~Spor la citit~

~Liana povesteşte~

O oră. Două ore. Trei ore. Patru ore. Prea multe ore!

       Oftez şi îmi pun privirea pe Ast. Era adormit de mult timp. Febra încă nu îi scăzuse şi respiraţia sa era ciudată. Îmi trec lent degetele peste obrazul său stâng, dar acesta nu face nicio mişcare de parcă nu mă simţise. Îmi muşc buza fiind deja prea îngrijorată. Îi ridic prosopul, ce acum era aproape uscat, şi îl umezesc. Îl aşez înapoi pe fruntea sa fierbinte şi mă fac comodă pe scaun, privindu-l şi aşteptând să se trezească. Îmi pun cu grijă capul pe pat şi îl analizez. De ce nu te trezeşti? Vreau să-ţi văd ochii. Să mă pierd din nou şi din nou în abisul lor. Deschide-ţi ochii, Ast...

Eu: Te rog.

       Las aerul să-mi părăsească lent plămânii într-un olfat lung. Îmi închid ochii şi încerc să adorm pentru un timp scurt.

* * *

       Îmi desprind pleoapele obosită şi îmi ridic uşor capul. Casc şi privesc camera cufundată în întuneric. Ochii îmi sunt atraşi de mâna lui Ast ce este pusă peste a mea. Încă o are caldă, dar e o căldură normală. Îmi plimb ochii până dau de chipul acestuia. Are capul lăsat uşor într-o parte, iar prosopul îi e căzut. Zâmbesc lung şi îmi aşez mâna pe fruntea sa. E încă prins în visuri şi nu îmi simte atingerea. Febra îi scazuse, dar încă mai avea o tentă de căldură ce nu era la locul ei.
       Umezesc materialul rapid şi îl aşez pe fruntea băiatului adormit, apoi îl învelesc mai bine. Liniştea din cameră este întreruptă de un bâzâit lung. Privesc biroul dinspre care venea zgomotul, apoi mă apropi rapid şi ridic telefonul. Îl deblochez şi îmi privesc mesajul primit.

"Karen-
Vino repede la metroul vechi! E urgent. Fără scuze!"

       Îmi ridic sprâncenele surprinsă, apoi privesc spre pat. Nu pot pleca acum, iar dacă Ast ar afla de mesajul ăsta cred că ar da foc telefonului doar privindu-l. Oftez lent şi îmi blochez la loc telefonul. E o farsă. În scurt timp primesc alt mesaj. Îmi muşc buza abţinându-mă să nu-l citesc. Scrâncesc din dinţi şi deblochez telefonul. La naiba!

"Am nevoie de tine..."

       Telefonul vibrează din nou.

"Te rog."

       Blochez ecranul telefonului şi îi fac loc în buzunarul blugilor. Nu ar trebui să fac asta. Iartă-mă, Ast. Îmi iau geaca pe mine şi păşesc spre uşă. Îmi întorc capul şi arunc o privire spre pat. Ast încă doarme, încercând să învingă definitiv febra. Înghit în sec, apoi închid ușa.

Eu: Iartă-mă...

       Cobor lent scarile muşcându-mi buza inferioară. Mă încalţ şi deschid uşa, dar o voce mă opreşte în prag.

Tav: Unde pleci?

Eu: Să iau pastile pentru Ast.

Tav: Te duc eu?

Eu: Nu! *mă întorc uşor speriată * Tu... Tu ai grijă de Ast până mă întorc.

Tav: Bine...?

       Închid uşa în urma mea lăsându-l pe Travis confuz. Iartă-mă şi tu. Îmi pun gluga în cap şi inspir adânc. De ce fac asta? Poate fiindcă el a încercat să mă salveze? Eşti proastă, Liana. Îmi las gândurile adânc în minte şi încep să alerg. Nu este prea departe metroul.

