~Liana povesteşte după un an şi câteva luni de la moartea lui Ast~

~ ~ ~

Ast: Trăieş... te...

       Vocea lui îmi colindă mintea şi îmi provoacă durere. O durere mai groaznică decât cea fizica.

Nu!

Prăpastie... El... Pierdut.

       L-am pierdut fiindcă am fost slabă. Asta păţesc oamenii slabi. Pierd.

       Simt cum lacrimile îmi inundă faţa şi îmi doresc să mor o dată cu el. Nu am conştientizat până atunci tot ceea ce reprezintă el pentru mine. Sau poate am făcut-o, dar mi-a fost frică să recunosc.

Furie. Ură. Asmodeus. Aripi.

       O dată ce ai pierdut ceva, nu mai poţi recăpăta acel lucru...

~ ~ ~

       Mă trezesc brusc, având lacrimi pe faţă. Acelaşi coşmar ca până acum. Cât timp a trecut de când am pierdut? Mă ridic leneşă din pat şi privesc plictisită camera, apoi îmi aprind telefonul. Acum îmi amintesc. A trecut un an şi câteva luni şi am rămas aceeaşi patetică de atunci.

       Îmi prind părul într-un coc dezordonat şi oftez zgomotos. Încă un an de şcoala plictisitor. Aud paşi nesiguri apropiindu-se de uşa camerei mele, iar câteva bătăi îmi arată dorinţa persoanei de a intra. O poftesc cu o voce joasă încât am crezut că nu m-a auzit. Să fim serioşi. Aici vorbim de Travis. Că-i răspunzi sau nu, tot intră! Îmi dau ochii peste cap şi uşa se deschide lent, iar Travis intră lejer şi inspectează camera. Îmi ridic o sprânceană confuză.

Tav: Nici un băiat pe aici?

Eu: Ce!? Cine mă crezi?

Tav: Ai optsprezece ani. Mă gândeam că am ceva cumnat! Nu te ambala aşa!

Eu: Vorbeşte cel de douăzeci şi unu care-i forever alone!

Tav: Bine jucat...

Eu: Ce vrei? *îmi încrucişez mâinile la piept*

Tav: Domnişoară rebelă, azi aveţi şcoala. În caz că aţi uitat.

Eu*îmi lipesc palma de frunte şi o trag în josul feţei*: Vreau să mor...

Tav: După cum pare trebuie să te duc iar eu.

Eu: Azi lipsesc.

Tav*mă priveşte de sus până jos supărat*: Eşti intactă. Mergi la liceu!

Eu: Nu! Ieşi!

       Becul din cameră se sparge brusc, făcându-mi fratele să tresara. Ah. Uitasem că nu-mi pot ţine sub control puterile. Îmi întorc privirea spre Tav şi acesta oftează dând din cap dezaprobator, iar eu mă încrunt.

Tav: Va trebui să facem ceva în legătură cu ieşirile tale bruşte.

Eu: Nu e vina mea. *îmi dau ochii peste cap plictisită* Acum ieşi să mă schimb, sau vrei să întârzi din vina ta?

       Travis părăseşte camera tăcut. Oftez şi-mi caut câteva haine, desi aş fii preferat pijamalele de o mie de ori.

* * *

        Clopoţelul. Muzică pentru urechile unui elev. O altă oră plictisitoare se sfârşise, fiind urmata de aceeaşi morală ca de fiecare dată: "Învăţaţi de pe acum dacă vreţi să luaţi BAC-ul". Îmi dau ochii peste cap şi îmi lipesc capul de suprafaţa tare a mesei. Vreau acasă.

Cel: Liana, eşti cu noi?

Eu: Nu...

Ken: Cine eşti şi ce ai făcut cu Liana? *mă ridică şi mă zdruncină*

Eu: Mi-e somn!

Ken: E cu noi.

Cel: Cred că nu eşti în toate minţile! *îl îndepărtează* Nu-l băga în seamă.

Ken: Să vedem cine vă mai duce acasă!

Eu: Autobuzul?

Cel*bate palma cu mine*: Rămâi singur.

Ken: Păcat că te am pe tine pe cap.

Cel*ofteaza şi îi zâmbeşte*: Vii să mâncăm?

Eu: Nu. Nu îmi este foame.

