~Liana povesteşte~

~ ~ ~

       Atât de întuneric. De ce îmi este aşa de frig? Vreau lumină. Ast? Dă-mi lumină în întunericul meu...

       Încerc să-mi mişc corpul, dar e tot amorţit. Rămân tăcută privind întunericul. Un negru atât de adânc încât nu am scăpare. Sunt pierdută în propriul meu întuneric. O prizonieră.
Brusc totul e plin de o lumină albă. Un alb atât de cunoscut. Privesc cum o mâna se apropie şi o prinde pe a mea strâns. În scurt timp tot întunericul dispare. Acum sunt cu el. Lumina mea este el. Fără lumină pic. Îi privesc câteva clipe chipul, apoi mă opresc la ochi. Tresar uşor simţind un sentiment ciudat de gol în stomac. Ochii săi... Acel negru e atât de rece. Înghit în sec când simt că mâna sa se desparte de a mea. Îl privesc surprinsă, însă nu îl deranjează. Se dă câţiva paşi în spate păstrându-şi aceeaşi expresie rece. Încerc să mă apropi de el, dar picioarele îmi sunt lipite de podea. Îmi desprind buzele încercând să îi vorbesc. Niciun cuvânt sau sunet. Nimic nu-mi părăseşte gura.

Ast: Ce simţi, Liana? Îţi spun eu! Nimic... De ce mă ţi lângă tine când nu simţi nimic?

       Îmi muşc buza încercând să scot orice sunet, însă rămân la fel de tăcută. De parcă n-aş există. Îl privesc încercând să observ o urmă de emoţie, dar tot ce văd e o expresie neutră. Se mai dă câţiva paşi în spate. Atât de departe. Îmi aruncă o ultimă privire, apoi se întoarce pe călcâie şi pleacă. Pleacă împreună cu lumina sa. Intunericul se strecoară în urma sa şi mă cuprinde încetul cu încetul. Îmi simt ochii umezi. Nu am lacrimi, dar le simt scurgându-se. Nu. Nu... Îmi ridic mâna cu greu încercând zadarnic să îl aduc înapoi. Este prea departe. Sunt pierdută în abis. Doar eu şi întunericul pe vecie. Lumina sa se vede ca o licărire uşoară, apoi dispare. Nu mai vreau... Ast!

~ ~ ~

       Tresar şi îmi desprind ochii ţipând prin cameră. Respiraţia îmi este accelerată şi neregulată. Privesc camera întunecată şi încerc să mă mişc, dar corpul nu mă ascultă. Îmi muşc buza simtindu-i ochii umezi, iar privirea îmi e înceţoşată.
       Câţiva paşi alergaţi se aud pe hol. Uşa camerei se deschide iar lumina învăluie camera, alungând întunericul. Las câteva suspine să-mi scape, apoi îmi duc mâinile la faţă. Paşii se apropie rapid de pat. Simt cum cineva se aşează pe salteaua moale şi îşi trece degetele peste mâinile ce îmi ţin faţa captivă.

Ast: Liana? Hei, eşti bine?

       Vocea sa este răguşită şi somnoroasă, dar mi se pare foarte bărbătească. Îmi liniştesc respiraţia, dar nu-mi înlătur mâinile.

Ast: Vorbeşte-mi...

       Înghit în sec şi îmi eliberez vederea, dând peste un Ast ciufulit şi somnoros. Mă ridic în şezut şi îmi întind mâinile, atingându-i faţa. Acesta mă priveşte surprins şi îşi aşează o mâna peste a mea.

Ast: De ce plângi fără mine?

       Surâd scurt, iar Ast cască şi îşi masează fruntea. Îmi trag nasul şi îmi şterg ochii umezi. Las aerul să-mi părăsească lent plămânii, apoi mă întind şi îl cuprind în braţe. Acesta stă nemişcat câteva secunde, fiind surprins de fapta mea, apoi mă strânge la pieptul său. Mă cuibăresc acolo pentru câteva minute bune.

Ast: Ce a păţit, scândura mea?

Eu: Foarte romantic...

Ast: M-ai trezit din somn... Procesez mai greu!

      Pufnesc afuncându-mi capul în pieptul său, simţindu-i căldură şi mirosul specific. Stai. Mă desprind rapid şi îl privesc fix. Abia acum sesezasem că nu are tricou pe el. Îmi las privirea în jos observând că este doar în lenjerie intimă. Simt cum sângele mi se urcă în obraji, faţa devenindu-mi foarte roşie.

Eu: D-De ce eşti... Ă... Ieşi din camera mea, perversule!

Ast*surâde şi îşi lasă uşor capul într-o parte*: Am boxerii pe mine. Fii mulţumită că n-am venit gol...