       Vântul rece îmi bate în faţă, iar gluga cade, lăsându-mi părul să fie liber. Câteva şuviţe dansează în aer în timp ce alerg, iar alte câteva sunt prinse sub geacă. Ajung într-un final la intrarea spre metrou. Respiraţia îmi e accelerată şi simt dureri mici în gât. Îmi dreg glasul şi cobor scările cu teamă. Partea aceasta n-a mai fost folosită de ani buni. Ce face Karen aici? Mă opresc brusc la jumătatea treptelor. Ce fac eu aici? Privesc întunericul ce mă aşteaptă în faţă. Strada este luminată, dar sub pământ nu mai este lumină de mult timp. Îmi arunc o privire în spate, spre trotuar. Nicio persoană în jur. Şanse slabe să fiu auzită dacă o să ţip. Inspir adânc şi cobor şi celelalte trepte,  simţind fiori în tot corpul. Mă avânt singură în întuneric.

       Termin cu treptele, apoi privesc în întuneric văzând destul de bine. Era un avantaj să ai ochii obişnuiţi. Păşesc cu grijă mai adânc în staţia de metrou. În scurt timp aud paşi. Mă opresc şi îmi înghit răsuflarea. Mă întorc spre sursa zgomotului dând peste o pereche de ochi aurii. Fac un pas în spate. Karen are ochii verzi, dar şi aceştia îmi par cunoscuţi. Mă mai dau un pas in spate, iar persoana se apropie mai rapid. Ochii săi ca aurul se observă uşor în întuneric, aceştia fiind o sursă mică de lumină de îţi captivează atenţia. Persoana se apropie şi mai mult. Acum îi pot observa mai bine trăsăturile. Îmi ridic privirea spre faţa băiatului. Părul său şaten e ciufulit, iar pe faţă are lovituri. Ma încrunt vizibil.

Eu: Karen, ce naib--

Karen: Trebuie să vorbim.

~Ast povesteşte~

       Îmi desprind genele şi privesc adormit tavanul. Camera e acoperită de întuneric. Clipesc des apoi mă ridic în sezut şi inspectez locul observând că sunt singur. Mă târăsc până la marginea parului, apoi mă ridic lent în picioare. Camera încă se invarte cu mine. Mă prind de marginea patului încercând să mă pun din nou pe picioare. Câţiva paşi se aud pe scări, semn că o persoană se apropie de cameră. Îmi masez tâmplele şi îmi poziţionez privirea spre uşă. În scurt timp aceasta se deschide. Persoana aprinde lumina şi mă priveşte încruntat.

Travis: Ai face bine să rămâi în pat.

Ast: O să vărs pe tine...

Travis: Să înţeleg că n-a venit Liana.

       Mă încrunt mai mult încercând să înţeleg ce vrea să spună. Cum adică n-a venit? Unde a plecat?

Travis: Merg să o caut.

Ast: De cât timp lipseşte?

Travis: Aproape douăzeci de minute. A spus că merge să-ţi ia pastile.

Ast: Sunt destule pastile aici cât pentru un spital întreg!

Travis: Asta nu-i a bună.

Ast: Bingo!

       Stâng din dinţi şi mă pun pe picioare. Păşesc lent până ajung în faţa uşii, exact lângă Travis. Acesta mă priveşte încruntat şi nu se dă din uşă.

Ast: Mişcă dacă nu vrei să zbori cu tot cu uşă!

Travis: Eşti blonav. Rămâi în pat!

Ast: Nici mort!

       Privirile ni se intersectează, dar niciunul nu doreşte să renunţe. Îmi muşc buza nervos şi îl prind de guler trântindu-l de uşă.

Ast: Mişcă, sau te fac afiş.

Travis: Dacă te las să pleci în starea ta, o să ajung mâncare pentru canibali!

Ast: Nu-mi pasă!

       Îi dau drumul şi îl privesc având nervii deja adunaţi şi gata să iasă pe oriunde. Travis oftează şi se dă din faţa uşii. Îi arunc o privire scurtă şi ies fără alte comentarii. Imaginea Îmi fuge din faţa ochilor. Clipesc des, apoi cobor în grabă scările. La naiba, Liana! O să te leg de pat când te prind! Tuşesc brusc iar piciorul îmi alunecă de pe o treaptă. Mă rostogolesc până fac contact cu podeaua tare. Icnesc şi tuşesc de câteva ori. Travis mă priveşte din vârful scărilor având mainile încrucişate la piept. Mă ridic de pe jos evitându-i privirea serioasă. In scurt timp sunt prins de mână şi tras în spate. Mă întorc şi dau peste privirea îngrijorată a mamei Lianei.

Marry: Unde mergi aşa?

