~Lectură plăcută~
(Fără hate pentru Karen ;-;)

~Karen Whitney povesteşte~

       Sorb liniştit din cafeaua de dimineaţă. Viaţa mea a rămas la fel de ciudată. Îmi iau cana cu mine şi merg în dormitor. Apartamentul meu nu este cine ştie ce, însă îmi place datorită privelişti. Poţi vedea oraşul foarte bine de aici. Mai iau o gură cu grijă din substanţa maro închis şi mă îndrept spre geam. Peisajul de afară este unul monoton, prea rece pentru a fi privit.

       Mă aşez pe pat şi îmi pun cana pe dulăpiorul de lângă, apoi ochii îmi sunt prinşi de o poză de familie. Singura poză rămasă. Zâmbesc strâmb şi simt o uşoară durere în zona buzei. Aceasta încă mai e lovită, dar se vindecă. Oftez pentru mine şi iau fotografia în mână. Cred că sunt unul din copiii ghinionişti, sau cel mai ghinionist copil. Pufnesc şi privesc cu atenţie oamenii din fotografie. Bărbatul e înalt şi bine făcut, iar părul său negru este puţin cam lung. Când eram mic îl strigam "tată", dar acum... Aş mai face-o dacă aş avea cui să mă adresez aşa. Femeia de lângă bărbat îmi era mama. O fiinţă iubitoare şi puternică la fel ca tata. Mama are părul castaniu deschis şi ochii verzi. Un verde ca frunzele copacilor primăvara. Era frumoasă. Îmi muşc buza şi privesc spre copil. Îmi amintesc că zâmbeam mereu. Nu mă temeam de nimic, fiindcă tata mă proteja. Eram fiul conducatorului haitei- fiul unui Alpha. Aveam tot ce voiam, dar acum nu mai pot avea nimic. Orice îmi doresc dispare, sau e deja luat. Savurez şi ultima înghiţitură de cafea şi mă las pe spate pe pat. Niciodată nu mi-am povestit trecutul. Însă ştiu un lucru bine: doare când vezi ce iubeşti murind în faţa ta. Îmi masez ochii lăsând un oftat să-mi scape printre buze. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă amintirilor neplăcute.

*Acum unsprezece ani*

       Vântul îmi gâdilă pielea şi face firișoarele de iarbă să se mişte într-un dans ştiut doar de ele. Privesc toata imaginea zâmbind larg. Soarele este destul de puternic ca să te încălzească. Câţiva paşi se fac auziţi în spatele meu. Auzul îmi este mult mai dezvoltat decât cel al unui om, la fel şi mirosul şi orice alt simţ. Mă întorc încă zâmbind şi dând peste faţa minunată a mamei. Mă prinde în braţe şi mă ridică, chicotind amândoi.

Mama: Te-am prins, răsfăţat mic! Nu mai scapi de aici.

       Îi zâmbesc şi mai larg şi o sărut pe obraz. Tata apare brusc cu o faţă serioasă, dar zâmbeşte larg când ne vede.

Tata: Anne, credeam că eşti în tabără. M-am îngrijorat când n-am dat de voi.

Mama: Am ieşit puţin cu Karen.

Tata: Ar trebui să rămâneţi, totuşi, în văzul haitei. E destul de periculos afară.

Karen: Scuze, tată...

       Faţa sa supărată se schimbă şi mă ia în braţe, aruncându-mă uşor în aer şi apoi prinzându-mă. Mă ţine în braţe şi ne îndreptăm spre tabără.

Tata: Să nu mai ieşiţi fără voia mea.

Mama: De parcă conduci singur!

Tata: Anne, o să avem discuţia asta în altă zi.

       Surâd scurt, apoi sar din braţele sale puternice şi fug spre tabără. Părinţii mă ajung din urmă, apoi se despart ca de obicei. Tata era foarte ocupat cu haita. Mama era şi ea, dar acum era mai ocupată cu mine. O prind de bluză şi aceasta se întoarce zâmbind. Îmi prinde mâna firavă în a sa şi mă trage în cabana unde locuiau conducătorii. În drumul nostru câţiva ne salută, iar alţii preferă să tacă.

Mama: Azi nu mai ieşi la joacă.

Karen: De ce?

