~Lectură plăcută~

       Privesc absentă clădirea uriaşă şi dărăpănată. Atât de familiară. Fac un pas timid încercând să mă apropi de casă. Acasă. Ochii încep să-mi fie din ce în ce mai umezi. Continui să merg cu grijă până ajung în faţa intrări. Uşa nu mai există şi asta mă ajută să observ mai bine camera uriaşă. Intru în încăpere şi inspectez zona din priviri. O atmosferă rece şi sumbră, mobilier ars, tapet murdar şi descojit. De cât timp rămăsese aşa? Posibil de mult. De acum treisprezece ani. Inspir adânc făcându-mi curaj să înaintez. Sentimentul de nostalgie îmi strabate corpul în lung şi-n lat. Eram acasă. După atâta timp acasă...

       Îmi aşez mâna pe balustrada scării ce duce la etaj. Ridic ochii lent spre capătul scarii şi privesc tablourile sparte şi arse. Urc o treaptă simţind un gol în stomac. Mai urc una şi încerc să-mi stăpânesc emoţiile. Încă puţin. Încă puţin şi o să ajung în camera mea. Zâmbesc strâmb şi urc mai repede treptele rupte şi mucegăite. Era greu să păşeşti şi în orice moment puteai să pici.

       Ajung într-un final la etaj şi îmi las privirea să se rătăcească pe holul lung. Arăta groaznic, însă şi familiar. Mă simţeam acasa deşi era dărăpănată şi putea cădea oricând. Mai fac câţiva paşi până ajung lângă intrarea unei camere. Privesc înăuntru şi dau peste un întuneric greu de descifrat. Îmi micesc ochii observând alte obiecte de mobilier şi lucruri stricate. Oftez pentru mine şi înaintez. Ajung în faţa camerei mele. Intru zâmbind scurt şi privesc încăperea în care crescusem. Îmi arunc privirea asupra unui dulap ce avea o uşă desprinsă din balamale şi una strâmbă. Fac câţiva paşi şi ajung lângă un pat nu chiar intact. Îmi trec mâna peste lemnul vechi încercând parcă să simt ce simţeam acum mult timp.

       Mă întorc pe călcâie şi ies din cameră. Încerc să cobor, dar o mână mă prinde de umăr şi mă trage înapoi. Ţip scurt şi mă întorc vrând să lovesc persoana. Aceasta îmi prinde mâna şi mă lipeşte de peretele fragil al casei. Icnesc şi îmi aţintesc privirea spre o faţă cunoscută. Îmi măresc ochii surprinsă, apoi mă încrunt.

Ast: Şi aşa vrei să te aperi? Sau ăsta e un antrenament mai special?

Eu: Ha, ha... Dă-mi drumul.

       Băiatul oftează şi mă eliberează din strânsoare. Las aerul să-mi părăsească zgomotos plămânii, apoi îl privesc fix.

Ast: Îţi era dor de casă?

Eu: De unde ştii?

Ast: Te cunosc. Plus că am mai fost aici, deşi arăta mult mai fain.

       Plescăi din buze şi cobor treptele cu grijă. Ast mă urmează şi în scurt timp se aude cum ceva crapă. Înainte să apuc să reacţionez, scara se rupe făcând un zgomot cu ecou în casă. Un ţipat mi se strecoară printre buze, iar înainte de imparct o mâna o prinde pe a mea.
       Îmi deschid ochii dând peste pământul uscat din faţa casei. Răsuflu uşurată şi mă întorc spre Ast.

Eu: Mulţumesc... Cred.

Ast: Acum nu o să mai putem ajunge la etaj.

Eu: Îţi iasă tot mai bine jocul cu "aici- dincolo".

       Ast îşi dă ochii peste cap plictisit apoi se întinde. Mă ridic de pe jos şi mă scutur de praf.

Eu: Nu eu am ales locul.

Ast: M-am prins.

       Băiatul se întoarce brusc spre un punct fix şi se încruntă. Îşi mută lent capul spre mine şi mă priveşte peste urmăr, parcă urmărind ceva. Mă încrunt la acesta încercând să-i spun din priviri ceva. Acesta îmi întoarce privirea.

Eu: Ce s-a întâmplat?

Ast: Nimic important. Hai in lumea noastră.