Ast: Să găsesc pe cineva.

       Femeia se încrunta şi îmi dă drumul, apoi îşi încrucişează mâinile la piept. Înghit în sec şi o privesc.

Marry: O să răceşti mai rău.

Ast: Dacă asta înseamnă că o pot salva, atunci o să mor pentru asta!

Marry*mă priveşte fix *: Liana nu a revenit?

Travis*coboară scările*: Nu.

       Îmi muşc obrazul încercând să mă calmez. Liana e puternică şi îşi poate purta singură de grijă, nu? La naiba cu asta! Nu pot fi calm.

Marry: Fugi.

       Tresar şi o privesc surprins. Femeia îmi aruncă o expresie serioasă şi uşor îngrijorată.

Marry: Adu-mi fiica acasă. Ştiu că poţi face asta şi ştiu că orice am spune nu o să rămâi aici.

       Îi zâmbesc scurt apoi mă îndrept grăbit spre uşă. Mă încalţ şi îmi pun o geacă pe mine. Înainte să deschid uşa vocea femeii mă opreşte.

Marry: Ai grijă. Întoarceţi-vă teferi acasă.

Ast: Am înţeles. Promit că o să o aduc înapoi.

       Femeia îmi zâmbeşte grijuliu. Inspir adânc şi ies din casă, începând să alerg pe trotuar. Câteva felinare luminează strada. Era destul de târziu, iar oamenii nu mai circulau. Ma opresc în faţa unui supermarket. Respir accelerat, iar frigul de afară îmi transformă respiraţia în aburi. Îmi plimb ochii prin întunericul nopţii. Totul e tăcut. Unde naiba eşti?Oftez şi încep să alerg iar, dar nu am un loc anume. Risipesc timp degeaba.

Ast: Dă-mi un semn, te rog.

       Mă opresc în faţa unui parc. Nu. Nu e aici. Îmi muşc nervos buza şi încep să alerg. Deşi îmi simt corpul greu, nu mă opresc.

       Alergam de ceva vreme şi încă n-o găsisem. Mă opresc în lumina unui felinar, apoi îmi ridic privirea spre cer privind stelele micuţe. Îmi trec mâna prin păr trăgând uşor de el. Îmi mut ochii de la o clădire la alta căutând. Păşesc până lângă o bancă, apoi mă trântesc pe lemnul rece şi tare. Înjur printre dinţi fiindcă nu-mi luasem telefonul. Cum ai de gând s-o găseşti fără telefon? Ce idiot sunt! Oftez zgomotos şi îmi închid ochii. În scurt timp simt cum o mâna micuţa mă atinge. Îmi deschid ochii şi privesc copila de lângă mine. Aceasta mă priveşte îngrijorată. Îi zâmbesc scurt apoi îmi ridic privirea spre cer.

Ast: E târziu ca să stai afară. Unde e mama ta?

       Fetiţa se pune în faţa mea şi se încrunta. O privesc confuz, însă îi zâmbesc.

Fetiţa: Tu eşti cel ce a salvat-o atunci, nu?

       Mă încrunt uşor şi îmi pun coatele pe genunchi. Nu durează mult şi  mama fetei se apropie de noi.

?: Ellie, ţi-am spus să mă aştepţi în faţa magazinului.

Ellie: Am vrut să vorbesc cu cel ce a salvat-o...

       Femeia îşi pune privirea pe mine, apoi îmi zâmbeşte strâmb. Îşi ia fetiţa în braţe.

?: Trebuie să mergem acasă.

Ast: La ce te referi prin "salvare"?

Ellie: Când a avut loc accidentul, fata mi-a dăruit bănuţi pentru îngheţată. Pe ea o cauţi, nu?

?: Ellie... Scuze, domnule, e foarte vorbăreaţă.

       Privesc surprins fetiţa apoi îmi revin. Femeia o ridică în braţe şi mă priveşte puţin confuză.

Ast: Da. Eu am salvat-o într-un fel.

Ellie: Ştiam eu! Părul tău mi-a rămas în minte. Mami, pot să-i spun unde a plecat fata?

       Femeia mă inspectează cu privirea, apoi oftează lent. Le privesc confuz şi aştept să vorbească în continuare. O faptă bună pentru o altă faptă bună.

