Tav: Liana... Tu nu eşti chiar om.

       Clipesc de câteva ori, încercând să procesez cele auzite, apoi pufnesc amuzată de afirmaţia acestuia, necrezându-l nici măcar un cuvânt. Surâd şi îl iau în derâdere.

Eu: Sunt un extraterestru. Ştiam eu!

       Travis oftează, anticipând că nu aveam de gând să-l cred atât de uşor, şi îşi masează tâmplele gândind doar el ştie unde.

Tav: Ascultă-mă! Te rog...

Eu: B-Bine.

Tav: Aşa. Unde am rămas? Ah, da! Cum am spus... Nu eşti om şi nici liceul nu e unul normal.

Eu: Cum adică? Chiar vrei să continui cu jocul ăsta copilăresc?

Tav: Huh. Poate mă crezi dacă îţi explic mai bine. Oamenii ce au grijă de noi nu sunt părinţii noştri adevăraţi. Noi aveam alţi părinţi, dar au murit încercând să ne salveze din incendiu. Şi aşa am ajuns să locuim aici.

       Îl privesc uimită încercând să prind firul şi clipesc des, încă nevenindu-mi să-l cred. Îmi muşc buza simţindu-mă ciudat. Au murit?

Eu: Ce incendiu? Eu de ce nu-mi amintesc?

Tav: Fiindcă erai mică! Ce să înţelegi la cinci ani?

       În cameră se lasă un moment de linişte. Rotiţele creierașului meu încercau să lege povestea şi poate să-şi amintească ceva din ce spunea Travis. Văzând că sunt priedută în gânduri, trage aer în piept şi îşi continuă povestirea.

Tav: La aniversarea ta de cinci ani, un demon de foc- rival cu tatăl nostru, a dorit să te ia cu el. Părinţii nu au vrut să îl lase, aşa că demonul s-a înfuriat şi a dat foc conacului. Totul era în flăcări. Mama m-a pus să te iau şi să fugim în padure. Prima dată nu am vrut, dar după multe rugăminte ale mamei te-am luat de mână şi am fugit prin pădure. Am fugit prin zăpadă până când nu am mai putut vedea casa. Tu erai foarte speriată. Nu ştiam ce sa mai fac. A trebuit sa caut o casă... Te-am lăsat puţin singură lângă un copac şi am mers să caut ajutoare. Dar tu, fiind neascultătoare, ai plecat şi te-ai plimbat prin padure. Când te-am găsit, un vampir era să te rănească. Fără a ezita l-am... alungat, apoi te-am luat de mână şi am plecat. Am mers până am dat de un om. Şi... aşa am ajuns să locuim aici.

       Îl urmăream cu atenţie în timp ce povestea. Privirea sa era pierdută undeva departe de parcă retrăia ceea ce tocmai îmi spusese. Cu toate că încă căutam o reacţie la el cum că totul era o glumă sau o minciună, nu găseam nimic. Totul era real, dar pentru mine părea desprins dintr-o poveste. Înghit în sec încercând să mă acomodez cu ideea, însă doar îmi venea să mă dau cu capul de ceva şi să cred că sunt nebună. Mai bine îmi spunea că eram nebună. Îl credeam mai uşor. Îmi aduc mâinile la piept şi îmi las privirea în podea cântărind în continuare cele auzite. După un timp decid să rup liniştea din cameră.

Eu: Ce sunt de fapt?

       Travis tresare parcă trezit din visare când mă aude vorbind. Îşi pune privirea pe mine încercând să găsească un răspuns cât mai plauzibil, însă nimic nu era plauzibil aici. Acesta renunţă într-un final şi răspunde direct la întrebare.

Tav: Eşti demon. Prietenii tăi ştiau, dar nu au putut spune nimic.

       Pufnesc fiind singura reacţie venită pe moment. Demon. Îmi fixez privirea cu cea a fratelui meu observând abia acum cât de serios era. Înghit în sec, uitându-mă în altă parte şi prefăcându-mă că-l cred.

Eu: Şi de ce nu mi-au spus?

Tav: Nu trebuia să ştii.