       Privesc absentă locul de lângă mine. Ast... Oricât aş fi încercat, este imposibil să nu mă gândesc la el. Locul lui a fost ocupat de un elev abia transferat. Sinceră să fiu era mai bine gol. Aşa mă puteam holba fără să pară ciudat. Ken îşi trece mâna prin faţa mea şi clipesc consecutiv, trezindu-mă din gânduri. Îl privesc fix şi uşor confuză.

Ken: Iar erai prinsă în gânduri.

Eu: Ba nu!

Cel: Te gândeai la... el. *se aşează pe masa unde stătea Ast*

Eu: B-Ba nu! Mă gândeam la... la mâncare! Mi s-a făcut foame aşa brusc!

       Mă ridic şi fug afară, lăsându-i pe cei doi în clasă. Inspir aerul proaspăt şi mă aşez pe o bancă, apoi oftez şi îmi închid pleoapele, amintindu-mi de el în timp ce mă certa. Nici dacă aş vrea nu aş putea să-i uit chipul. M-a bântuit nopţi întregi.

       Privesc absentă cerul şi simt cum vântul începe să bată mai rece. Trebuia să mă îmbrac mai gros. Îmi las ochii captivaţi de o pasăre ce se bucură de briză şi încep să privesc în gol... la nimic. Simt cum corpul îmi îngheaţă şi cum lacrimile sunt gata să iasă la iveală. Îmi muşc obrazul abţinându-mă de la o scenă nedorită.
       Simt cum materialul fin al unui sacou face contact cu spatele meu din senin. Tresar şi mă întorc rapid spre persoana de lângă mine. Aceasta mă privea confuza, printre gene, ascunzându-şi ochii de smarald. Karen. Zâmbesc scurt şi îl analizez. Părul îi este şaten deschis, ciufulit. Îi stătea perfect. Perfect? De când fac eu complimente? Îmi mut privirea simţind că atomosfera devine ciudată.

Karen: Scuze. Am crezut că ţi-e frig.

       Îmi întorc privirea inapoi pe el şi îi zâmbesc, iar acesta îmi răspunde cu un alt zâmbet, însă mai larg. Karen Whitney- elevul transferat. Este de treabă. Un băiat cumsecade şi cu un harem pe măsură.

Eu: Mulţumesc... *spun mai mult pentru mine*

Karen: Pot să mă aşez?

Eu*îl privesc uşor confuză şi îi fac loc pe bancă*: Da. De ce nu?

       Karen se aşează uşor, fără a mă privi. Vantul domol îi răsfaţă câteva fire rebele. Îşi întoarce capul, iar privirile noastre se întâlnesc. De ce mă holbam la el?
        Ochii nu încetează să renunţe la lupta "Cine nu clipeşte, câştigă". Karen zâmbeşte şi se dă bătut, clipind des, iar eu surâd şi îmi îndrept privirea spre cer. Norii grei se adunau încet, încet.

Karen: O să avem parte de ploaie.

       Nu îi vorbesc şi continui să privesc cum norii se apropie unu de altu, contopindu-se. Se îmbrăţişau într-un mod ştiut doar de ei si dădeau stropi asemănători cu lacrimile, apoi se despărţeau... plecând. Îmi muşc buza inferioară, deranjată de slăbiciunea mea. Ador să privesc cerul, dar acum e diferit.

       Îmi scutur capul, atrăgând privirea băiatului de lângă mine. Oftez fără să vreau şi mă ridic, iar acesta îmi urmează tactica şi mă priveşte zâmbind. La naiba cu zâmbetul lui! Îmi aminteşte de... Ast. Lacrimile din colţurile ochilor se strecoară uşor şi îmi gâdila obrajii roşiatici din vină frigului. Tresar când realizez ce imagine patetică afişam, apoi le şterg rapid cu podul palmelor şi-mi las mâinile pe faţă. Acum chiar vreau să merg acasă şi să mă arunc în pat.

       Tăcere. Doar vântul se putea auzi, fiind urmat de clopoţelul ce marchează sfârşitul pauzei. Mă ridic de pe bancă împreună cu Karen, apoi simt cum două braţe îmi înconjoară talia şi mă trag mai aproape de el. Baiatul mă strânge în braţe şi îmi şopteşte protectiv cuvinte ce mă fac să vreau să plâng mai tare.

Karen: E ok. Aici nu te vede nineni. E ok, Liana...

       Mă strânge cu grija la pieptul său, rămânând apoi tăcut. Voiam să plec, dar... Îmi muşc buza inferioară cu putere, nelăsând suspinele să-mi părăsească gura, apoi îmi afund capul în pieptul său admirându-i parfumul.