?: Fata aceea a făcut o faptă buna... Îi sunt recunoscătoare. Dacă într-adevăr eşti un baiat bun cum spune fiica mea, atunci ea are nevoie de ajutor.

Ast: Mulţumesc... Unde este?

Ellie: Metroul din apropiere. A trecut pe lângă noi fără să observe, apoi a intrat acolo.

       Tresar uşor şi o privesc pe micuţă. Metroul acela era abandonat de ani buni. Dacă Liana e cu adevărat acolo asta nu este bine.

Ast: Mulţumesc!

       Fără să mai aştept şi alte explicaţii o iau la fugă. Ajungând într-un final la intrarea staţiei de metrou. Aştept câteva secunde pentru a mi se calma respiraţia, apoi cobor treptele. Întunericul este pretutindeni. Nicio picătură de lumină. Îmi las ochii rubinii să privească încăperea imensă. Acum totul e mai clar. Păşesc mai adânc în staţia de metrou. Paşii mei sunt precauţi încât nu fac niciun zgomot. Zăresc, după un stalp, două siluete. Una dintre ele fiind prinsă în capcană. În faţa ei este cealalaltă silueta, iar în spatele ei un zid gros. Dacă ar fii încercat să fugă ar fii fost prinsă. Îmi muşc obrazul abţinându-mă să nu sar la bataie. Mă apropii câţiva paşi încât să aud, dar să fiu şi ascuns. Îmi iau o poziţie serioasă şi îmi rezem spatele de un stâlp. Îmi muşc obrazul mai tare. Atât de aproape.

~Liana povesteşte~

       Trecuse ceva timp şi niciunul nu mai vorbise. Îl privesc uşor încruntată şi acesta oftează, parcă trezit din visare.

Karen: Trebuie să vorbim, Liana...

Eu: Îţi place să te repeţi?

Karen: Îmi place să mă fac auzit.

       Rasuflu lung observând aburii cum se împrăştie. Devenea din ce în ce mai frig, iar zona nu era una plăcută. Nu aveai decât o ieşire. Totul e dărăpănat şi interzis vizitatorilor. Înghit în sec gândindu-mă că n-ar trebui să fiu aici. Normal că n-ar trebui, dar...

Karen*se apropie *: Liana.

       Îmi înghit răsuflarea şi mă lipesc de peretele rece. Tresar la contact şi arunc o privire prin încăperea imensă. Fugi. Doar fugi!

Karen*mai face un pas *: Vreau să--

Eu: Stop!

       Karen tresare uşor când vocea mea străbate cu ecou încăperea. Mă priveşte fix, apoi îşi aruncă ochii în spate de parcă simţise ceva. În scurt timp se aud paşi. Clipesc des încercând să observ mai bine persoana ce se apropia. Paşii se aud din ce în ce mai aproape. Zgomotul lor micuţ se aude puternic. Persoana se opreşte brusc, cu mâinile încrucişate la piept şi cu o privire serioasă. Înghit în sec simţind că picioarele mă lasă. La naiba. Nu el. De fapt... La naiba! Îl privesc uşor speriată şi dau de ochii acestuia. Negrul său nu mai e liniştit. Acum are o tentă de furie şi mi se pare mult mai întunecat. Îşi trece mâna prin păr mormăind. Când îi revad din nou ochii sunt roşii. Un rubiniu minunat ce străluceşte în întuneric. Şcena durează foarte puţin, căci băiatul se mişcă rapid. Pumnul său face contact cu faţa celuilat, doborându-l. Chiţăi speriată şi mă lipesc de tot de zid. Karen mârâie, privindu-l pe Ast nervos. Îmi mut cu greu privirea înapoi spre Ast, simţind goluri în stomac. Emana prea multă furie şi ură. Era prea diferit.
       Karen nu apucă să se ridice bine, căci Ast îi mai rade un pumn pe cealalaltă parte. De aceasta dată Karen rămâne în picioare, dar cu capul într-o parte. Scuipă puţin sânge pe podea, apoi îşi şterge colţul gurii cu degetul mare. Îmi desprind buzele pentru a vorbi, dar sunt oprită de Ast care îl prinde pe Karen de guler şi îl lipeşte de un stalp din apropiere. Aud bubuitura băiatului când atinge zidul şi încep să tremur. Ast îl ţine strâns de guler şi îl lipeşte bine de beton. Parcă dorind să-l facă una cu acesta. Karen îi prinde mâna privindu-l serios.

