"Sunteți ce?!"

Am izbucnit ca un vulcan care mocnea de decenii intregi. Simțeam cum o venă îmi pompa pe gât și dacă nu eram atta de turbat probabil mi-as fi facut griji ca o să se sparga și o sa-si cauzeze o nenorocită de paralizie. Dar asta ar fi fost un mic copil pe lângă ceea ce se întâmpla acum sub ochii mei.

"Minciuni!" Am mârâit fumegând și trantindu-mi pumnii de birou.

Cei doi mă privită ca pe un nebun pentru o secunda, apoi isi aruncara cateva priviri sceptice.

"Minciuni?" Repetă după mine femeia care incepu imediat sa-si cotrobăie prin geantă. Scoase imediat câteva fotografii pe care mi le întinse.

Le-am privit nervos și am ezitat să le iau, dar ea insistă.

"Tot minciuni sunt și astea?" Continuă să vorbească, dar nu am mai bagat-o în seamă.

Mi-am fixat privirea pe fotografiile din fața mea și toată nervozitatea imi era substituita de șoc. Pozele erau cu ei acum câțiva ani, iar puștoaica de lângă și era nimeni alta decât Juliet a mea.

Acele pozele demonstrau cât de multe lucruri pot ascunde; întruchipau o familie fericită și unită, dar asta era exact opusul la tot ce mi-a povestit Juliet. Încă o dată mi s-a demonstrat ca pozele sunt foarte înșelătoare și mutilează drastic realitatea.

"Să înțeleg ca te-ai convins acum?" Întreba mult mai sigură pe ea.

Am pufnit dezgustat de îndrăzneala lor și le-am rupt pozele, păstrând doar bucățile în care era Juliet, iar apoi am aruncat resturile spre și demonstrandu-le ca îi pot trata cu aceeași superioritate arogantă. Până la urma eram în biroul meu și în firma mea, ce mama dracului?

"Ce vreți?"

Am trecut eu direct la subiect pentru ca indivizii din fața mea erau în mare, mare pericol sa nu mai iasă de aici în viața. Încă o scanteie și le crăpam capetele amândurora.

"Ti-am spus deja, vrem să vorbim cu Juliet."

Cuvintele ei mă înfuriau și mai tare și încercam să nu-mi pierd și mai tare calmul când vedeam ca idiotul asta nu zicea nimic. Cine lăsa o femeie să se confrunte cu alt barbat în timp ce el sta și se uita ca prostil în târg?

"Asta nu o să se întâmple."

Vorbeam foarte calm in ciuda dracilor pe care îi aveam.

"De ce nu?" Se încruntară amandoi spre mine.

"De ce nu? Chiar aveti tupeul să mă întrebați așa ceva după tot ce ați făcut?!" Paharul meu se umplu si am impins furios scaunul în spate conștient ca probabil am zgâriat parchetul.

"Ce știți voi despre ea? Ați abandonat-o ca ultimii oameni! Cum i-ati putut face așa ceva propriei voastre fiice?! Știți ca a fost aruncată intr-un orfelinat în timp ce voi erati bine mersi acasă?" Am urlat. Ușa se deschise și Samantha își strecura capul cu om privire îngrijorata. Probabil speriasem toată clădirea cu răcnetele mele.

"Domnule Styles, este totul în regulă? Doriți sa-"

"Am tot sub control, asigura-te ca toți angajații sunt la treaba lor." Am spus de data asta mai calm, dar tonul meu a rămas la fel de stern. Îmi înțelese imediat mesajul și închise ușa, iar eu am privit cu coada ochilor gunoaiele din fața mea.

"Nu știi nimic din ce s-a întâmplat!" Marai de data asta el si mi-am arcuit sprânceana dezgustat.

"Nu? Explicati-mi voi atunci! Chiar sunt foarte curios." Mi-am pus mâinile în sân.

"Nu avem de ce să-ti dam ție explicații! Vrem să ne vedem copilul și nu ne poți opri!"