Eu: Pune ceva pe tine!

       Ast mormăie somnoro şi îşi pune plapuma pe el. Clipesc des încercând să alung roşeaţa.

Ast: Mulţumită?

       Îmi dau ochii peste cap, apoi privesc într-un colţ al camerei. Ast se lasă într-o parte pe pat şi cască obosit.

Ast: Vrei să scot cu forţa cuvintele de la tine? Ştiu nişte metode drăguţe.

Eu: Nu, mulţumesc...

Ast: Ok. Tu pierzi!

Eu: Doar... Nu pleca.

       Băiatul se ridică în şezut şi mă priveşte confuz. În scurt timp capătă o expresie surprinsă, apoi coboară din pat.

Ast: Aşteaptă puţin!

       Îl privesc confuză cum iese pe uşă. În scurt timp se întoarce îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de trening şi o pernă în braţe. Închide uşa şi aruncă perna pe pat. Se aruncă şi el în pat şi mă priveşte fix. Îmi ridic o sprânceană confuză.

Ast: Credeam că ţi-ai dat seama cât de importantă eşti pentru mine. N-o să plec nici dacă vrei! Ai făcut pact cu diavolul, Liana!

Eu: Nu-mi aminti! Am făcut şi eu greşeli la viaţa mea...

       Ast mârâie şi mă trage la pieptul său. Îl privesc surprinsă. De când avea atâta forţă?

Ast: Greşeală? Vrei să spui că am fost o greşeală?

Eu: Nu la asta mă refeream...

Ast: Dovedeşte-mi.

       Tresar şi îl privesc încruntată. Acesta îmi evită privirea axându-şi ochii pe tavan. Mă ridic uşor, mâinile sale rămânând încolăcite pe talia mea.

Eu*oftez*: Închide-ţi ochii...

Ast: Şi dacă nu vreau?

Eu: Îţi ordon!

       Îl simt pe Ast tresărind la auzul celor două cuvinte. Ochii săi îi prind brusc pe ai mei. Îşi aşează palma pe obrazul meu stâng şi mă apropie, privind mai intens asupra ochilor.

Ast: Ce eşti?

Eu: Hm?

Ast: Ochii tăi îmi par aşa de cunoscuţi. Rubiniu şi albastru, dar niciodată împreunate. Liana, ce e cu ochii tăi?

       Îl privesc fix încercând să-i înţeleg uimirea. Răspunsul îmi fulgeră mintea. Ast nu i-a văzut niciodată. Combinaţia lor este nouă şi pentru mine. Albastrul mării şi roşul sângelui, inchis în ochiul meu. Fiecare nuanţă este la locul ei şi niciodată nu se împreună. Ce eram eu de fapt?

Ast: Liana?

Eu*clipesc des*: Scuze, nu ştiu.

Ast*surâde*: Nu-mi pasă atât timp cât eşti tu. Mai ordonă-mi o dată.

Eu*rânjesc brusc*: Îţi ordon să-ţi închizi ochii!

Ast*pufnet*: Da, stăpână!

       Pleoapele sale se unesc lent, ascunzând negrul de cărbune. Îi privesc expresia relaxată şi zâmbesc scurt. Nu o să-l las să plece. Îi privesc buzele ce îi sunt închise. I se vindecase lovitura primită de la Karen. Îmi aşez două degete peste buzele sale moi, apoi le îndepărtez lent. Ast îşi desprinde buzele încercând să vorbească, dar se opreşte lăsându-le întredeschise. Îmi apropii faţa mai mult de a acestuia. Îi mai privesc o dată expresia, apoi îmi lipesc lent buzele de ale sale. Îi simt mâna cum se aşează pe spatele meu şi mă desprind, lăsându-l în dorinţa de a continua. Îşi închide buzele şi îşi desprinde pleoapele, încruntându-se.

Ast: Spune-mi ce e cu tine. Tu nu faci primul pas. Ce ai visat de m-ai strigat?

       Înghit în sec şi îi evit privirea. Ast plescăie din buze şi schimbă locurile. Acum este deasupra şi mă priveşte cu o expresie serioasă.

Ast: Nu-mi place să aştept.

Eu: Ai plecat... iar...

       Băiatul îşi muscă buza, apoi oftează. Îşi lasă ochii prinsi în ai mei. Inspir adânc, apoi las aerul să-mi părăsească lent plămâni într-un oftat.

Ast: Promit că nu o să mai plec. Îţi jur pe propia-mi viaţă. Nu mai vreau să te las singură.

       Zâmbesc larg şi las câteva lacrimi să se scurgă încet. Ast îşi trece degetele mari ale mâinilor peste ochii mei, ştergându-mi lacrimile.