       Femeia îşi umezeşte buzele încercând să-mi răspundă, dar uşa se deschide şi nu mai apucă să vorbească. În tocul uşii statea mâna dreaptă a tatei. Era în forma sa firească- un vârcolac puternic şi mare. Mama se încrunta iar barbatul a redevine om.

Derek: Anne, te caută Alpha.

Mama: Mi-am dat seama.

       Mama mă sărută scurt pe obraz şi trece pe lângă matahala de om. Nu înainte de a-i arunca o privire serioasă.

Karen: Derek! *alerg şi îi sar în braţe*

Derek*mă prinde şi mă învârte*: Ce ai mai făcut, piciule?

Karen: Nu sunt pici!

       Derek îşi dă ochii peste cap, apoi iasă cu mine afară, încă ţinându-mă în braţele sale puternice. Când ajungem afară mă lasă pe sol, ciufulindu-mă. Mă încrunt şi îi scot limba.

Derek: Nu putem ieşi din tabăra, dar ne putem juca ceva şi aici.

Karen: Ce s-a întâmplat?

Derek: Ceva pericol prin împrejurimi. Nu trebuie să te stresezi, tatal tău se descurcă.

       Oftez şi mă aşez pe pământul tare. Barbatul se întinde făcându-şi muşchii să se contracte. Eram gelos pe musculatura sa, însă aveam de gând să ajung la fel când o să cresc.

       Zilele treceau iar toţi deveneau din ce în ce mai agitaţi. Mereu când mă plimbam cu mama eram supravegheaţi de alţi bărbaţi. Era ciudat. Tot timpul acesta am stat în tabără, însă azi am ieşit pe furiş. Mama era în biroul tatei având o convorbire înflăcărată. Mă furișez până la uşa de la intrare şi ies rapid. Mă strecor cu grijă printre cabanele din tabără. Ceilalţi erau ocupaţi în treburi şi a fost destul de uşor să ajung la poarta mare din lemn.
Privesc lemnul dur şi oftez zgomotos. Ce mă desparte de libertate e acest zid enervant. Gărzile sunt la postul lor, păzind cu viaţa intrarea. Îmi muşc buza gândindu-mă cum aş putea ieşi, însă viaţa tine cu mine. Sau aşa credeam pe atunci. Paznicii trebuie să se schimbe. Erau ore în care trebuiau să faca schimb cu alte persoane. Bărbaţii pleacă să se întâlnească cu ceilalţi. Pauza scurtă dura maxim două-trei minute. Timp în care reuşesc să mă strecor nevăzut.
       Eram dincolo de zidul din lemn. Inspir adânc şi mă avânt în pădurea ce înconjoară tabăra. Era minunat să simţi vântul cum îţi mângâie faţa. Surâd scurt şi mă las liber în natură. Sângele din corp îmi fierbe şi decid să mă transform. Inspir adânc şi privesc în pământ, apoi încep să alerg. Un copil ce aleargă prin pădure ar fii ciudat, dar un pui de lup e ceva normal.

       Ajunsesem rapid pe câmpia ce se afla la ieşirea din pădure. Scutur uşor din cap şi revin la formatul unui copil normal. Privesc împrejurimile căutând o floare specială. Mama o adoră şi în curând e ziua ei. Decisesem să-i fac un buchet de flori albastre ce se găsesc doar la marginea pădurii. Încep să mă plimb ceva vreme, căutând. Trecuse mult timp şi nu le găsisem. Mă trântesc pe pământ supărat. Simt cum cineva mă priveşte, iar simţurile mi se activează. Ascult cum persoana păşeşte încet şi aproape insesizabil. Mă ridic în picioare, prefăcându-mă că totul este bine, dar nu era nimic bine. Cel ce mă priveşte emană ură şi dezgust, iar mie nu-mi place deloc. Mă transform rapid într-un lup castaniu deschis şi încep să alerg pe lângă marginea pădurii. Fugeam de ceva timp şi senzaţia de urmărire dispăruse. Mă opresc si revin în forma umană. Eram destul de departe de tabără. Sigur îmi sesizaseră lipsa. Îmi mut privirea în stânga mea şi observ o floare albastră. Privesc surprins petalele de un albastru deschis ce dădea spre mov. Mă aşez în genunchi lângă minunata plantă şi o privesc uluit. Îmi mut privirea şi observ alte flori de aceeaşi culoare. Câteva crenguţe uscate troznesc în depărtare. Îmi mut privirea spre sursa zgomotului şi aud cum ceva se apropie alergând. În scurt timp ochii observă câţiva lupi, de o mărime anormală ce se apropie.
Se opresc în faţa mea. Cel mai negru dintre aceştia mârâie şi se apropie. Înghit în sec ştiind că era tata. Nu-l mai văzusem în forma aceasta de ani buni. Simt cum cineva mă priveşte din spate şi mă întorc încercând să gasesc privirea, dar nu era nimic. Îmi întorc atenţia spre ceilalţi. Tata revenise la a fii om, însă mă privea nervos. Înghit în sec şi îmi inchid ochii pregătit să-mi iau cea mai zdravănă palmă. Dar aceasta n-a venit. În schimb două braţe puternice mă strâng la piept. Îmi deschid ochii şi îl strâng la rândul meu în braţe.