Ast: Ce parte din "Nu vreau să te mai ţi după fundul ei" n-o înţelegi!?

       Vocea sa e ridicată şi puteam să jur că se auzise până în cel mai adânc loc al metroului. Karen pufneste enervat.

Karen: Dă-mi drumul, Ast.

       Cred că aceasta a fost picătura finală. În locul său aş fi tăcut. Ast îi mai lipeşte un pumn de toată frumuseţea, apoi îl prinde de păr făcându-i cunoştiinţă cu genunchiul. În scurt timp îl loveşte cu piciorul în lateral făcându-l pe băiat să ajungă iar pe jos. Tresar scoţând un chiţăit mic. Ast, ce e cu tine? Privesc scena neîndrăznind să mă bag. Karen se ridică fiind şi el nervos. Dacă până acum acceptase încasările, acum nu mai avea de gând.

Ast: Credeam că te-am avertizat, Whitney.

Karen: Parcă ţi-am spus că o s-o pierzi, Astaroth.

       Ast strânge din dinţi, iar pe faţa lui Karen apare un mic rânjet. Clipesc mai lent, dar asta m-a făcut să ratez apropierea celor doi. Acum Karen e în faţa lui Ast. Când? Fără să apuc să mai reacţionez, Ast primeşte un pumn bun. Se dă câţiva paşi în spate având capul într-o parte. Revine la statura iniţială, trecându-şi limba pe la colţul gurii. O să-l doară când o să fie sărutat. Stai. Ce naiba gândesc acum?

Ast: Deci devenim serioşi. *rânjet*

Karen: Tu începi.

Ast: Nu-mi amintesc să mă fii dat la iubita ta.

Karen: Las-o baltă, Astaroth!

       Privirea lui Ast se schimbă. Acum este una serioasă şi plină de dispreţ. Se apropie de Karen apăsat.

Ast: Se pare că vampirii şi vârcolacii n-o să se înţeleagă niciodată.

Karen: Fă paşi. Nici cu demonii n-o duc mai bine.

       Şi lupta reîncepe. Karen începe cu lovituri de pumni pe care Ast le barează. În scurt timp prinde o spărtura în apărarea celuilalt. Pumnul său face contatc cu abdomenul lui Karen, dar părea diferit. Mâna lui Ast are firişoare albe ce luminează în întuneric. Karen se lasă la pamant, în genunchi, tuşind puternic.

Ast: Te-am luat prea tare? M-ai voiam să te caftesc...

Karen*mârâie*: De ce ea? Te bagi în faţa pericolului chiat daca te costă viaţa!

Ast: De ce altcineva când exista ea?

       Îl privesc fix pe Ast simţind o uşoară umezeală în ochi ce e gata să cadă. Îmi las picioarele moi şi cad în şezut pe cimentul rece. Îi privesc pe rând.

Eu: Ajunge...

       Ast îmi aruncă o privire scurtă, apoi oftează lung. Se lasă pe vine fiind la acelaşi nivel cu Karen.

Ast: Uite ce e, Karen, nu vreau să te omor sau altceva. Nu e stilul meu... Deocamdată! *îi aruncă o privire încruntată* Cel mai mult urăsc să mi se fure ce e al meu. Iar ea îmi aparţine.

       Karen îl priveşte fix, încă ţinându-şi mâna la abdomen. Scrânceşte din dinţi şi îi evită privirea. Ast îşi priveşte mâna cu care îi lovise abdomenul, firişoare subţiri încă străbătându-i pielea.

Ast: Îţi ştiu trecutul.

Karen: Ce?

Ast: Blaze adoră să se laude. Hmm... Hai să facem un pact. Îl omorâm pe Blaze şi tu renunţi la ce ai în cap acum.

Karen: Ştiu că nu am şanse, dar ştii şi că nu mă dau bătut, nu?

Ast: Dacă vrei să mori anunţă-mă. Am o idee destul de bună cu aruncatul dintr-un avion. Ah. Şi fără paraşută.

