Îmi desprind cu greu genele grele şi dau peste o lumină orbitoare. Clipesc des până când ochii mi se obişnuiesc. Privesc camera albă şi inspir adânc dând peste mirosul de pastile. Încerc să mă ridic, însă renunţ când durerea din abdomen pulsează. Icnesc uşor şi rămân întinsă pe patul tare. Aud cum uşa salonului se deschide, apoi se închide lent. O pereche de paşi se apropie de pat şi se opresc.

Ast: Te simţi mai bine?

       Aprob din cap, iar băiatul mă ajută să mă ridic în şezut. Mă fac confortabilă pe pat şi îl privesc pe băiatul din faţa mea. Acesta avea câteva bandaje însă nu părea să aibă răni majore.

Eu: Ceilalţi unde sunt?

Ast: Celina îl dădăceşte pe Ken acasă fiindcă se crede bolnav, iar Akyro cred că e cu Shiro într-o treabă importantă de dominare.

Eu*îmi ridic o sprânceană*: Ok? Karen cum se simte?

       Ast pufneşte şi desface o sticlă de apă adusă. Îşi dă ochii peste cap şi ia o gură mare din lichidul rece. Mă încrunt şi îi iau sticla din mână.

Eu: Tot nu vă înţelegeţi?

Ast: E încă viu prin spital.

Eu: Să mergem să-l vizităm.

Ast*se încruntă*: Vrei să te leg de pat ca să stai locului? Ai dormit trei zile! În loc să-ţi faci griji pentru tine, te îngrijorezi pentru el? Pe mine nici nu m-ai întrebat cum mă simt!

Eu: Eşti gelos?

Ast: Îmi dai motive să fiu, Liana.

       Vocea sa sună mult mai tăios decât mă aşteptam. Îmi muşc obrazul puternic şi îmi las privirea în jos. Deschid sticla de apă şi îmi ridic privirea spre băiat. Oftez lung şi i-o vărs în faţă. Băiatul tresare şi se ridică, apoi mă priveşte surprins de fapta mea. Arunc sticla prin cameră simţind o aură ciudată şi sufocantă.

Ast: De ce m-ai udat? Ştii cât de frig e afară?

Eu: De aia umbli într-o bluză?

       Mă încrunt şi dau de o expresie supărată pe chipul băiatului. Îmi mut ochii în direcţia uşii şi refuz să-l mai privesc. Un pufnet scurt se aude în cameră, apoi bluza neagră de pe băiat este aruncată prin cameră. Îmi măresc ochii surprinsă şi îmi pun atenţia pe Ast. Acesta îşi pocneşte degetele şi se apropie de pat. Înghit în sec, ochii coborându-mi de la faţa băiatului până la abdomenul lucrat. Uit să mai respir când se află în faţa mea, urcând pe patul de spital. Mă lipeşte de salteaua tare şi se pune deasupra, privindu-mă încă supărat. Inima îmi omite o bătaie, iar un gol se aşează în stomac. Îi privesc ochii negrii simţind cum mă pierd în abisul lor nesfârşit.

Ast: Eşti singura fiinţă care mă poate supăra în aşa fel încât să nu pot pleca de lângă ea.

Eu: O să ne vadă asistentele aşa...

Ast: Trebuia să te gândeşti la posibilitatea asta încă de când ai aruncat apa pe mine.

Eu: Data viitoare nu mai fi gelos pentru nimic.

Ast: Îmi aparţi.

       Tresar si rămân tăcută. Respiraţia îmi dispare pentru o clipă, apoi revine. Simt cum obrajii încep să-mi ardă, iar inima să o ia la goană. Mă fac mică sub corpul său, încercând cumva să dispar. Ast rânjeşte în colţul gurii şi îşi apropie faţa de a mea, oprindu-se la câţiva centimetri depărtare.

Ast: Chiar dacă eu spun asta, decizia încă îţi aparţine. A mea, sau a altuia.

      Îl privesc fix, fiind fermecată de felul în care buzele sale se mişcă. Liniştea se lasă rapid în cameră, singurele zgomote fiind respiraţiile şi bătăile inimii.

Eu: Îţi aud bătăile inimii.

Ast: Sunt ale tale, toanto.

      Pufnesc supărată şi mă încrunt. Băiatul surâde scurt şi îşi lipeşte buzele de fruntea mea într-un mic pupic. Tresar surprinsă şi îl lovesc cu palma în piept. Băiatul tuşeşte brusc lângă urechea mea, iar eu chiţăi speriată.

Eu: E-Eşti bine?

Ast: E mai bine decât să mă simt ars când te ating. Negrul ţi-a dispărut, însă eşti mai puternică decât mă aşteptam.