Eu: Nu înţeleg de ce...

       Mintea mea este deja debusolată total. Îmi muşc buza inferioară şi decid să cred în mare parte cuvintele băiatului, ceva spunându-mi că sunt adevărate. Însă, realitatea îmi dă palme spunându-mi să mă ridic şi să merg la un control la cap. Îmi scutur capul şi decid să aflu mai multe.

Eu: Umm... C-Cine mai e demon sau altceva?

Tav: Ştiu că ţi-e greu să crezi tot ce spun, însă şi eu sunt un demon. Moştenesc puterile tatei- focul. Tu moşteneşti puterile bunicului- demon al întunericului. Cred că... toţi sunt câte ceva.

       Tresar şi îl privesc fix. Un fior îmi străbate corpul şi îmi aduce un nod în gât. Singurele gânduri ce-mi străbat mintea sunt cele în care îmi imaginam cu ce creaturi puteam vorbi în liceu fără să-mi dau seama.

Eu: T-Toţi? Şi mi-aţi ascuns asta aşa de mult timp?

Tav: Surioară, îmi pare rău. Nu am avut curajul.

Eu: Poate că ai dreptate... Nu te-aş fi crezut.

Tav: Si acum mă crezi?

Eu: Dacă eu nu sunt nebună, tu trebuie să-ţi faci un control. Nu ştiu. Alege tu raspunsul!

       Travis mă priveşte supărat, apoi se apropie lent. Ochii săi se schimbă brusc, acum având pupilele rubinii, iar sclera neagră. Il privesc uimită şi speriată fără a mai putea spune ceva. După puţin timp, Tav se îndepărtează şi îşi readuce ochii la normal. Clipesc de câteva ori consecutiv, încercând să-mi revin din şoc.

Tav: Acum mă crezi?

       Dau aprobator din cap neputând să scot vreun alt sunet. Nu mai aveam cuvinte. Deşi era imposibil... Nu avea de ce să mă mintă, iar asta îmi dădea fiori.

Tav: Bun. Mâine am să-ţi dau ceva să porţi. Încă nu ţi s-au trezit puterile. Acum merg să dorm. Noapte bună!

Eu: N-Noapte bună...

       Aştept să părăsească camera, apoi îmi pun mâinile în cap, amintindu-mi fiecare cuvânt şi mişcare de acum câteva minute. După câteva clipe, mă ridic cu greu şi urc scările, mergand la baie. Intru silenţios şi fac un duş lung şi revigorant, aranjându-mi gândurile. Sau, măcar, încercând asta. După ce termin merg direct în cameră şi mă arunc pe pat. Cuvintele lui Tav îmi umblă prin minte şi într-un final adorm.

~ ~ ~

       Îmi desprind ploapele dând de o lumină orbitoare. Clipesc de câteva ori, până când imaginea devine clară. Totul în jur este verde şi plin de viaţă, iar vântul adie uşor, făcând iarba fragedă să danseze lent. Sunetul unui izvor din depărtare se îmbină cu melodiile cântate de păsări, formând cel mai armonios sunet. Îmi închid ochii şi mă las dusă de melodia formată ȋn jurul meu.

?: Ai aflat încă o parte a poveştii. Mai vrei să continui? Mai ai încredere în aşa zişii prieteni?

       Tresar la auzul vocii şi îmi deschis ochii, dând de imaginea veştejită a câmpiei. Orice sunet ce mă înconjurase dispăruse fără urmă. Îmi ridic privirea şi dau peste un bărbat înalt şi bine format şi, din instinct, mă dau un pas în spate simţind furnicături în tălpi. Cu toate că nu-l mai văzusem niciodată, ceva îmi spunea să stau departe de el.

?: Ştiu un loc în care nimeni nu te va minţi.