"Vreți să o vedeți? Cum așa? De ce nu ati vrut să o vedeți când dormea într-o cameră de doi pe doi? Nu era copilul vostru atunci?!" Aveam atâtea de zis și ma chinuiam sa-mi aleg cuvintele intr-un mod cât mai elegant și conștiincios. Poate ca eram bun la jocul cu nesimțirea, dar nu voiam să mă cobor la un nivel atât de jos ca al lor.

"Am fost nevoiți să o lăsăm acolo! Nu ne mai acuza pe nedrept! Nu ești parinte așa ca nu te mai băga."

"Află ca n-o sa-mi tratez copilul intr-un asemenea hal niciodata! Mai bine as muri!" Am scuipat spre ei.

"Asta rămâne de văzut. Vorbești exact ca o persoană care nu a trecut niciodată prin asta. Să văd ce o să mai zici atunci când nu-ti poți permite sa-ti tratezi copilul ca pe un print, sa-i cumperi ce telefon vrea, ce haine vrea și sa-i oferi vacante scumpe în țări străine. Când o sa-ti vezi propriul copil plângând pe urma aceastor lucruri, o să vezi cât de greu e să fi părinte." Tatăl lui Juliet vorbi cu privirea în pământ și trebuie să recunosc ca pentru o secundă aproape i-am crezut actul prost de actorie.

"Și voi credeți ca în orfelinat nu plângea și nu era trista, nu? Cine credeți voi ca i-a oferit bani acolo?!"

Nu înțelegeam cum de încă mai aveau capetele le umeri oamenii ăștia.

"Nu îi era bine lângă noi." De data asta femeia din fata mea vorbi cu o voce mai stinsă, nu cu superioritatea și îndrăzneala de acum câteva minute.

"Nu-mi vine să cred ca există parinti pe lumea asta care preferă sa-si inchida copilul intr-un orfelinat pentru ca i-ar fi mai bine acolo. Cum i-ar putea fi unui copil mai bine în orfelinat?! Voi va auziți?"

Vocea mea era din nou ridicată și simțeam cum tot sângele mi se direcționa spre creier.

"Nu ai cum să înțelegi, tocmai de asta nu o sa-ti dam explicații. Vrem să vorbim cu Juliet, cerem prea mult?" Se enervară și ei.

"Vreți sa vorbiți cu ea în calitate de ce?" Am pufnit.

"De părinți, pentru numele lui Dumnezeu!"

"Voi nu va puteți numi părinți!" Dezgustul din vorbele mele cred ca era evident și din avion.

"E copilul meu și vreau să vorbesc cu ea! Am văzut toate revistele. E însărcinată, are nevoie de mama ei." Ma privi urât femeia.

"Doar acum are nevoie de tine? Unde ai fost când chiar a avut nevoie de tine și era singură printre toți strainii aia?" Am privit-o și eu la fel de urât.

Femeia își lua furioasă geanta si o trânti pe biroul meu ridincandu-se în picioare.

"Nu ne-am mai permis sa o ținem pe Juliet! Tie îți e ușor să vorbești, ai toți banii din lume, nu ai nevoie de nimic. Asta e singurul motivul pentru care ma bucur ca tu ești tatăl copilului fetei mele. În sfârșit îi poți oferi si ei și copilului tot ce noi nu am putut. În rest, pentru mine ești un nimeni. Ofera-le sprijin financiar, asta e cel mai important lucru."

În capul meu străfulgeră brusc adevăratul scop al acestei întâlniri.

"Deci asta era." Am zis privind fix, fără o țintă anume.

"Hm?"

"Vreți bani, am dreptate?"

Ei se priviră preț de câteva secunde, apoi ma privi doar vipera care nu semăna cu Juliet prea mult.

"Vrem să îi fie ei bine. E foarte important să discutam cu ea, nu am mai stiut nimic de am de doi ani și intr-o dimineață o vedem pe coperta unei reviste faimoase." Femeia îmi evita întrebarea și îmi reaminti cât de bine a iesit acel shooting. Probabil apariția unei fețe anonime intr-o revistă atat de populară a șocat câțiva oameni.

"A crescut atât de mult și e așa frumoasă..." Șopti cu un zambet care nu-mi prevestea deloc lucruri bune.