       Îmi ridic o sprânceană întrebător, apoi mă dau bătută. Inspir adânc şi îi prind bluza în mână. Îmi închid ochii cand îi simt mâna aşezată pe umărul meu. În câteva secunde îi redeschid şi inspectez zona. Acum sunt în subsolul liceului, în faţa celor trei uşi. Uşa subsolului se deschide şi se trânteşte puternic. Tresărim simultan şi facem schimb de priviri. Lauren se face văzută prin întuneric cu o expresie serioasă şi uşor nervoasă.

Lauren: Avem de discutat. Urgent.

       Inspiram adânc şi ne aruncăm o ultimă privire înainte să o urmăm pe femeie. Ajungem rapid în birou și dăm peste Tornada de fulgere. Celina stă întinsă pe toată canapeaua cu o expresie plictisită, iar Ken se învârte prin cameră. Acesta se opreşte când dă de privirea noastră.

Ken: Era şi timpul!

Ast: Ne place să fim aşteptaţi.

       Ken îşi dă ochi peste cap plictisit şi se aşează peste picioarele Celinei. Fata se încrunta şi îl împinge.

Ken: Tot nu mă dau.

Cel: Oh, ba da. Asta dacă mai vrei să stai în fund.

Ast: Să înţeleg că Ken este femeia în casă?

Ken: Să te fre--

Lauren: Puteţi înceta cu copilăriile voastre banele? Avem treburi mult mai importante.

       Camera se cufundă în linişte. Celina îi face loc lui Ken pe canapea, iar Ast se pune în poala lui. Mă aşez pe podea şi aştept să vorbească unul din aceştia. Femeia oftează şi îşi pune o mâna pe frunte mimând o scenă dramatică. Ken pufneşte şi îl pipăie pe Ast pe unde apucă. Băiatul îl loveşte cu cotul în piept şi-l face să renunţe la atingeri. Îmi muşc buza abţinându-mă să nu râd. Fericirea se evaporă când Lauren le face semn să se despartă. Ast se ridică şi se apropie de mine, rămânând în picioare cu mâinile încrucişate la piept.

Lauren: Bun, o să încep cu o întrebare banală.

       Toate privirile se aţintesc asupra femeii. Niciun sunet nu îndrăzneşte să întrerupă liniştea din cameră.

Lauren: Îmi explicaţi de ce l-aţi băgat pe Karen în asta?

       Tresărim cu toţii la întrebarea femeii. Fac schimb de priviri cu ceilalţi, iar Ken ia iniţiativa.

Ken: S-a băgat singur.

Cel: Îi place să se bage în treburile altora, deşi ne-a fost de ajutor în unele momente.

       Ast pufneşte enervat şi mormăie ceva în barbă. Cel mai probabil o înjurătură.

Ken: Chiar şi aşa, nu noi l-am băgat.

Eu: De ce nu-l întrebăm pe el?

Ast: De ce nu iasă o dată după uşa din spate?

       Privirile se aţintesc asupra lui Ast. Băiatul strânge din dinţi privind uşa din lemn. Uşa se deschide lent, pe ea ieşind Karen cu o postură serioasă. Se opreşte lângă biroul directoarei şi îi aruncă priviri fulgerătoare lui Ast.

Ast: Ştiam eu că ceva pute.

Karen: Eşti sigur că nu vine de la tine?

Ast: Spre deosebire de tine, eu fac baie.

       Karen mârâie şi se pregăteşte să răspundă, dar este întrerupt de privirea serioasă a directoarei. Mă încrunt uşor spre Ast, acesta ridicând din umeri.

Lauren: Aveţi un nou membru al echipei. Să vă reamintesc că e vina voastră?

Ken: Ne amintim singuri.

Ast*lasă aerul să-i părăsească lent şi zgomotos plămânii*: Nu cred că ăsta a fost motivul pentru care m-ai pus s-o readuc pe Liana şi să ne adunam aici.

       Lauren rânjeşte scurt şi se sprijină de birou, având mâinile încrucişate la piept. Karen renunţa la confruntarea vizuală cu Ast şi rămâne atent la femeie.

Lauren: Aveţi o misiune.

Ken: Super! Altă treabă murdară pe care directoarea n-o poate rezolva. Perfect!

       Sarcasmul său se citeşte uşor din felul în care gesticulează şi îşi dă ochii peste cap. Îi analizez mişcările, apoi sunt atentă asupra femeii.

Lauren*ignoră comentariile băiatului*: Trebuie să vă împărţiţi în două echipe. Una din ele îl va avea pe Karen.

