. Observ fugitiv un semn ciudat ce îmi străbate mâna stângă. Mă ridic în picioare şi îmi inspectez mâna ce este străbătută de un simbol ciudat. Acesta se întinde de la cot până la dosul palmei, liniile fiind de o culoare mult prea deschisă. Un albastru ce aducea spre alb. Mă încrunt încercând să mai sesizez altă schimbare. Nimic nou cu excepţia lucrurilor deja văzute. Las aerul să-mi părăsească lent plamanii într-un oftat zgomotos. Un lucru era cert: în Iad sunt mai mult demon.

~Liana povesteşte~

       Trecuse mai bine de jumătate de ora în care doar ne ascundeam de garzi. Ciudat este faptul că la intrarea în Ladrak nu era nimeni. Nicio vietate cu excepţia armurilor umblătoare. Oftez şi îmi lipesc spatele de un alt perete al unei clădiri. Al câtelea era ăsta? Pierdusem numărătoarea. De fapt ne pierdusem pe noi. Eram într-un labirind fără o cale de ieşire sigură.

Karen: Mă simt ca un şoarece urmărit de o pisică.

Eu: Ciudat să te aud pe tine făcând comparaţia asta.

       Karen îşi dă ochii peste cap apoi ia o curba rapid. Îl urmez şi îl aud cum scoate un ţipăt mic asemănător cu al unei fetiţe. Tresar şi, când să îl întrec în ţipat, sunt oprită de o mână.

Ast: Shh. Tot eu sunt.

Karen: Du-te dracu! Nu mai apărea aşa!

Ast: Tsk.

       Ast nu-şi îndepărtează mâna ce-mi ţinea gura captivă. Însă nu mă deranjează. Îi privesc mai atent ochii ce îmi trimit fiori reci, dar şi plăcuţi. Mă fascinau mereu. El mă fascinează. Îmi ridic privirea spre părul său ciufulit. Clipesc des încercând să înţeleg de unde a făcut rost de coarne.

Ast: Nici eu nu ştiu. Au apărut sigure.

Eu: Îmi citeşti gândurile?

Ast: Expresia ta mă intreba asta.

Karen *îşi drege vocea*: Pare că ţi-ai revenit.

Ast: Într-un oarecare mod.

Eu: Cred că-ţi stă bine.

Ast: Mie? Mie îmi stă bine cu orice.

Eu: Retrag ce am spus. Eşti mai urât decât de obicei.

       Ast îşi dă ochii peste cap plictisit apoi îşi încrucişează mâinile la piept. Îşi aruncă o privire scurta în jur.

Ast: Unde suntem?

Karen: Undeva pierduţi în Ladrak. Nimic nou. Totul normal.

       Băiatul oftează şi îşi scoate busola din buzunar. Verifică sensul indicat de aceasta apoi priveşte în dreapta lui.

Karen: Deci?

Ast: Dreapt--

       Un foc de armă ne întrerupe conversaţia. Ne întoarcem rapid spre sursa zgomotului şi dam peste un gardian ce dăduse semnalul.

Ast: Grozav.

       Gardianul îşi scoate sabia din teacă şi se apropie ameninţător. Mă dau câţiva paşi în spate încercând să găsesc un plan de a scăpa.

Karen: Destrămarea!

       Trag aer adânc şi încep să fug împreună cu cei doi. Gardianul ne urmează iar ceilalţi se aud cum se apropie. Ast mă prinde de mână şi într-un moment de neatenţie ne despărţim de Karen.

Eu: Ce faci?

Ast: Fugi!

       Mă împinge uşor şi el o ia la dreapta. Îmi menţin ritmul de alergat şi mă strecor printre case. După puţin timp mă întâlnesc cu Karen, ce se asigura că zona e sigură. Privesc în spate şi nicio urmă de gardieni. Mă apropii respirând scadent.

Eu: Ce naiba? Ce a fost în capul vostru?

Karen: A fost planul B: fugi pe unde apuci.