Tata: M-ai speriat enorm. Să nu mai pleci fără să mă anunţi! E periculos afară.

       Aprob încă stând în braţele sale. După un timp îmi dă drumul şi mă ciufuleşte.

Karen: Voiam să-i dau mamei un cadou.

Tata: Ce cadou?

Karen: Flori albastre! *arăt spre florile de lângă noi*

Tata*oftează*: Fie. Ia câteva şi pentru mine.

       Zâmbesc şi încep să culeg un mic buchet. Tata mai adaugă câteva la buchet, apoi mă ridică în braţe.

Tata: O să fii pedepsit acasă.

Karen: Îmi pare rău...

       Bărbatul oftează şi mă ţine în continuare în braţe. Ceilalţi ne privesc fără a spune ceva. Nimeni nu avea curajul să intervină fără să i se dea acordul. Mă aşez mai bine în braţele sale şi rămân acolo tot drumul,  ţinând buchetul de flori în mâini ca pe cea mai valoroasă comoară.

       Într-un final ajungem în tabără. Cei ce l-au urmat pe tata s-au dus în treburile lor, lăsându-ne singuri. Când ajungem în faţa uşii de la intrare, tata mă lasă jos. Înghit în sec când deschide uşa. Mă prinde grijuliu de mână şi înaintează. Mama ne simte şi se întoarce spre noi. Îi strâng mâna tatei mai tare şi mă ascund în spatele său.

Mama: M-aţi speriat îngrozitor! De cât timp credeţi că vă aştept?

Tata: E ok, Anne. Suntem bine amândoi.

Mama: N-o să mai fiţi când pun mâna pe voi!

       Tata surâde şi o sărută pe mama scurt. Acesta pufneşte şi se îndepărtează. Chicotesc şi îi întind buchetul de flori. Tata se lasă pe vine şi mă ciufuleşte zâmbind. Mama ne inspectează cu un zâmbet larg, apoi se apropie şi ia buchetul de flori albastre.

Mama: Tot nu vă iert. Sunteţi pedepsiţi amândoi!

Tata: Discutăm pedeapsa în dormitor. *rânjeşte*

Mama*roşeşte şi îi evită privirea*: Mulţumesc de cadou, Karen.

       Bărbatul se ridică şi cască zgomotos. Ne priveşte scurt, apoi îşi ațintește privirea pe geam. Se încrunta de parcă a simţit pe cineva acolo.

Mama: S-a întâmplat ceva?

Tata: Să nu ieşiţi din casă. O să revin pe seară.

       Vocea sa este serioasă, iar privirea şi mai şi. Femeia inspiră parfumul florilor şi îl lasă pe bărbat să plece, nu înainte să facă schimb de zâmbete. O urmez pe mama până când observ că îşi aşează florile într-o vază micuţă.

Karen: Îţi plac?

Mama: Le ador, dar nu trebuia să pleci singur. Puteai fi în pericol, dragul meu copilaş!

Karen: Sunt destul de mare să-mi port de grij--

Mama: Nu eşti! Ai abia şapte ani, Karen! Data viitoare anunţă-mă de planurile tale. Te rog.

       Îmi mut privirea în altă parte şi îmi încrucişez mâinile la piept. O aud pe mama cum se îndepărtează însă nu o opresc.

       Păşesc lent spre raftul cu cărţi şi fur una, apoi mă aşez pe canapea. Răsfoiesc cartea până ajung la pagina potrivită. Cuvintele simple erau aşezate într-un mod drăguţ ce îi dădea cărţii viaţă. Tuşul negru era o operă de artă pe foaia albă. Atmosfera era una liniştită. Mama avea treabă în bucătărie, iar eu eram prins în povestea cărţii.