Ast: Acum de ce plângi?

Eu: Doar taci...

Ast: Eu când tac fac altceva.

Eu: De exemplu?

Ast: Mă bucur că ai întrebat. O să continui ce ai început!

       Mă încrunt, dar acesta mă ignoră şi îşi apropie faţa de a mea. Îmi înghit aerul şi îl privesc surprinsă.

Ast: Pot să te rog să-ţi închizi ochii?

Eu: N-Nu...

Ast: Ok. O fac şi fără asta!

        Buzele sale fac contact brusc cu ale mele. Tresar şi îmi închid ochii în ciudă faptului că nu mi-a lăsat timp de gândire. Sărutul său este diferit. Plin de dorinţă. Probabil îl supărasem fiindcă nu am continuat ce am început. Îşi lipeşte mai puternic buzele de ale mele, parcă dorind să le facă un întreg. Tot ce face sunt atingeri de buze, dar aceste atingeri sunt minunate. Fiori îmi străbat tot corpul. Îmi prinde buza inferioară între buzele sale, apoi îi dă brusc drumul. Se îndepărtează câţiva centimetri şi îmi priveşte buzele gânditor. Ce nu este bine? De ce se oprise? Ce naiba gândesc?

Ast: Tu nu o să pleci, nu?

       Ochii săi se ridică şi mă privesc aşteptând un răspuns. Îmi simt obrajii arzând mai mult decât o făceau până acum.

Eu: Nu poţi scăpa de dracu!

Ast: Atunci mă bucur!

       Îşi lasă greutatea într-o parte şi se aşează lângă mine. Oftez supărată, apoi îi privesc mişcările ca un copil fascinat de o jucărie.

Eu: Dacă te găseşte Tav aici o să facă scandal.

Ast: Abia aştept! Acum treci la somn.

Eu: Nu pleci de aici până dimineaţa, nu?

Ast: A fost un vis, Liana... *îşi trece mâna peste obrazul meu* Nu. Nu o să plec nici dacă vine sfârşitul lumii!

       Zâmbesc larg şi îmi închid ochii. Simt cum braţele puternice ale băiatului mă cuprind şi mă aduc mai aproape de acesta. Mă cuibăresc la pieptul său, zâmbind larg. Ast trage de plapuma moale şi ne înveleşte pe amândoi. Inspir adânc dând peste parfumul său bărbătesc. După puţin timp, în care am stat în linişte, îi simt buzele presărate pe fruntea mea. Îmi desprind pleoapele dând peste faţa băiatului.

Eu: Dacă mă priveşti când dorm n-o să mă pot odihni!

Ast: Putem face altceva, ştii?

Eu: Te arunc pe geam dacă mai vorbeşti prostii, sau îl chem pe Travis.

Ast: Am tăcut! Somn uşor.

Eu: Mhm...

       Îmi las corpul relaxat, afundându-mi capul în scobitura gâtului său. Nu vreau să plece. Nu îl mai las să plece.

* * *

       Îmi deschid ochii şi fasc lung. Mâna, ce se plimba pe spatele meu, se opreşte brusc. Îmi ridic capul de pe pieptul băiatului şi îl privesc somnoroasă. Ast îmi înlătura părul de pe faţă şi îmi lasă un pupic pe cap.

Eu: De când eşti treaz?

Ast: Mai contează?

       Mormăi şi mă ridic de pe acesta. Mă întind şi privesc lumina din cameră.

Eu: Iar te-am folosit pe post de pernă...

Ast: Am spus eu ca nu-mi place?

Eu*îmi dau ochii peste cap*: Cât e ceasul?

Ast*îşi verifică telefonul *: Zece patruzeci şi cinci.

Eu: De ce nu m-ai trezit?

       Ast dă din umeri şi se ridică. Se întinde şi mă priveşte rânjind uşor. Clipesc des şi îmi pipăi gâtul şi orice zonă vizibilă.

Ast*surâde*: Nu ţi-am făcut nimic.

       Răsuflu uşurată şi îmi iau hainele în braţe. Îi arunc o ultimă privire şi ies din cameră pasind spre baie.

       Îmi termin rutina de dimineaţă şi merg până în faţa camerei lui Ast. Bat de câteva ori şi în scurt timp primesc aprobarea. Intru în cameră dând peste un Ast ce îşi face antrenamentul de dimineaţă. Inima îmi omite o bătaie în timp ce îi analizez muşchii cum se încordează. Se opreşte din făcutul abdomenelor şi mă priveşte cu o sprânceană ridicată.

Ast: S-a întâmplat ceva?

Eu: Ăăă... Trebuie să...

Ast: Trebuie să alergi cu mine azi!