Eu: Cred că aţi uitat să îmi explicaţi planurile.

       Îmi lipesc spatele de peretele unei case mai micuţe. Expir lung încercând să-mi calmez respiraţia. Brusc, Ast, pică în picioare lângă noi. Tresar şi îmi iau o postură de luptă împreună cu Karen. Ast îşi arcuiește o sprânceană apoi ridică din umeri.

Karen: Trebuia să anunţi că sari de pe acoperiş!

Ast: Mai contează? Suntem în Ladrak. Trebuie să dăm de locuitori curând. Puneţi-vă glugile!

       Îmi pun gluga cu grijă, ascunzându-mi părul la spate. Acum toţi suntem vizitatori.

Ast: Am văzut de sus un fel de piaţă. Am putea merge să ne strecurăm prin mulţime.

Karen: Şi Verra?

Ast: Busola arată spre acea piaţă.

       Ne privim scurt apoi înaintăm. Din când în când mai zărim câte un locuitor care nu pare interesat de noi. Cu cât ne apropiem mai mult de piaţă, zărim mai mulţi locuitori. Mai mulţi demoni. După un timp ajungem la destinaţie. Inspectez zona din priviri scurte. Multe tarabe cu diferite lucruri şi ciudăţenii. Mă apropii mai mult de o anumită tarabă ce are cărţi şi medalioane. Strâng piatra violet de la colierul meu şi analizez celelalte pietre expuse.

?: Nu te sfii, copilă. Alege ce vrei.

Eu: Nu. Doar mă uitam.

?: Am ceva ce cred că ţi-ai dori.

       Îmi ridic privirea şi dau peste o bătrână. Clipesc des iar imaginea se schimbă. Vanzatoarea este de fapt o demoniță foarte bătrână. Înghit în sec şi mă dau un pas în spate ciocnindu-mă de cineva.

Eu: S-Scuze.

Ast: Ai grijă pe unde mergi. E mai periculos pentru tine.

       Îmi ridic privirea spre acesta. Ochii săi sunt rubinii. Nu cred că sesizase schimbarea lor.

Karen: Să mergem.

       Ne depărtăm de tarabe şi ne strecurăm printre câteva case, într-un loc mai ascuns. Îmi aranjez mai bine gluga pe cap şi îi privesc pe cei doi.

Karen: Bun. N-am văzut nimic să semene cu un om. Ce zice busola?

Ast: Verific acum.

       Îşi bagă o mână în buzunar şi tresare scurt. Se caută prin toate buzunare şi aproape se albeşte la faţă.

Ast: Rahat!

Karen: Nu-mi spune că ai pierdut-o...

Ast: Rahat de doua ori! Cineva mi-a furat-o.

Karen: Suntem pierduţi...

       Înghit în sec şi mă strijin de un perete al unei case. Totul începe să se învârtă. Îmi închid ochii şi îmi las spatele lipit de suprafaţ rece si tare.

Ast: Liana?

       Îmi redeschid ochii şi privesc spre cei doi. Ast se apropie de mine şi îşi aşează mâna pe fruntea mea. Karen îşi ridică o sprânceană uşor confuz. Îi susţin privirea băiatului din faţa mea.

Ast: Ne descurcăm şi fără busolă. Mergem drept în faţă.

Karen: Mai bine decât să stăm pe loc.

Eu: Trebuie să o găsim pe Verra.

Ast: O găsim în drumul nostru.

       Oftez şi îi urmez pe cei doi, strecurându-ne printre case şi locuitori. Ne adâncim mai mult în Ladrak şi un sentiment straniu îmi bântuie corpul. După un timp bun de mers, ne oprim pe o străduţa pustiită. Aleea este puţin umedă şi crăpată. Îmi ridic privirea şi dau peste o pală de vânt rece. Mă cutremur vizibil apoi fac câţiva paşi mai în spate.

Ast: Recunosc. Ne-am pierdut.

