Îmi deschid lent ochii şi îi las să facă contact cu lumina ce pătrunde timidă în cameră. Stau ceva timp în pat lăsând ochii să se obişnuiască cu lumina, apoi mă ridic leneşă de pe aşternuturile moi şi mă întind pentru începerea unei noi zi. Mă îndrept spre geam târându-mi picioarele şi casc. Îl deschid cu grijă şi îmi aşez coatele pe pervaz, inspirând aerul proaspăt. Privesc absentă pe geam gândindu-mă la milioane de lucruri, în timp ce mă joc cu piatra crăpată a colierului. E ciudat cum se sparge în anumite momente. Oftez pentru mine şi aud cum uşa camerei se deschide.

Tav: Ce mama naibii!? Închide geamul sau o să răceşti!

Eu*tresar şi mă întorc*: Parcă ţi-am spus să baţi când intri!

Tav: Am bătut... Cred. În fine! Închide o dată geamul ăla!

Eu: Bine, bine! *trântesc geamul* Mulţumit?

Tav*oftează*: Irascibilă mică...

       După aceste cuvinte părăseşte camera de parcă n-a fost acolo. Mă strâmb şi îmi aduc mâinile la piept.

Eu: Nu mai sunt mică!

       Oftez zgomotos şi mă îmbrac în haine lejere, apoi imi aranjez părul intr-o coada simpla. Mă privesc în oglindă, zâmbind în timp ce îmi aranjez mai bine puloverul roşu peste pantalonii negrii cu imprimeuri. Oftez şi cobor la parter, unde fratele meu se chinuie cu pregătirea mesei. E îmbrăcat într-un şorţ roz cu floricele şi încearcă să aşeze cu mare grijă clătitele în farfurii. Râd înfundat văzându-l aşa, iar el se încruntă vizibil deranjat. Mă aşez la masă fără a mai comenta, iar acesta surâde şi mă urmează.

        Savurez în linişte clătitele speciale ale lui Travis şi ne zâmbim reciproc, atmosfera fiind una plăcută. Totul este perfect şi trebuia ceva să strice atmosfera. Acel ceva fiind telefonul. Îl deblochez şi citesc mesajul cu zâmbetul pe buze. Privesc puţin mesajul şi decid să-i răspund.

Ast: Vi să ne vedem?

Eu: Hmm... Poate.

Ast: Vin şi te iau pe sus! N-ai mai ieşit de o eternitate. Treci afară!

Eu: Te urăsc! Unde ne întâlnim?

Ast: Şi eu te iubesc! Suntem acasă la mine.

Eu: Suntem?

Ast: Eu, Ken şi Celina. Ah, da... şi sticlele de suc.

        Îmi dau ochii peste cap plictisită şi îl las cu seen pe băiat. În scurt timp telefonul vibrează semn că am primit alt mesaj.

Ast: Seen îţi dau şi eu când eşti la uşă!

Eu: Nu vi să mă iei? Ce rău!

Ast: Sunt pe drum!

       Pun telefonul pe masă având un zâmbet tâmp pe faţă, iar Tav mă priveşte curios şi aşteaptă o explicaţie. Îi evit privirea şi mă ridic pentru a-mi spăla farfuria.

Tav: N-ai de gând să-mi spui de ce eşti aşa fericită? *ridică o sprânceană*

Eu: N-Nu sunt...

Tav: Ştii că nu te pricepi la minţit, nu?

Eu: Meh! Oricum, ies pe afară!

Tav: Cu cine?

Eu: Cu nimeni!

Tav*se ridică de la masă*: Şi dacă nu-ţi dau voie?

Eu: Nu eşti mam-- * întreruptă de soneria de la uşă* Deschid eu!

        Fug din bucatarie, lăsându-l pe Travis foarte confuz. La scurt timp mă urmează supărat. Ajung în faţa uşii şi o deschid larg, dând peste doi ochi negri ca abisul. Buzele persoanei formează un zâmbet larg iar ochii săi mă privesc curioşi. Faceam schimb de priviri fără a spune ceva.

Tav*îşi dă ochii peste cap*: Asta explică multe.

Ast*rupe contactul vizual observându-l pe Tav*: Salut şi ţie...

Tav: Cărui fapt să-i datorez această minunată vizită?

Ast: Am venit să fur ceva...

Tav: Ceva? *confuz cu mâinile în şold*

Ast: Pooate...*se uită la mine zâmbind*

Eu: Merg să-mi iau geaca.