Am pufnit zgomotos și mi-am scuturat capul, aproape dezamăgit de mine ca le-am crezut chiarmsi pentru o secundă teatrul ieftin.

"Sunteți de profesie actori? Pentru ca actul asta a fost unul excelent." Am început să aplaud intr-un gest batjocoritor și am zambit ca un client mulțumit.

"Nu ajungem nicăieri așa! Juliet e copilul noștru și avem tot dreptul să o vedem și să discutăm cu ea."

"A fost copilul vostru." Am intervenit eu. "Conform contractelor impuse intr-un orfelinat, când lasati un copil în grija statului decădeți din drepturile parentale care se transmit celor ce decid să adopte copilul."

Ochii lor mă fulgerară pentru câteva secunde, dar nici un cuvânt nu ieși din gura lor. Erau probabil conștienți ca am dreptate.

"Am dreptate, nu? Nu v-ati gândit și la asta." Am rânjit victorios.

"O să ajungem față în fața cu ea indiferent de ce vei spune tu. Nu ai drept asupra ei așa ca las-o baltă." Cuvintele lor erau serioase de data asta.

"Mi-ar plăcea să văd asta."

"Dacă nu ti-ai dat seama de caracterul ambițios al lui Juliet până acum, îmi pare rău pentru tine, Styles. Dar ar trebui să știi ca în familia asta, dacă ne dorim ceva, obținem." Deși suna ca o amenințare, am dat pur și simplu din cap fără să o iau în seamă și mi-ar ridicat mâna indicând spre ușa.

"Discutia s-a incheiat. Va poftesc afară." Am zis cordial și am așteptat să se ridice și să plece până nu îi dădeam afară în suturi.

"Asta nu e ultima oară când ne vedem, Styles." Cu astea spuse, usa de la biroul eu fi trântit și am putut în sfârșit să mă desfășor.

"La dracu'!" Am răsturnat tot ce aveam pe birou și mi-am luat țigările plănuind să dau gata pachetul asta până nu mă da gata pe mine stresul.

~*~

Când am parcat mașina în fața casei văzând multe lumini aprinse în casa. Mereu uit ca Juliet aprinde lumină la fiecare etaj ca să nu se simtă singură în întuneric.

Am intrat în casă și am rămas cu mâna blocata pe nodul cravatei când am dat de mama care avea un evantai în mana. Uitasem complet de vizita ei și a lui Collin.

"Ce faci?" Am intrebat și mi-am descălțat pantofii.

"Ah, tu erai, scumpule. Îl așteptam pe Collin, zicea ca trebuie să ajungă și el."

"Ai venit singura?" M-am încruntat eu căutând cu privirea și pe altcineva.

"Da, eu și Julie am fost la cumparaturi azi." Zâmbi și se apropie de mine ca sa-mi agreseze obrajii cu pupaturi așa cum face de obicei.

"Ca tot veni vorba de Juliet... Unde e?" Am intrebat confuz.

"Cred ca e sus, aranjează ce-" Mama se opri brusc și incepu să tragă puternic aer pe nări. "Doamne, iubitule, mirosi a țigări rau de tot! Credeam ca am stabilit ca nu mai fumezi, știi ca nu e bine pentru copil." Mă certa ea și ma ciupi de obraz intr-un gest ce voia să exprime o pedeapsa.

"Am avut o zi..." Am început neștiind cum sa-i zic mamei ca niște regradați mi-au mâncat ficații azi. Deși asta nu era tocmai o scuză...

"Vrei să-ti aduc ceva?" Întreba blând când m-am trântit pe canapea. Da, adu-mi un pistol să le zbor creierii idioților care se cred părinți.

"Ceva tare, te rog?" Am cerut eu frumos și își miji ochii spre mine zambind.

Am auzit zgomot pe scări și mi-am întors instinctiv capul chiar în momentul în care s-a auzit și soneria.

"Mă intorc imediat." Îmi transmise mama și trecu pe lângă mine. "Îi deschizi tu lui Collin, scumpo?" I se adresa lui Juliet care o aproba scurt înainte să-mi aeunce un zambet radiant mie și să meargă spre ușa de la intrare.