Ce naiba fac?
Pleacă de acolo!
Ah, dar dacă aş fi putut...

       Îi simt mâna blândă cum îmi mângâie spatele şi încearcă să mă calmeze. Îmi desprind capul de pieptul său, iar el îşi slăbeşte strânsoarea. Se apleacă pentru a fi la aceeaşi înălţime şi-mi şterge lacrimile cu degetele sale mari.

Karen: Ai ochii roşii...

Eu: M-Merci. Scuze. Eu... Trebuie să plec!

       Îl împing uşor şi dau să plec, dar mă prinde de mână şi mă face să mă întorc. Îl privesc confuză şi acesta se încrunta vizibil. La naiba! În ce mă băgai singură? Îl privesc având ochii măriţi şi sprâncenele ridicate. Acesta se încrunta mai rău, apoi se îndepărtează şi răsuflu uşurată.

Karen: Sincer nu te înţeleg. *oftează* Haide! O să întârziem la oră.

       Dau afirmativ din cap şi îl urmez. Eram la câţiva paşi în spate faţă de el. Are o aură de superioritate mereu când îl priveşti de la depărtare, dar dacă te apropii dai de o altă persoana calmă, înţelegătoare, amuzantă şi... drăguţă. Îmi dau o palmă mentală când realizez ce tâmpenii gândesc.
       Ne oprim exact în faţa uşii de la sala de clasă. Inspir adânc, iar Karen bate uşor, apoi deschide bucata de lemn.

Karen: Ne scuzaţi de întârziere!

       Profesorul de mate– domnul Jeremy cum îl strigă toate fetele– este nou venit. Tânăr, elegant, deştept şi bine lucrat. Ceva ce şi-ar dori multe fete. În schimb pe mine nu mă atrage. Profesorul ne priveşte uşor supărat şi oftează cu subînţeles. Nu-l bag în seamă ca de obicei. Privirea mea este atrasă de directoarea Lauren, care mă priveşte supărată. Îmi muşc obrazul şi oftez o dată cu aceasta. Într-un final, proful ne dă voie să mergem la locurile noastre.

Lauren: Domnişoara o iau cu mine. Vă rog s-o scutiţi de la această oră.

       Tresar la auzul vorbelor sale şi mă întorc spre aceasta, iar Lauren mă priveşte serioasă şi eu doar mă confornez. Pare o imagine normală. Elev intrat în belele şi reţinut de director pentru sancţionaţi. Dar aici e altă poveste.

       Ieşim din sala de curs fără dar şi poate, apoi închid uşa după mine şi surâd. Mă întorc spre femeie zâmbind fiindcă scăpasem de ora de mate.

Eu: Încă o oră de mate pierdută.

Lauren: Nu te bucura aşa tare. *îmi zâmbeşte* Oricum va trebui să le recuperezi.

       Îmi dau ochii peste cap supărată. Ştie cum să strice atmosfera. Păşesc la unison cu aceasta pe culoar, amândouă fiind tăcute. Coridorul mi s-a părut mai lung decât până acum. Ajunsă în biroul acesteia mă aşez direct pe canapea, iar femeia se duce la birou şi ma priveşte fix.

Lauren: S-a mai întâmplat ceva?

Eu: Tot ca până acum. Mă erervez şi poc, bum, bang, boom. *gesticulez din mâini*

Lauren: Am înţeles ideea.

Eu: Oh... Bine, atunci.

       Inspectez a suta oară încăperea, iar Lauren cântăreşte situaţia ca de fiecare dată. Aceeaşi întrebare. Aceeaşi atmosferă. Aceleaşi mişcări. Aceleaşi răspunsuri.

* * *

        Ultimul clopoţel. Sfârşitul ultimei ore. Acasă. Păcat, totuşi, că afară e o furtună groaznică şi Travis nu se grăbeşte să vină. Toţi ceilalţi au plecat acasă, iar eu aştept în faţa liceului, în ploaie. Înjur printre dinţi, deoarece nu-mi luasem de acasă o umbrelă. Să-l ia naiba pe frate-miu!
 

     În scurt timp o maşină opreşte lent lângă mine. Îmi dau ochi peste cap, apoi deschid enervată uşa din dreaptă şoferului.

Tav: Stai, stai! Îmi uzi scaunele!

Eu: Hă!? Nici că-mi pa-- *mă opresc simţind ca iar îmi scapă energia pe afară* Scuze...

Tav: Intră.