       Ast se ridică în picioare şi îşi trece mâna prin faţa lui Karen. Firișoarele luminoase dispar, iar băiatul răsuflă uşurat şi se ridică. Clipesc des încercând să înţeleg ce se întâmplase.

Eu: G-Gata? *reuşesc să vorbesc*

Ast: Nu scapi. Tu o iei mai rău. O să scot cureaua de la pant--

Karen: Nu vreau să ştiu! Lăsaţi-o în privat!

       Ast îşi dă ochii peste cap plictisit. Karen îl priveşte scurt, apoi pufneşte enervat. Nu cred că o să se înţeleagă vreodată.

Karen: Cred că o să las pe altă zi ce voiam să zic.

Ast: Ce idee bună!

Karen: Chiar nu vrei să încetezi?

Ast: Nici în mormânt.

       Îmi înghit cuvintele încercând să nu mă bag în conflictul lor. Ast îşi aruncă o privire spre mine încruntat, apoi se întoarce spre Karen.

Ast: O să discutam altă dată despre ce ai aflat.

Karen: Tu de unde dracu mă citeşti aşa bine?

Ast: Nu intreba! Ştiu multe. Plus codul de deblocare al telefonului Lianei!

Eu: Hei, îmi citeşti mesajele?

Ast*fluieră*: Haide acas--

        Ast tuşeşte brusc şi se clatină pe picioare. Îşi revine rapid şi priveşte încăperea.

Eu: Nu-mi spune că ai ieşit cu febra şi îmbrăcat subţire.

Ast: Bine. Nu-ţi spun.

Eu: Astaroth Becker!

Ast: Doar taci. Eşti o idioată, ştii? O să te pedepsesc acasa. Acum vreau să... stau jos. Se învârte totul în jur.

       După aceste cuvinte se prăbuşeşte brusc pe podeaua rece şi tare. Icnește la contact şi mormăie nervos, însă nu se ridică.

Karen: A fost în starea asta, dar a reuşit să-şi controleze abilitatea... Dacă era sănătos oare eram mort?

Ast: Nu-ţi recomand să mă superi.

Karen: Asta i se trage de la febră.

       Băiatul se întoarce spre mine uşor îngrijorat. Îmi ridic o sprânceană confuză şi îi susţin privirea.

Karen: O să fii ok acasă?

Eu: Ştie că şi-o ia grav de la Travis, Ken şi în final tata. Deci va sta cuminte.

       Îl aud pe Ast cum mormăie pe fundal însă îl ignor. Karen îşi ia rămas bun spunându-mi un lucru secret.

Karen: Vestea importantă era despre Abbadon şi Akyro. Voiam să ţi-o zic faţă în faţă fiindcă ar fi fost periculos să o zic prin mesaje.

Ast: Aloo! Prea aproape! Trebuie să pun şi limită de apropiere?

Karen: Tsk. Pe mâine, Liana.

       Băiatul se departează lăsându-mă cu un Ast racit şi cu o tentă de gelozie. Mă las pe vine şi îl privesc neştiind dacă ar trebui să-l ating sau nu.

~Ast povesteşte~

       Privesc cum Karen se îndepărtează şi se cufundă în întuneric. Las aerul să-mi părăsească lent plamanii, apoi mă ridic de pe cimentul rece. Mă întind simţindu-mi corpul uşor amorţit. Îmi pipăi grijuliu buza dând peste o umflătură mică în colţul gurii. Mă încrunt amintindu-mi de unde o căpătasem. Îmi arunc o privire scurta spre Liana, dar aceasta se întoarce şi păşeşte spre ieşire. Plescăi din buze simţind un gust amar de pastile. Ignor gustul şi păşesc în spatele fetei până ajungem pe trotuar. Rup liniştea acumulată datorită tusei enervante. Liana se întoarce cu o expresie îngrijorată. Îmi ridic o sprânceană confuz şi primesc în schimb o încruntătură din partea fetei.

Liana: Eşti prost.

Ast: Tsk... Uite cine vorbeşte! Cumva eu am ieşit să mă văd cu altul, hm? Eu sunt prostul, Liana?