Eu: Hă!? Crezi că sunt grasă?

Ast: Eşti slabă, draga mea. Însă, vreau companie. O alergare şi gata!

Eu: După masă.

Ast: Deci ţi-ai amintit de ce ai intrat pe teritoriul meu.

Eu: Teritoriul tău se află în casa mea! Grăbeşte-te la masă.

       Ies din cameră şi cobor în grabă scările. O salut pe mama în treacăt şi intru în bucătărie. Mă opresc în mijlocul camerei gândindu-mă ce ar trebui să mănânc. Îmi arunc o privire spre frigider şi-l observ pe Travis cum pleacă în living cu farfuria cu şuncă. Oftez şi simt cum două braţe îmi cuprind talia.

Ast: Mi-e foamee...

Eu: Dă-mi drumul dacă mai vrei stomac.

       Ast îmi eliberează talia şi se dă câţiva paşi în spate având mâinile ridicate. Mă întorc spre acesta şi o observ pe mama cum ne priveşte din tocul uşii.

Mama: Păreţi mai apropiaţi.

Ast: Pare în toane bune.

Eu: Te arunc pe geam.

Ast: Nu mai e.

Mama*pufneşte amuzată*: Ţi-a trecut rapid răceală.

Ast: Ah? Ah, da! Uitasem... Liana, mi-e rău! Fă-mi de mâncare.

       Se aşează pe scaun tinându-se de burtă şi mimând un om bolnav. Mă încrunt la acesta.

Mama: Staţi jos, am făcut pizza.

Ast: Şi mai există?

Mama: Nu au aflat ceilalţi de ea.

Ast*rânjet*: Mă simt bucuros!

* * *

       Îmi aşez mai bine geaca şi îmi prind părul sus, într-o coadă. Ast stă rezemat de tocul uşii şi cască plictisit.

Ast: Când eşti gata?

       Oftez şi îmi închid geaca. Îl privesc încruntată, iar Ast ridică din umeri. Băiatul se întoarce şi coboară scările. Îl urmez tăcută şi cu mâinile în buzunar. Ast se opreşte brusc şi ajung să mă ciocnesc de spatele său.

Eu: De ce te-ai oprit?

Ast: Să deschid uşa?

       Mă las într-o parte şi privesc uşa ce e întredeschisă. Clipesc des, apoi îmi pun atenţia pe el.

Eu: Oh! Acum are sens!

Mama*iese din bucătărie *: Să nu staţi mult. Nu vreau să răciţi...

       Îi zâmbesc larg şi ies după Ast. Păşim tăcuţi pe trotuar şi asta devine incomod. Ast strănuta brusc spărgând liniştea dintre noi.

Ast: Nu... Nu iar!

Eu: Sănătate?

Ast: Eşti gata de alergat?

       Băiatul se opreşte în faţa unei intrări printre blocuri. Este un loc bun de alergat. Nu te ciocneşti de persoane, însă aveai alte obstacole.

Eu: Nu e corect! Tu eşti obişnuit...

Ast: N-o sa alerg prea tare.

       Oftez şi îmi iau poziţia de start. Ast îmi aruncă o privire scurtă apoi numără.

Ast: Trei. Doi. Start!

Eu: Şi unu?

Ast: L-am pierdut pe drum!

       Ast începe să alerge ocolind gropile şi alte lucruri acoperite de zăpadă. Îmi dau ochii peste cap şi Îl urmez.

Ast: Eşti lentă, Liana!

       Mă încrunt şi îl prind din urmă. Ast începe să chicotească şi se fereşte de mine începând să alerge mai repede. Zâmbesc şi încerc să-l prind iar şi iar.

       O ţinem aşa până ajungem într-un parc. Oamenii ne privesc curioşi, însă noi nu ne oprim din chicotit şi alergat. Ne adâncim într-o parte a parcului mai nepopulată. Ast se opreşte şi reuşesc să-l prind de mână. Se întoarce rapid şi îmi fură un mic pupic. Inima mi se opreşte pentru câteva clipe. Roşesc şi băiatul se dă câţiva paşi în spate rânjind.

Ast: Dacă ştiam că e atât de bine să te antrenezi cu cineva, te luam cu mine în acest an.

Eu: Simt că am slăbit zece kilograme. Nu, merci! Îmi ajunge!

       Mă lipesc de peretele unei clădiri din parc, iar Ast se întinde. Brusc se opreşte şi priveste cu ochii măriţi într-un anumit punct. Mă desprind de peretele clădirii şi mă apropi de el. Ast strânge din dinţi adoptand o expresie plină de nervi.

Eu: Ce s-a întâmplat?

Ast: E aici.

=Sfârşitul capitolului 15=

N-am ce zice. Pa.