Ast: Ce?

Ken: Nu.

Cel: Tragem bileţele?

Lauren*îşi lipeşte palma de frunte*: De ce lucrez cu copiii?

       Celina se ridică şi face mai multe bileţele. Însă doar pe unul e scris numele lui Karen. Le amestecă apoi pune bileţelele pe birou.

Cel: Ken, tu alegi pentru noi.

       Fata îi face semn băiatului să se ridice. Ken se ridică şi alege un bileţel la nimereală. Ast oftează şi se apropie ca să aleagă şi el unu. Într-un final îşi alege un biletel din mijloc.

Cel: Perfect. Acum deschideţi bileţele.

       Ken trage aer în piept şi deschide bileţelul. Răsuflă uşurat şi se aşează pe canapea, întorcând biletul gol spre noi. Ast deschide şi el hârtia împăturită, apoi o aruncă pe jos înjurând. Ridic foaia albă dând peste numele lui Karen.

Ast: Nu. Nu-l vreau cu mine!

Karen: De ce nu pot lucra singur?

Ast: De acord cu el. De ce nu poate?

Lauren: Un comentariu şi vă arunc pe geam.

       Toată încăperea se cufundă în linişte. Înghit în sec şi îi privesc pe rând pe toţi.

Lauren: Bun. Nord în Ladrak, sau sud în Nevrael?

Ast: De unde ştii porţiunile Iadului?

Lauren: Alegeţi şi fără alte comentarii.

Ken: Sudul are un nume fain.

Cel: Deci mergem spre sud. Yey...

Ast: Ne rămâne nordul.

Lauren: Asta şi voiam să vă rămână. În Ladrak există o altă vrajitoare. Vreau să îi înmânaţi o scrisoare.

Ken: Iar în sud?

Lauren: Inspectaţi zona şi căutaţi informaţii ce ne-ar putea ajuta să-l învingem pe Abbadon. Este un satuc ce culege secretele. O să vă dau mai multe detalii după.

       Tornada de fulgere se aşează comod pe canapea aşteptând indicatiile ce urmau să vină abia după ce termină cu noi. O analizez pe femeie şi astept să vorbească În continuare.

Lauren: Ladrak este în apropiere de Palatul Iadului. Mai este numit şi Zona Păcatului. Aveţi grijă să nu cadeţi în întuneric. O dată căzuţi nu mai sunt şanse de întoarcere. Ladrak înconjoară palatul pentru apărare. Aveţi mare grijă.

       Îmi încrucişez mâinile la piept cântărind situaţia. Karen se apropie de noi tăcut.

Eu: Deci va trebui să ne prefacem că suntem locuitori, dar să nu ne intrăm cu totul în rol?

Lauren: Aşa este, dar aici e o mică obiecţie: nu locuitori, ci vizitatori.

Ast: Unde locuieşte vrăjitoarea?

Lauren: Am inventat o busolă ca să vă arate drumul. Dacă o pierdeţi vă pierdeţi şi pe voi.

       Femeia merge la capătul celalalt al biroului şi scoate dintr-un sertar o busolă. O aruncă lui Ast, care o prinde fără vreun efort.

Ast: Perfect. Asta rămâne la mine.

Karen: Tsk. Dacă o pierzi o să-ţi smulg mâinile.

Ast: Gura sau te las acolo când ne întoarcem.

Eu: Măcar o zi vă puteţi înţelege?

Ast & Karen: Niciodată.

Lauren *întrerupe conversaţia*: Aveţi o oră să vă faceţi "bagajele".

       Oftăm la unison. Ast se îndepărtează lent, iar Karen îl urmează. Îmi arunc o privire spre ceilalţi de pe canapea. Celina îmi zâmbeşte, făcându-mi semn să merg. Părăsesc camera şi mă grăbesc pentru a-i ajunge pe băieţi. La scurt timp îi prind din urmă.

Ast: Aici ne despărţim pentru o oră.

Karen: O să preţuiesc ora asta fără tine.

Ast: Crede-mă că simt la fel.

Eu: Daca n-o să mor în Iad, o să mor din vina lor.

Ast: Te-am auzit. *oftează* Tu vi cu mine.

       Fără să apuc să comentez, mă prinde de umeri şi mă trage mai aproape. Clipesc des iar imaginea se schimbă. Ast îmi dă drumul şi se îndepărtează. Îmi pun o mână pe frunte simţind o uşoară ameţeală.