       Mă conformez şi închid uşa în urma mea. Oftez şi-mi privesc fratele dorind să-l lovesc fiindcă m-a făcut să-l aştept în ploaie.

Eu: Ce ţi-a luat atât!?

Tav: Trebuie să conduci regulamentar şi...

       Bla, bla, bla. Iar mă ia cu chestiile de şoferi. Îmi mut privirea spre hainele ude, iar Travis se opreşte brusc văzând că nu-l ascult. Oftează şi porneşte motorul maşinii, făcându-l să toarcă frumos. Îi privesc reflexia din geam în linişte. Conduce lent, grijuliu, specific Travis. Îmi lipesc capul de geamul din dreapta mea, lăsându-mă pradă gândurilor fără sens, iar ochii mi se închid lent pentru câteva momente. Sau mai multe...

       Simt cum maşina este parcată în garaj şi îmi desprind pleoapele obosite. Deja acasă? Îmi ridic privirea spre Tav, iar acesta îmi zâmbeşte strâmb.

Tav: Vrei să dormi aici?

Eu: Ai vrea tu!

       Ies din maşina şi fug în casă, iar în spatele meu se aude un râs cunoscut. Suna atât de copilăresc... Atât de Travis. Îi ador râsul. Ajunsă în casă, prima mea direcţie a fost baia. De fapt a doua. Trebuia să-mi iau haine de schimb, nu?

* * *

       Stau de ceva timp sub apa caldă. Stropii timizi imi mângâie pielea şi mă fac să nu mai vreau să ies de acolo. Însă, momentele de fericire nu durează mult când ai un frate ca Travis. Pufnesc enervată atunci cand aud câteva bătăi în uşa de la baie.

Eu: Ce vrei?

Tav: Mă gândeam ca poate ai leşinat.

Eu: Altă scuză n-ai găsit?

Tav: Ok, ok. Vezi că-ţi începe serialul!

Eu: Travis!

       În spatele uşii de lemn se aud chicote şi paşi, semn că persoana se depărtează. Oftez şi îmi dau ochi peste cap, apoi opresc apa şi părăsesc cabina de duş. Îmi şterg corpul şi îmi las un prosop pe părul ud. Mă îmbrac rapid în pijamalele simple si gri, apoi părăsesc baia.

       Orele au zburat una după alta, iar seara pusese deja stăpânire pe întregul oraş. Acum domnea împreună cu ploaia. Îmi trec o mână prin părul aproape uscat, apoi îmi pun privirea pe geamul mare al balconului. Ploaia nu încetase. Ba din contră. Era mult mai puternică. Stropii se ciocnesc ameninţător de sticlă, parcă dorind s-o spargă în mii de bucăţi. Mă ridic de la birou pentru a merge în bucătărie, iar becul se stringe.

Eu: Ce naiba? De data asta n-am făcut nimic!

       Rămân tăcută şi ascult ploaia, iar printre sunetele stropilor de ploaie se aude televizorul din living. S-a ars becul doar la mine? Un fulger brăzdează cerul întunecat, luminând camera pentru câteva clipe. Tresar şi mă apropii de uşă. Frică. Trebuie să merg la Travis.
       Mă opresc brusc cu mâna pe clanţă când aud cum cineva păşeşte pe balcon. Îngheţ. Inspir adânc, dând peste un miros de parfum. Parfumul acesta... Atât de cunoscut. Îmi întorc rapid privirea spre balcon. Picăturile de ploaie se scurg pe sticla geamului îngreunându-mi văzul. Persoana pare doar o umbră neagră şi din instinct fac un pas în faţă. Cunosc parfumul acesta. De unde?

Eu: Cine eşti?

?: Ştii prea bine cine sunt...

       Îmi ridic sprâncenele surprinsă. Vocea e uşor răguşită, dar cunoscută. Urăsc faptul că stropii ce se ciocnesc violent de geam îmi îngreunează auzul. Mai fac un pas, apoi încă unul... încă un pas. Vreau. Vreau să te văd!

       Deschid brusc balconul dând peste un vânt puternic. Stropii mari şi grei îmi lovesc faţa şi parcă mă împing înăuntru. Nimeni. Nimic. Mai fac un pas în faţă, iar acelaşi parfum încă se mai simte, chiar dacă persoana dispăruse.

       De ce? De ce te ascunzi de mine?

=Sfârşitul capitolului 1=

Gataaaaa :>>>
Sper că v-a plăcut :3