       Fata tresare când tonul vocii mi se ridică. Ochii săi mă inspectează tematori iar buzele îi tremura. Ce naiba tot fac? Îmi muşc buza deşi asta mă doare. Îmi mut ochii de pe chipul Lianei şi privesc strada pustie. Acum frigul este mult mai simţitor. Aud cum câţiva paşi timizi se apropie de mine. Îmi las ochii captivaţi de intuneric. Eram puşi lângă un felinar şi asta era un avantaj. O puteam observa mult mai bine. Îmi întorc privirea spre ea, apoi clipesc des fiind surprins. Acum este în faţa mea privindu-mă îngrijorată. Îi prind mâna în a mea şi mă apropi mai mult de corpul ei firav. Spaţiul dintre noi este foarte mic, aproape insesizabil. Îmi las capul în jos şi îi privesc ochii. Un albastru ca al cerului senin. Ne privim reciproc parcă înţelegându-ne doar din respiraţii şi clipiri lente.

Ast: Îmi pare rău fiindcă am ţipat la tine. N-o să se mai repete.

Liana: E ok. O meritam. Îmi pare rău pentru tot.

Ast: Tot o sa te pedepsesc.

Liana: Strici momentul.

       Surâd scurt şi o privesc în tăcere. Un fulg se aşează timid pe părul său negru. Ne ridicăm amândoi privirea spre cer admirând cum câţiva fulgi se rostogolesc până jos.

Liana: Ninge! Ast, ninge! *chicoteşte*

       Îşi desprinde mâna din a mea şi începe să se rotească printre cei câţiva fulgi. Zâmbeşte larg şi se comportă ca un copil, însă asta nu-mi displace. De ea m-am îndrăgostit. De mici ne este sortit acest lucru.
       Aud cum ceasul oraşului bate pentru miezul nopţii. Zâmbesc scurt şi o durere înţepătoare îmi străbate colţul buzei. Avea să se vindece până mâine dimineaţă, dar acum e enervantă durerea. Nu durează mult şi artificiile încep. Jocul de culori pictează cerul si-l face să pară viu. Îmi pun privirea asupra fetei surprinzându-o zâmbind larg.

Ast: Liana...

       Fata tresare uşor şi se apropie râzând. O privesc uşor confuz şi îi scutur părul decorat cu câţiva fulgi.

Ast: Vrei o surpriză?

Liana: Din partea ta mă aştept la multe... Zic pass!

       Pufnesc şi o trag în braţe ignorând tusea ce îmi stă în gât. Îmi dreg glasul şi o strang mai bine la piept. În scurt timp îi simt braţele cum i se mişcă pe spatele meu. Oftez lung şi îmi lipesc buzele de părul ei rece.

Ast: Nu-ţi dau drumul.

Liana: Crezi că vreau?

       Slăbesc strânsoarea şi o privesc fix căutând în ochii acesteia dorinţa pe care o aveam eu. Şi am gasit-o. Ascunsă timid printre gene. Îmi umezesc rapid buzele, apoi le aşez peste celalaltă pereche de buze. Erau reci, dar au devenit calde imediat. Îi prind talia cu braţul şi o trag mai aproape. Îi prind buza inferioară între ale mele, apoi îi dau drumul lent. Mă îndepărtez câţiva milimetri de buzele ei ca mai apoi să i le capturez iar.

Moi. Calde. Dulci. Perfecte.

       As fii continuat dacă buza nu îmi pulsează de durere. Mă îndepărtez câţiva centimetri de faţa ei şi o privesc zâmbind fără să vreau.

Liana: Zâmbeşti? Zâmbeşti tâmp!

Ast: Te muşc dacă nu taci.

       Liana pufneşte şi se desprinde din îmbrăţişare. Oftez, dar sunt întrerupt de mâna fetei ce o cuprinde pe a mea. Rânjesc ignorând durerea.

Ast: An Nou Fericit.

Liana: Te urăsc.

Ast: Nu o să-mi răspunzi şi tu nornal?

Liana: 'Te 'reacu.

Ast: Perfect! Te iubesc! Mărită-te cu mine!

Liana: Ce glumă! Hai acasă, eşti răcit şi delirezi.

       Las aerul să-mi părăsească plămânii şi încep să înaintez cu ea de mână. Glumă. Ar putea fii o glumă? Vom vedea cine glumeşte, Liana.

=Sfârşitul capitolului 14=

Când mă gândesc că ăsta trebuia postat de anul nou, dar, hei, merge şi acum =))))