      Băiatul se ridică puţin şi mă analizează. Îmi las privirea lent în jos până ajung la pieptul său. Observ o cicatrice în dreptul inimii şi încă una lângă cealalaltă. Îmi ridic o mână şi îi ating uşor cicatricile, făcându-l să tresară.

Eu: Îmi pare rău.

Ast: Nu e vina ta.

Eu: În ambele cazuri e vina mea.

       Băiatul oftează şi îşi lipeşte brusc buzele de ale mele, fiind un mod plăcut de a mă face să tac. Tresar la atingerea bruscă, apoi îmi închid pleoapele lăsându-l să-mi mângâie buzele. Şi le departează uşor, apoi le lipeşte la loc făcând alţi fiori să-mi colinde corpul. În scurt timp, uşa camerei se deschide făcându-l pe băiat să se oprească brusc.

Yune: Ast Becker, asta le întrece pe toate! Într-o cameră de spital?

       Ast oftează supărat şi se dă jos din pat, căutându-şi cu privirea bluza udă. Fata păşeşte apăsat în cameră şi ridică bluza, aruncând-o în băiat. Chicotesc, însă dau de privirea supărată a fetei şi mă opresc.

Yune: Nu-mi vine să cred că i-ai căzut în plasă! E un mare pervers!

Ast: Să ştii că te aud.

Yune: Treci şi îmbracă-te!

Ast: M-aş îmbrăca dacă bluza n-ar fi udă.

       Fata analizează rapid bluza, apoi îşi dă ochii peste cap. Ast oftează şi dispare din cameră, lăsând-o pe Yune cu o expresie uimită. Îşi revine rapid şi îmi consultă rana, schimbând bandajele. Ast apare înapoi în cameră exact când asistenta o părăseşte. Îl analizez rapid şi observ că acum are un pulover alb.

Ast: Mulţumită?

Eu: Da. Acum adu-mi mâncare.

Ast: Te răzbuni pe mine fiindcă m-am comportat la fel când eram în spital?

       Zâmbesc larg şi aprob printr-o mişcare scurtă a capului. Ast îşi duce mâna la inimă mimând că leşina, apoi surâde şi se apropie de pat. Mă prinde în braţe scurt, apoi dispare. Poate că o să mă mai joc de-a pacientul cu el.

* * * * *

       Oftez lung şi cobor cu grijă treptele până ajung în bucătărie. Privesc în jur şi dau peste Travis care încearcă să prăjească cartofi fără a sări ulei. Pufnesc şi rămân în tocul uşii. Băiatul se întoarce spre mine şi se încruntă, apoi rămâne atent la tigaia ce sfârâie.

Tav: Cum îţi mai e rana?

Eu*zâmbesc*: Mult mai bine şi aproape vindecată.

       Mă apropii de sertare, apoi simt o suflare rece în spatele gâtului meu. Ţip scurt şi mă întorc, încercând să lovesc persoana. Mâna sa o prinde pe a mea, apoi mă priveşte surprins. Clipesc des şi dau peste o pereche de ochi negrii şi somnoroşi. Pufnesc supărată şi îmi retrag mâna. În scurt timp, un cuţit zboară prin faţa noastră, tăindu-ne respiraţia. Îmi întorc robotic capul spre persoana ce l-a aruncat.

Tav: Ai noroc că mi se ard cartofii, alt fel ţi-o luai.

Ast: Bună dimineaţa şi ţie, cumnate.

       Travis pufneşte şi îl ignoră, mişcând uşor de tigaia de care avea grijă. Îmi iau atenţia de pe băiatul cu mâncarea şi o pun pe cel apărut din senin. Ast îmi zâmbeşte şi se departează cu mâinile băgate în buzunarele blugilor negri.

Eu: N-ai ce face acasă?

Ast: M-am plictisit aşa că am venit să te văd cum dormi. A fost drăguţ să te văd strângându-ţi perna în braţe.

       Tresar şi îl privesc cum se îndepărtează rânjind. Scot din sertar o furculiţă şi o arunc după el. Ast închide uşa brusc, furculiţa înfigându-se în lemn.

Eu: Astaroth Becker!

       Travis chicoteşte scurt, apoi aud cum cineva aleargă pe scări pentru a urca la etaj. Tresar scurt şi alerg după persoana enervantă.
        Iau guri mari de aer şi deschid uşa camerei mele, dând peste un băiat aşezat comod pe pat. Îmi dau ochii peste cap şi îmi încrucişez mâinile la piept. Ast se ridică în şezut şi mă priveşte din cap până în picioare.

Ast: Nu te doare dacă alergi aşa?

Eu: Probabil s-a deschis puţin, însă e o durere suportabilă. Ce faci aici?

Ast: Mă asigur că eşti bine şi că nu dispari din senin.

Eu: Foarte amuzant.