       Timpul trece rapid. Îmi ridic privirea prinsă printre rânduri. Camera era luminată de câteva lumânări, dar îi dădeau un aer drăguţ. Afară totul era deja îmbrăcat înr-o mantie neagră, liniştea domnind peste tot. O linişte ce nu prevesteşte bine. Uşa de la intrare se deschide lent, iar paşii persoanei se aud din ce în ce mai aproape. Nu erau ameninţători. Erau foarte familiari. În scurt timp iese şi mama din bucătărie. În pragul uşii stătea tata zâmbindu-i cum o face de obicei. Un zâmbet larg şi cald. Acel zambet ce-ţi aduce soarele pe cer într-o zi ploioasă. Mă ridic de pe canapea şi încep să alerg spre ei. Tata mă prinde şi se învârte cu mine în braţe până ajunge lângă mama. O sărută pe obraz, aceasta zâmbindu-i uşor ruşinată.

Tata: Sunt acasă.

Mama: Mă bucur că eşti aici.

       Tata mă lasă înapoi pe podea şi se întinde. Părea obosit. În ultimele zile era foarte ocupat şi venea acasă mult prea obosit. Mereu trebuia să fac linişte când dormea. Fac un pas pentru a mă îndepărta, dar sunt prins de umăr şi tras înapoi. Tresar, dar cand vreau să mă intorc se lasă întunericul. Lumânările, ce aduceau lumina în casă, sunt stinse. De parcă un vânt le-a stins simultan, dar toate geamurile erau închise. Mă lipesc de tata şi privesc camera goală. Ochii erau învăţaţi cu întunericul, iar totul părea la fel ca pe zi. Poate de aceea mama folosea doar lumina lumânărilor. O lumină slabă. Înghit în sec simţind că era prea ciudată atmosfera. Liniştea este întreruptă de mârâitul tatei. Un mârâit gros şi plin de furie. Aş fii îngheţat pe loc dacă nu ştiam de la cine vine. Îmi ridic privirea spre mama. Aceasta stătea serioasă aşteptând orice sunet sau mişcare. Într-un final aşteptarea a încetat. Câţiva paşi se aud în cameră, dar nu este nimic. Un râset scurt mă fac să tresar. Tata mă lipeşte mai mult de corpul său şi rămâne tăcut o vreme. Nu rezistă mult timp, iar vocea sa răsună în camera întunecată.

Tata: Arată-te o dată!

       Persoana nu a raspunde, dar asta îl enervează pe tata. Scrâncește din dinţi şi îşi desprinde palma de pe umărul meu. Mama se apropie mai mult de mine. Erau atenţi la orice, însă nu înţelegeam la ce se aşteptau. Simt cum inima îmi joacă nebuneşte în piept. Trec câteva minute de linişte, tata stând în faţa noastră precum un zid. Însă nu se întâmplase nimic. În scurt timp pacea dispare rapid. Un ţipat ne face să înţelegem rapid asta. In următoarea secundă văd lumină afară. Alte ţipete se aud urmate de sunetele focului. Totul era în flăcări. De parcă cineva aprinsese tabara dintr-o singură mişcare. Flăcările intră pe geam părând că se mişcă singure. Flăcări cu voinţă proprie, sau controlate foarte bine de stăpân. Luminile jucăuşe îmbrăţişează orice au văzut în cale. În scurt timp cabana e în flăcări. Privesc speriat tot ce mă înconjoară. Tata înjură printre mârâituri, dar mama este mai realistă şi mă prinde în braţe gândindu-se la o scăpare.

Mama: Trebuie să ieşim! Acum!

       Observ cum tata îşi desprinde buzele, dar nu mai apuca să răspundă. O altă voce străbate cabana de lemn.

?: Deci aici se ascundea Alpha...

       Clipesc des după ce aud vocea. În faţa noastră apare un băiat de vreo treisprezece- paisprezece ani. Vocea sa era jucăuşă de parcă adora să facă asta. Îl privesc cum se mută în mijlocul flăcărilor. Acestea îl înconjoară fără să-l rânească. Înghit în sec simţind că deja era prea mult pentru mintea unui copil.

Tata: Aţi face bine să ieşiţi de aici şi să vă retrageţi flăcările.