Eu: Data viitoare anunţă-mă!

Ast: Trebuie să fii pregătită pentru orice!

       Mă bosunflu şi îi întorc spatele. Oftez pentru mine şi privesc într-un anumit punct. Mă întorc lent spre Ast.

Eu: Zona Păcatului...

Ast: Ladrak.

Eu: Ne întâlnim într-o oră.

       Băiatul îmi aprobă din cap şi dispare cât ai clipi. Îmi muşc obrazul enervată de posibilitatea lui de a călători. Oftez şi profit de faptul că sunt singură acasă. Travis lucrează până târziu, aşa că am timp de pregătire. Dacă ar afla, sigur m-ar lega şi m-ar încuia într-un buncăr. Urc rapid în camera mea, închizând uşa lent în urmă. Mă apropii de birou şi deschid un sertar. Scot câteva cărţi, apoi dau de o cutie mică şi neagră. O ridic cu grijă, apoi o deschid dând peste medalionul crăpat de acum un an. Nu l-am mai purtat de atunci. Oftez şi îl prind cu grijă la gât, analizând piatra violet. Încă e crăpată. Inspir lung şi îmi pregătesc un mic bagaj pentru călătorie.

* * *

       Timpul trece rapid. Acum mă aflu iar în biroul directoarei, însă lipseşte a doua echipă. Închid ochii şi inspir adânc încercând să mă relaxez. Îi redeschid şi aştept să se liniştească zona.

Ast: O să te arunc cu cea mai mare plăcere.

Karen: Când o să am ocazia o să te împuşc fără reţinere.

Ast: Tsk. Fii sigur că o să fii mort până atunci.

Lauren*îşi drege vocea*: Cum spuneam... Va trebui să ocoliţi râul şi să intraţi cu ceilalţi locuitori la ora cinci fix.

       După tot acest timp, în care Ast se certa cu Karen pe un motiv ştiut doar de ei, se aşterne liniştea. Îmi relaxez corpul şi aştept noi explicaţii.

Lauren: Va trebui să aveţi grijă la gărzile ce păzesc oraşul. Dacă treceţi de toate astea o să fie uşor să continuaţi pentru a ajunge la Verra.

Ast: Iar de acolo o să primim alte indicaţii. Pare destul de uşor.

       Femeia oftează silenţios şi se aşează pe scaunul de la birou. Ne apropiem mai mult unii de alţii şi aşteptăm startul. Lauren îşi concentrează privirea într-un anumit punct. În scurt timp apare o scânteie de lumina ce se transformă într-o gaură ce putea duce oriunde, însă noi ştiam deja unde ne va duce. În faţa oraşului Ladrak. Inspirăm adânc şi păşim câte unul în portal. Îmi arunc o ultimă privire spre femeie. Ne privim reciproc, iar privirea ei îmi trimite încredere. Oftez şi mă avânt în portal, totul fiind numai lumină. Îmi frec ochii când simt pământ sub picioare. Clipesc de câteva ori obişnuindu-mi ochii cu imaginea.

Ast: Ladrak.

Eu: Mai precis: Zona Păcatului.

       Ne privim reciproc, apoi ne punem glugile de la pereline în cap. Privesc spre intrarea uriaşă în oraş. Imaginea este una drăguţă. Totul pare normal. Un oraş normal. Totuşi...

Karen: Prea mulţi demoni. Deja văd gărzile ce păzesc intrarea.

Ast: Lauren cred că s-a smintit rău. Să trimită pe cineva ce a fost izgonit din Iad, înapoi e ceva!

Karen: Vezi să nu ne dai de gol.

Ast: Stai calm, faţă de câine.

Eu: Ce? Ast, ce e cu numele ăsta?

Ast: Fără comentarii. Avem de urcat scări.

Karen: O luăm în susul râului. Nu pe scări.

Ast: Mulţumesc! Nu ştiam! *mormăie în barbă o înjurătura*

       Ne strecurăm cu grijă printre copacii ce înconjoară scările ce duc spre Ladrak. Înapoi în Iad. Adevăratul Iad. Cât timp o să supravieţuim? Cum o să trecem fără să fim observaţi? Este imposibil... Şi, totuşi, Lauren zice contrariul. Totul rămâne de văzut.

=Sfârşitul capitolului 18=

Pe data viitoare! ❤