       Băiatul oftează scurt şi se ridică de pe aşternutul patului. Face câţiva paşi pentru a mici distanţa dintre noi, apoi rămâne pe loc. Îmi ridic o sprânceană şi îl privesc confuză.

Ast: Lauren are ceva să-ţi spună. Ceva ce o implică pe Seraphina.

Eu: Şi de ce ezitai să-mi spui?

Ast: Pentru că nu eşti vindecată complet şi fiindcă o să fii singură cu Seraphina. Am auzit că e o babetă foarte strictă.

       Pufnesc amuzată şi scot de la băiat un chicot scurt. Îi zâmbesc şi mă apropii micind de tot distanţa dintre noi.

Eu: Încă îmi mai ascunzi ceva.

Ast: Serios?

Eu: Eşti imposibil.

       Ast ridică din umeri apoi îşi aşează o mână pe capul meu şi imaginea se schimbă. Clipesc consecutiv alungând ameţeala. Observ biroul directoarei şi rămân nemişcată până când femeia îmi face semn să mă aşez pe canapea. Mă conformez rapid, apoi îmi pun atenţia pe Ast.

Lauren: Doamna Seraphina o să vă te ia ca să discute câteva lucruri.

Ast: Şi eu?

Lauren: Ştii cine e Seraphina. Ai prins lecţia asta de la părinţii tăi pe lângă altele.

       Ast plescăie din buze şi se aşează lângă mine. Îşi încrucişează mâinile la piept şi priveşte pe geamul din spatele femeii. Înghit în sec şi rămân atentă pe femeia aflată la birou.

Lauren: Liana, acum trebuie să pleci.

        Tresar la vorbele sale, însă nu apuc să vorbesc. Imaginea se schimbă brusc şi ajung să cad pe o podea tare şi rece. Icnesc şi îmi arunc privirea în jurul meu. Analizez camera întunecată şi observ că nu sunt singură. Mă ridic rapid în picioare iar camera se luminează datorită câtorva torţe prinse în peretele din piatră. Privesc femeia din faţa mea şi o recunsoc rapid datorită trăsăturilor unice. Ochii săi gri mă privesc fix, iar câteva fire albe i se desprind din împletituri.

Seraphina: Iartă-mă dacă te-am adus prea brusc.

        Clipesc des şi nu reuşesc să scot nici măcar un cuvânt. Bătrâna se aşează pe un scaun din piatră, iar liniştea domină pentru un timp.

Seraphina: Deoarece ţi-am şters copilăria din minte, m-ai uitat şi pe mine.

Eu: Mi-aţi şters amintirile?

Serapina*aprobă lent din cap*: Şi tot eu ţi-am creat acel medalion, care acum este sfarâmat şi nefolositor.

Eu: D-De ce?

Seraphina*oftează*: Ţi-am şters trecutul pentru a te putea obişnui în lumea oamenilor. Crezi că ai fi stat cuminte dacă ştiai ce s-a întâmplat în copilăria ta? Iar medalionul a fost făcut să nu distrugi oraşe din greşeală.

        Înghit în sec şi rămân tăcută. Bătrâna rămâne atentă pe mişcările mele, parcă ştiind ce urmează să spun sau să fac. Rămân pe loc şi îmi încrucişez mâinile la piept simţind un gol ciudat în stomac.

Eu: Probabil că în acele amintiri îl cunoşteam pe Ast...

Seraphina: O să-ţi revină când vei face alegerea corectă. Oricum sunteţi legaţi chiar dacă vă cunoaşteţi sau nu. Ăsta e blestemul vostru.

Eu: Blestem?

Seraphina: Tu să nu poţi trăi fără lumină, iar el fără întuneric. Despărţiţi vă sfărâmaţi, împreună distrugeţi.

       Îmi desprind buzele însă nu reuşesc să vorbesc. Cuvintele mi se pierd şi simt cum atmosfera devine mai sufocantă.

Seraphina: Să îţi reîmprospătez memoria, draga mea copilă.

Eu: Vă ascult.

Seraphina: Să mă prezint pentru a înţelege totul. Există o legendă ce vă este spusă de secole întregi, însă totul a plecat de la ceva real. Legenda spune că a existat o femeie foarte puternică ce a împărţit Lumea de Dincolo în două domnii. O femeie ce a fost răsplătită de primii conducători prin a o face căpetenia Guvernului.

Eu: Legenda e adevărată. Dumneavoastră sunteţi acea femeie.

Seraphina: Siguranţa din glasul tău îmi arată că te-ai schimbat. Nu mai eşti un copil. Da, eu sunt. Pe lângă asta mai sunt şi ursitoarea ce v-a văzut destinul ţie şi lui Astaroth. Cea care v-a scris profeţiile.