       Îmi ridic o sprânceană confuză, iar, în scurt timp, bărbatul se apropie cu un pas de mine. Tresar când pantoful negru al acestuia face contact cu pământul, apoi inspir adânc şi îi analizez înfăţişarea. Este îmbrăcat într-un costum gri închis, având o cravată roşie şi o batistă de aceeaşi culoare în buzunarul de la piept al sacoului. Pare destul de elegant. Îmi ridic uşor privirea până la faţa acestuia. Buzele subţiri îi formează un zâmbet ciudat, iar ochii săi sunt negri şi goi. Păreau pierduţi undeva departe, de parcă n-avea suflet. Părul îi este şaten închis şi dat pe spate cu gel. Văzând că sunt prinsă în gânduri, bărbatul se mai apropie cu încă un pas.

?: A trecut ceva timp... Ai crescut frumos, deşi trebuia să fii moartă de mult.

Eu: C-Cine eşti...?

       Zâmbetul ciudat al bărbatului se schimbă într-un rânjet larg. Înghit în sec simţind cum picioarele încep să mă lase. Ochii săi îmi cercetează fiecare mişcare, acum transmiţându-mi sete de sânge. Mă analizează precaut, iar, când este pe punctul de a se apropia mai mult de mine, un sunet de alarmă rupe firul evenimentelor.

~ ~ ~

       Tresar pe patul moale şi respir neregulat având o expresie speriată. Alarma încă îşi făcea de cap, rupând orice linişte din cameră. Într-un final îmi întind mâna şi o opresc, apoi mă ridic în şezut, analizând fiecare colţ al camerei de parcă cineva, sau ceva, a fost acolo acum câteva clipe. Oftez simţind cum înebunesc mai mult.

       După un timp de stat în linişte, decis sa mă pregătesc rapid pentru şcoala, apoi cobor la parter. Un mic zgomot se aude din bucătărie semn că fratele meu se afla acolo. Deschid uşa mare din lemn şi dau peste un băiat imbracat cu şorţul de bucătărie. Îmi ridic o sprânceană şi aştept să sesizeze că mă aflu în încăpere, iar în scurt timp îl aud vorbind.

Tav: Ai de gând să te aşezi să mănânci sau rămâi în tocul uşii?

Eu: Cum de ştii unde mă aflu dacă nu mă priveşti?

        Travis îşi întoarce privirea spre mine, având ochii în nuanţele de aseară. Rubiniul său era mult mai aprins acum şi îmi dadea fiori pe şira spinării. Înghit în sec, iar Tav revine la normal. Dacă se poate aşa ceva... Îmi scutur capul şi merg spre masă, fiind atentă să menţin distanţa de câţiva metrii faţă de el. Travis îşi dă ochii peste cap vizibil deranjat de atitudinea mea şi se aşează şi el.

* * *

       Mă încalţ alene în adidaşi, apoi mă privesc în oglinda de lângă uşa de la intrare. Îmi aranjez mai bine bluza albă în blugii negrii, apoi decid să plec spre şcoală, însă sunt oprită de Travis.

Tav: Unde crezi că pleci fără mine?

Eu: La şcoală.

Tav: Ce nesuferită...

Eu: Vezi că te aud!

       Băiatul mormaie ceva în barbă, apoi oftează. Privirea sa o întâlneşte pe a mea şi adoptă o expresie serioasă. Îmi încrucişez mâinile la piept şi aştept să-şi înceapă una din moralele sale inutile cum că ar trebui să fim mai apropiaţi ca fraţi, însă asta nu se întâmplă. În scurt timp scoate din buzunar o cutie de catifea neagră. Tresar şi mă încrunt la ea, apoi îmi ridic privirea confuză spre bairat.

Eu: Îs soră-ta... N-ai cum să mă ceri.

Tav: Câteodată mă gândesc dacă eşti idioată, sau te prefaci...

       Îmi dau ochii peste cap, înjurându-l silenţios în minte în timp ce Travis deschide cutiuţa şi scoate un colier din aceasta. Îmi plimb ochii pe fiecare detaliu al acestuia, adoptând o expresie uimită. Lanţul este negru, iar piatra violet era prinsă cu grijă în mijloc de parcă a fost pusă acolo de cel mai bun bijutier.

Eu: De unde ai asta?

Tav: De la bunica... E o parte din întuneric. Ai grijă de el. Safierele astea sunt greu de găsit în Lumea de Dincolo.