?: Tata n-ar fi de acord cu asta...

       Desi vocea sa părea copilărească, pe faţa sa apare un rânjet, ştergând orice urmă de copil bun. Tata se încordează mai mult, fiind gata să se transforme şi să atace. În câteva secunde apare un bărbat lângă copilul necunoscut. Întâmplarea este atât de rapidă încât mă face să tresar în braţele mamei.

?: Totul se sfârşeşte aici.

Tata: Numele.

?: Nu fac parte din haita ta ca să-mi vorbeşti superior, deci controlează-te.

       Mârâitul tatei se aude puternic în camera înconjurată de foc şi fum. Bărbatul îl priveşte fără emoţie, apoi face ca flăcările să se apropie de mine şi mama. Le simt căldura însă nu şi atingerea. Erau chiar în faţa noastră, dar nu mai inaintau. Mama mă strânge mai puternic în braţe. Pareau ca erau puse pe stop. Tata avea privirea pe noi şi părea uşor speriat pentru siguranţa noastră. Nu. Chiar era speriat.

Tata: Ce vreţi?

?: Credeam că ţi-ai dat seama, Alpha.

       Mârâitul tatei se aude mult mai gros şi puternic. Era nervos.

Mama: De ce aici?

       Bărbatul îşi pune privirea pe noi. Rânjeşte larg, apoi îşi încrucişează mâinile la piept.

?: Să zicem că îmi stătea în cale micuţa voastră armată.

       Tata scâncește din dinţi atât de puternic încât am crezut că i-a spart. Face câţiva paşi apăsaţi micind distanţa dintre el şi atacatori.

?: Hades, încearcă să-i laşi vii, dar arşi bine.

       Băiatul, ce a tăcut până acum, îşi priveşte tatal apoi oftează. Părea că nu-i plăcea să se abţină. Tresar când privirea sa rece face contact cu a mea. În scurt timp flăcările prind viaţă. Mama se pune în faţa lor strângându-mă la piept puternic. O simt cum se încordează şi îşi înăbuşe un ţipăt în palmă. Îmi pus privirea în spate. Flacarile erau pe spatele mamei arzându-i hainele şi încet, încet pielea. Vreau să plâng şi să ţip, dar sunt oprit de strigătul tatei. Era un urlet de furie şi tristeţe pentru femeia ce o iubea. Văzând că flăcările înaintează pe materialul hainelor, femeia mă îndepărtează şi cade pe spate lăsând durerea în altă parte. Încearcă să stingă flăcările în timp ce se zbate pe podea, însă asta îi provoca mult mai multă durere. Privesc tremurând şi neputând să mă mişc din cauza fricii. Observ cum sângele mamei pătează podeaua. O văd cum încearcă din toată puterea să nu ţipe. Incerca să nu mă sperie mai mult decât eram.

Tata: Te rog, opreşte-te!

       Bărbatul îi face semn fiului să retragă flăcările, iar băiatul se conformează. Mama începe să respire scadent, având o expresie îndurerată. Tata se dă câţiva paşi înapoi şi îşi priveşte soţia. Se lasă pe vine şi îi atinge obrazul. Mana sa puternică Îi tremură. Era o imagine pe care n-aş fi vrut să o văd vreodată. Mama îl priveşte spunându-i din priviri ceva. Tata se încruntă dând negativ din cap. Legatura lor era puternică. Îmi mut atenţia aproape înlăcrimată spre Hades. Aveam să-i reţin numele şi trăsăturile toată viaţa.

Tata: Karen, fugi.

       Tresar la auzul vocii joase. Îi fixez privirea tatei, însă primesc în schimb o fată serioasă. Nu. Nu aveam de gând să plec de lângă ei. Închid ochii mişcându-mi capul în negare. Nu mai voiam să văd şi să aud nimic, însă dorinţa nu mi se îndeplineşte. Aud tipatul mamei urmat de mârâitul zgomotos al tatei. Îmi deschid ochii brusc. Căldura flăcărilor era mai puternică, iar casa era precum un cuptor încins. Îmi plimb ochii în cameră. Mama era prinsa într-un mod dureros de tatal lui Hades. În cameră apăruseră încă doi bărbaţi. Aceştia îl ţineau ocupat pe tata. Deşi este în forma sa puternica de vârcolac, aceştia îi fac faţă. Erau alţi demoni de un rang înalt. Totul e prea mult. Îmi simt obrajii arși de lacrimi, apoi îl văd pe tată încasând lovituri puternice. Nu se putea apropia de mama. Îmi muşc obrazul abţinându-mă din a mai plânge.