Karen: Nu simt niciun miros. Totul parcă e fără viaţa. Neexistent.

       Un alt fior rece îmi străbate sirea spinării şi îmi face picioarele de gelatină. Cad în genunchi simţind cum toată imaginea mi se învârte pe retină. Băieţii se întorc brusc spre mine când aud bubuitură cu care picasem. Karen îşi adoptă o expresie surprinsă, iar Ast pare că nu mai respiră. Îmi simt capul din ce în ce mai greu. Îmi aşez o mâna pe aleea rece reuşind să-mi menţin echilibrul în acea postură.

Ast: Liana, încearcă să îţi ţi întunericul cuminte.

       Tresar şi îmi ridic privirea spre el. Întuneric? Privesc în jur şi observ mici fâşii negre ca nişte flăcări ce ies din alee şi formează un cerc în jurul meu. Un fior îmi străbate iar corpul, urmat de o durere de cap. Icnesc şi observ cum fâşiile devin din ce în ce mai mari. Vederea mi se înceţoşează brusc, apoi revine la normal. Îmi muşc buza reuşind să-mi ţin capul drept ca să-i pot privii pe băieţi. Imaginea mi se schimbă apoi devine iar în ceaţă. Tusesc de câteva ori şi-mi închid ochii. Aud cum câţiva paşi se apropie de mine, însă nu îndrăznesc să-mi deschid ochii. Ascult cum paşii se apropie şi se opresc în faţa mea.

Ast: Dă-mi mâna.

       Neg din cap şi îmi prind mana ce voia să se mişte singură. Îmi muşc obrazul încercând să-mi ţin corpul pe loc.

Ast: Liana, ascultă-mă!

       Îi aud vocea de parcă este undeva departe. Îi simt palmele cum se presează peste umerii mei şi încearcă să mă zdruncine. Simt fiecare atingere mult prea uşoară, aproape inexistentă. Încerc să-mi desprind pleoapele, însă fără reuşită. Totul devine greu. Simt cum mă scufund tot mai jos. Mai adânc în întuneric. Aud voci în depărtare, dar nu le pot înţelege. Nu-mi mai simt corpul. Nu mai simt nimic. Totul este negru. Un suflet prins în întuneric. Simt doar fiori reci de parca sunt prinsă într-un cub de gheaţă. Vocile ce se auzeau uşor în depărtare dispăruseră. Acum sunt doar eu cu întunericul. Prinsă în propriul întuneric.

       Încep să simt multe emoţii negative. Totul se transformă în ură şi dispreţ. Icnesc când simt cum ceva îmi zgârie pieptul. Tuşesc şi icnesc mai puternic. Simt cum ceva mă sfâsie pe interior, cum sufletul îmi este rupt în mii de bucăţi şi înlocuit cu altceva. Încep să respir accelerat şi încerc să mă zbat, dar în zadar. Nu mă pot mişcă niciun centimetru. Îmi las corpul moale şi simt cum pic mai jos decât sunt deja. Atât de mult negru. Nu mai vreau. Ast, dă-mi lumină!

       Scrâncesc din dinţi încercând să scap din ce intrasem. Brusc observ o mică aţă albă în tot întunericul ce mă înconjoară. Îmi întind mâna şi o prind cu grijă. Este subţire, dar e ce am nevoie. Lumina pe care o caut. O prind mai bine şi inspir adânc.
       Îmi deschid ochii dând peste privirea îngrijorată a lui Ast. Clipesc des observând mici zgârieturi pe faţa sa. Sunt proaspete iar sângele se observă înăuntrul lor. Îmi întind mâna lent pentru a le atinge, însă încremenesc când observ negrul ce mi-o acoperă. Îmi privesc mâna tremurândă ce este colorată în negru până aproape de cot.

Ast: Zona Păcatului...

=Sfârşitul capitolului 19=

Gata. Sper că nu v-am plictisit.
Pe data viitoare :>

O să postez mai rar fiindcă şcoală şi bac şi da.