        Mă apropii lent de bătrână până când ne mai despart câţiva paşi. Aceasta rămâne la privirea ei fixă ce parcă trecea prin mine. Îmi strâng mai bine braţele la piept şi aştept continuarea vorbelor sale, însă liniştea nu doreşte să dispară.

Eu: Care sunt profeţiile?

Seraphina: Dacă cu toţii le-am ştii, nu s-ar mai întâmpla. Haide să continuăm cu altceva. Ce ar fi să vorbim despre voi?

        Îmi ridic o sprânceană uşor confuză, apoi înţeleg la ce se referă. Inima îmi omite o bătaie când în mintea mea apare imaginea lui Ast. Îmi muşc obrazul pe interior şi o privesc fix, aceasta făcând la fel.

Seraphina: Nu am mai intervenit de mii de ani în alte treburi. Am lăsat cursul timpului să-şi vadă de treaba sa.

Eu: Şi acum doriţi să interveniţi?

Seraphina: Nu, copilă firavă, doar o să-ţi grăbesc alegerea ca să ocolesc un alt dezastru. Un sacrificiu pentru alt sacrificiu.

Eu: Ce vreţi să spuneţi?

Seraphina: Multe secrete îţi sunt ascunse. Toate o să se dezvăluie la timpul lor.

        Las aerul să-mi părăsească lent plămânii într-un oftat lung şi zgomotos. Bătrâna se aşează mai bine pe scaun şi mă priveşte de sus până jos a suta oară. În scurt timp, vocea femeii mă trezeşte din visare.

Seraphina: Timpul e în mâinile voastre. Însă, alegerea e în mâinile tale.

Eu: Nu înţeleg...

Seraphina: În cuvintele oamenilor: ai un suflet pereche pe care nu-l poţi trăda. O alegere te bântuie încă de când te-ai născut.

Eu: Ce alegere?

Seraphina: La a doua întâlnire o să-ţi spun tot ce trebuie să ştii. Acum te poţi întoarce la ceilalţi. M-am asigurat că eşti tu.

        Îmi pun mâinile pe lângă corp brusc, iar imaginea se schimbă. Clipesc consecutiv şi dau peste faţa confuză a lui Ast. Mă dau un pas în spate, distanţa dintre noi fiind mult prea mică. Băiatul mă prinde rapid de talie şi mă apropie la loc, micind şi ultima fărâmă de distanţă între corpurile noastre. Tresar şi simt cum faţa începe să-mi ia foc.

Eu: D-Dă-mi drumul.

Ast: Niciodată. Am fost îngrijorat. Ţi-a făcut ceva?

Eu: Nu, e totul în regulă.

       O tuse scurtă ne face să ne depărtăm rapid unul de altul. Lauren pe priveşte pe rând având o sprânceană uşor ridicată. Ast îşi trece o mână prin păr fiind supărat, iar eu îmi las capul în podea.

Lauren: Ai aflat ceva ce te interesa?

Eu: Aşa şi aşa. Guvernul câţi oameni are? Ştiu că Seraphina e conducătorul.

Lauren: Doisprezece cu tot cu mine.

Eu: Cand am fost în Lumea de Dincolo, doar câţiva au apărut. De ce?

Lauren: Apar doar la cererea regelui sau când este ceva important.

        Rămân într-o poziţie gânditoare, cântărind situaţia. Prea multe informaţii şi prea multe secrete. Îmi masez uşor tâmplele şi oftez lung. Ast îşi trece mâna prin faţa mea făcându-mă atentă la el.

Ast: Lasă gândurile în altă parte. Ce zici să facem o seară de filme? Îl sun pe Ken să se mişte din pat.

Eu: Nici măcar n-am acceptat.

Ast: Nu accept refuzuri.

       Pufnesc iar băiatul îşi aşează mâna pe umărul meu şi observ cum imaginea se schimbă. Mă clatin uşor până când imaginea capătă formă. Clipesc consecutiv apoi mă încrunt spre Ast.

Ast: Scuze, mă grăbeam.

Eu: Eşti... Nu mai contează.

Ast: Şi eu te iubesc.

       Tresar la cuvintele sale iar inima îmi omite o bătaie. Ast surâde şi îşi trece mâna prin părul meu, ciufulindu-l. La naiba. Simt cum un gol în stomac îşi face apariţia, iar faţa deja îmi arde.

Ast: Ne vedem diseară. Ken e atât de leneş încât vrea să-l ridic din pat cu forţa.

Eu: E-Eh? La mine?

Ast*rânjet*: Doreşti cumva să vi la mine?

Eu: N-Nu!

        Ast ridică din umeri şi dispare când clipesc. Îmi dau ochii peste cap şi mă îndrept spre camera mea. De ce sunt din ce în ce mai atrasă de el?

=Sfârşitul capitolului 29=

Scuze de aşteptare. M-a prins Titanicul de pe ProTv =)))))