Eu: Lumea de Dincolo?

Tav: Afli mai multe pe parcurs. Acum stai nemişcată.

       Mâinile calde ale fratelui meu îmi înconjoară gâtul, lăsând acum lănţişorul rece să îmi atingă pielea. Contactul rece îmi trezeşte fiori în corp, însă simt şi o atracţie ciudată pentru acel safir.

Tav: Îţi stă la fel de bine.

Eu*zâmbesc*: Şi... Pentru ce e asta?

Tav: Cum am spus şi aseara... Puterile tale încă nu s-au trezit. Cu acest colier o să poţi vedea cum e liceul cu adevărat.

Eu: Aham... Serios?

Tav: Da, da! Tot nu mă crezi?

       Îmi dau ochii peste cap şi ies rapid pe uşă şi alerg spre staţia de autobuz, fiind deja în întârziere. Îmi arunc o privire în spate observând că Travis mă urmează tăcut.
        Ajunsă în faţa liceului inspectez zona rapid, iar Tav trece nepăsător pe lângă mine, de parcă nu mă cunoaşte. Oftez zgomotos şi înaintez, trecând de poarta liceului. Brusc, un sentiment rece îmi străbate corpul, făcându-mă să mă cutremur din cap până în picioare. Travis observă schimbarea mea şi se apropie, privindu-mă anuzat de reacţia mea.

Tav: Simţi ceva ciudat? Începi să mă crezi mai mult?

Eu: Ai vrea tu!

Tav: Păcat... Oricum, poartă-te normal.

Eu: Cred că m-am prins şi singură de asta.

       Îl ignor şi alerg până când intru în clasă, comportându-mă cât se poate de normal. Două ore parcă au zburat şi nimeni nu a facut nimic ciudat. Începeam să cred că Travis îşi bătea joc de mine. Oftez şi privesc absentă pe geam, pierzându-mă în gânduri inutile. După câteva clipe simt cum o mână se aşează uşor pe umărul meu. Ies din visare şi îmi fixez privirea pe persoana ce se află lângă mine.

Ast: La ce te gândeşti aşa profund?

Eu: Hm... E frumos afară.

      Băiatul mă priveşte uşor confuz, apoi îşi bagă mâinile în buzunar. Îmi zâmbeşte larg şi se apleacă uşor in faţă, puţin cam prea aproape de faţa mea. Înghit în sec simţind cum faţa începe să prindă o nuanţă de roz deschis.

Ast: Vrei să mergem afară?

Eu: N-Nu.

      Ast surâde scurt, apoi ridică din umeri deoarece îl refuzasem. Îl privesc mai atent, iar ochii îmi cad pe caninii acestuia. Păreau a fi mai lungi decât e normal, fiind asemănători cu nişte colţi. Încremenesc brusc, iar Ast observă la ce mă holbam şi îşi închide gura într-o linie subţire. În scurt timp vederea mi se înceţoşează, apărând în loc alte imagini. ~Eram într-o pădure şi stăteam în şezut pe zăpada rece. Dupa un timp, un om vine şi îşi întinde mâna pentru a mă ridica, însă nu i-o prind. Ceva nu mă lăsa să o fac. După câteva secunde, îşi scoate colţii şi îmi prinde mâna brutal. Îmi desprind buzele pentru a ţipa, însă mă opresc când un băiat îl înjunghie în gât pe atacator. Sângele bărbatului ţâşneşte rapid, pătând zăpada şi, în acelaşi timp, hainele şi faţa mea. Privesc fără nicio reacţie. Ca şi cum aş fi fost minunată de culoarea sângelui.~ Vederea îmi revine după câteva clipe şi dau peste privirea îngrijorată a lui Ast. Mâinile sale îmi prinseseră umerii, astfel încât să-mi pot păstra echilibrul.

Ast: Eşti bine? Mai aveai puţin şi leşinai aici.

Eu: Sunt bine acum...

      Ast se încruntă, apoi îşi coboară privirea spre colier. Înghit în sec şi încerc să mă îndepărtez uşor, dar fără rost. Degetele sale lungi se plimbă peste safirul violet câteva secunde, apoi şi le retrage rapid.