Mama: Fugi! Karen, doar fug---

       Vocea ei dispare la fel de brusc precum aparuse. Îmi mut privirea spre ea şi observ lama ascuţită a unui pumnal. Era atât de aproape de gâtul femeii încât un fir de sânge i se scurgea pe gât.

?: Un cuvânt şi o să-ţi retez gâtul.

      Aud o bubuitură şi îmi mut privirea spre tata. Acesta este lipit de zid, prin flăcări, şi cu un cuţit în abdomen. Tuşeşte scurt, scuipând un lichid roşu ce era sânge. Îşi scoate rapid cuţitul şi mârâie arătându-şi colţii. În scurt timp este doborât pe podea. Icneşte uşor la contactul cu suprafaţa tare şi se ridică la loc. Nu-l mai văzusem în starea aceea. A fost atacat de multe ori, însă mereu le făcea faţă. Acum totul e pe dos. Tata era atent în trei locuri: la mama, la mine şi mai apoi la lupta cu cei doi bărbaţi. Mama ţipă scurt când este trântită cu faţa de podea.

?: Cum ar fii ca fiul vostru să vadă cum muriţi?

Mama: Karen, pleacă!

       Îmi desprind buzele pentru a vorbi, dar raman fără cuvinte. Cad în genunchi tremurând şi ţipând. Pumnalul bărbatului trecuse prin gâtul mamei atât de rapid încât nu sesizasem, însă sangele se scurgea pe podea anunţându-mă de ce se întâmplase. Tata urlă şi încearcă să se apropie, dar este prins. Privesc chipul neutru al mamei. Avea încă ochii deschişi. Părea ireal şi aş fii vrut să fie ireal...
       Tata reuşeşte să scape şi vine lângă mine. Mă prinde de umeri şi mă zguduie, făcându-mă să-l privesc. Il privesc printre lacrimi, iar acesta îmi lipeşte o palmă. Prima palmă luată de la el în întreaga viaţă. Îmi revin din imaginea patetică.

Tata: Orice ar fii, doar fugi. Fugi fără să te uiţi în spate! Fă-o pentru mama. Pentru min--

       Sângele său face contact cu faţa mea. Tresar orilipat când îi văd corpul în genunchi, dar fără cap. Sângele ţâşneşte prin camera, iar corpul cade inert pe jos. Rămân lângă tata fiind şocat. Ochii mi se mută spre demon. Pumnalul îşi mărise lama, acum sângele părinţilor mei scurgându-se pe ea, atingând podeaua. Nu îmi mişc corpul. Mă simţeam mort. Mi-aş fii dorit să mor o dată cu ei. Nu suportam să-mi văd părinţii morţi în faţa mea. Prea mult sânge. Prea multă durere.
       Vocea tatei îmi străbate gândul şi îmi dă putere să reacţionez. Fugi. Ma ridic rapid şi ţâşnesc prin flăcări. Lacrimile mi se scurg în şiroaie, iar inima îmi este tăiată în bucăţi. Nu aveam să uit niciodată această scenă. Am să trăiesc cu ea veşnic. Mă transform în lup şi încep să alerg printre flăcări. Aud ţipetele celor rămaşi în tabără. Mă doare, dar alerg.

Fugi.

Fugi.

Fugi...

*Înapoi la prezent*

       Îmi simt lacrimile ce sunt gata să cadă. Oricât de puternic aş deveni, tot doare când îmi amintesc. N-o să pot uita niciodată chipurile părinţilor înainte de moarte. Poate că ar fi trebuit să mor atunci...
       Mă ridic în şezut şi îmi şterg ochii înlăcrimaţi. Nu am să plâng. Plânsul nu ajută cu nimic. Oricât ai plânge nu o să-i traduci la viaţa pe cei morţi. Îmi plimb ochii prin camera pustie. Cândva o să fiu fericit cu adevărat. Candva o să-mi întâlnesc părinţii, dar până atunci o să trăiesc în acest Iad.

=Sfârşitul capitolului 12=

A fost mai greu să scriu despre Karen o.o Nu ştiu de ce. În fine. Sper că v-a plăcut!