Ast: Ce e asta? De când porţi acest colier?

Eu: De mult timp, doar că n-ai observat.

       Băiatul îmi aruncă o privire confuză, apoi mă analizează din cap până în picioare. Înghit în sec şi îl privesc aşteptând să spună ceva, însă doar mă priveşte.

Eu: Ce e?

Ast: Nimic!

       Se aşează în banca sa, apoi clopoţelul îşi face treaba, anunţând începerea altei ore. Mă uit rapid în orar şi observ că aveam ora de desen. Ca de obicei profesorul întârzia, dar după zece minute apare gâfâind.

Prof: Bună, dragii mei elevi. Scuzaţi-mă pentru întârziere! Iar am greşit clasa...

Copiii: Bună ziua!

       Chicotesc, apoi îl aud pe Ast cum oftează în stânga mea ca într-un căscat. Zâmbesc scurt şi îl privesc pe profesorul ajuns la catedră. Acesta îşi aranjează lucrurile, apoi ne priveşte cu o expresie serioasă.

Prof: Ca să nu mai iau din oră, azi o să desenaţi ceea ce simţiţi în acest moment. Baftă tuturor!

       Clipesc des încercând să mă gândesc la ce aş putea desena. Ceea ce simţim. Încep să trag linii anapoda pe coală, şterg, iar desenez. Fac aşa cam jumatate de oră. Nu puteam desena nimic. Mă întorc să vad ce desenează Ast, însă nu-mi pot da seama prea bine aşa că mă apropi. Ast observă că mă holbez şi îşi întoarce foaia printr-o rotație a mâinii foarte rapidă.

Ast: Ce faci? Vrei doi?

Eu: Nu. Eram doar curioasă...

Ast: Dacă te prinde profu' să nu zici că nu te-am avertizat!

        Îmi dau ochii peste cap supărată şi mă întorc la desenul meu, apoi oftez lung. Toată ora stau şi mă uit la coala alba, sperând că n-o să ne ceară desenele. Într-un final se sună de ieşire iar proful iese fără să spună ceva. Expir uşurată şi ies în pauză, fiind mulţumită că am scăpat de oră.

       Mă plimb alene şi mă bucur de priveliştea ce mi-o oferă curtea liceului prin geamurile mari de pe culoar. Mai fac câţiva pasi, iar o bubuitură mă face să mă opresc brusc. Mă întorc pe calcaie, realizând că zgomotul se produsese pe celălalt culoar,apoi încerc să mă apropii, însă ajung doar până în faţa cotiturii. Celina se plasează în faţa mea şi mă împinge în spate, nereuşind astfel să văd nimic. Mă încrunt la aceasta fiind supărată.

Eu: Cel, ce se întâmplă?

       Fata nu-mi răspunde, în schimb mă prinde de mână şi mă trage după ea în tăcere. Ajungem rapid în faţa unei uşi pe care o deschide fără a se chinui. În scurt timp simt cum sunt împinsă înăuntru şi aud cum uşa se închide în urma mea. Îmi lipesc palmele de aceasta şi bat cu putere.

Eu: Celina Willson! Deschide!

Cel: Să nu ieşi orice ar fi!

       Încep să strig şi să bat mai tare în uşă, dar fără rezultat. Îmi lipesc spatele de aceasta şi mă las să alunec până fac contact cu podeaua, apoi îmi adun genunchii la piept şi îmi muşc buza. După puţin timp se aud diverse zgomote şi ţipete. Mă ridic ca arsă şi încerc să deschid uşa, însă e in zadar. Mă enervez şi dau cu piciorul în aceasta, simţind cum tot corpul mă furnică datorită loviturii. După nici o secundă, uşa cade la pământ făcând un zgomot puternic şi cu ecou. Privesc uimită ceea ce s-a întâmplat, apoi clipesc des încercând să înţeleg cum a picat singură. După ce îmi revin din şoc încep să alerg spre sursa zgomotelor, deşi ştiu că nu e o idee tocmai bună.

=Sfârşitul capitolului 5=