Tav*oftează* Să nu stai mult.

Eu: Da, da! *urc scările în fugă*

       Ajung în cameră şi merg direct la dulap unde îmi aleg o geacă la întâmplare şi cobor la fel de grăbită. Ast mă priveşte confuz şi îşi abţine un surâs.

Ast: Care e graba?

Eu: Taci!

       Îl iau de mână şi îl târăsc afară, acesta mergând alene în timp ce chicoteşte. Îi fac cu mâna fratelui meu, iar când constat că sunt destul de departe îi dau drumul mâinii lui Ast.

Ast: S-a întâmplat ceva?

Eu*îmi bag mâinile în buzunar*: Mă simt mai bine aşa...

       Băiatul se opreşte brusc şi mă priveşte absent având un zâmbet strâmb. Mă opresc şi eu şi îmi întorc atenţia spre el. Niciunul nu avea curajul să spună ceva. Un autobuz trece în viteză pe lângă noi exact când Ast îşi desprinde buzele. Zgomotul puternic nu mă lasă să înţeleg cuvintele rostite de băiatul din faţa mea. Îl privesc fix aşteptând să le mai spună o dată, dar, în schimb, continuă să meargă. Când ajunge în dreptul meu mă ciufuleşte şi îmi zâmbeşte cum o face de obicei. Îl prind brusc de mâneca gecii şi îmi las capul în jos.

Eu: N-am înţeles ce ai spus...

       Ast oftează lung, apoi mă priveşte preţ de câteva secunde. Clipesc consecutiv având o expresie confuză. Un rânjet îi apare în colţul gurii şi se apleacă brusc, şoptindu-mi la ureche.

Ast: Te plac.

Eu: E-Ehh!?

       Simt cum faţa îmi ia foc şi îl împing, apoi încep să alerg înaintea lui având obrajii roşii. Îi aud râsul în spatele meu şi mă opresc lângă un felinar. Îl aştept şi în scurt timp mă ajunge.

Ast: Te-a deranjat?

Eu: N-Nu...

Ast: Dacă spui tu.

       Mergem în continuare foarte tăcuţi, iar eu păşesc cu grijă încă având capul lăsat în jos. Cuvintele sale îmi colindă mintea şi mă fac să roşesc de fiecare dată când mi le amintesc. Eram prinsă în gândurile mele, când cineva mă prinde de braţ. Tresar şi-mi întorc atenţia spre el.

Eu: Ce e?

Ast: Scuze că te întrerup, dar am ajuns.

Eu: Trebuia să mă anunţi mai devreme!

Ast: Erai aşa prinsă în gândurile tale încât am decis să nu te deranjez.

Eu: Te urăsc!

Ast: Au, au...

       Se pune brusc în faţa mea, apoi se apleacă şi îmi prinde picioarele, ridicându-mă ca pe un sac de cartofi. Încep să mă zbat şi să-i lovesc spatele, dar Ast mă ţine strâns.

Eu: D-Dă-mă jos!

Ast: Nu, până nu ajungem în casă.

       Mă zbat în continuare, dar fără rost. Într-un final mă dau bătută şi-l las în pace. Ajungem în hol şi mă lasă cu grijă pe sol. Îl privesc zâmbind şi acesta mă sărută pe frunte. Tresar şi rămân câteva clipe fără respiraţie, faţa mea căpătând o nuanţă rozalie.

Ken: Ce drăguţ!

Cel: Ce e drăguţ? *venind de după colţ*

Ast: Sper că n-aţi spart sau furat ceva.

Cel*se uită în altă parte* N-Nu...

Ast: Vă omor!

       Băiatul fuge în sufragerie, lăsându-ne pe toţi trei în linişte. Ken şi Celina fac schimb de priviri, apoi merg după Ast. Oftez şi îi urmez pentru a nu rămâne singură. Ajunsă în cameră nu constat nimic nelalocul lui.

Ast: Bine. Ce-aţi făcut? Trebuie să fii făcut ceva!

Ken: N-am făcut nimic!

Ast: Bine.

       Se trânteşte pe canapea şi aprinde televizorul brusc. Celina tresare, iar Ken aleargă spre Ast în timp ce strigă cu fata.

Ken&Celina : Nu!

       Ken se pune în faţa televizorului, iar Celina încearcă să-i ia telecomanda lui Ast. Acesta se uită confuz la cei doi, dar înţelege rapid când pe fundal s-a auzit un geamăt. Tresare şi închide televizorul rapid.

Ast: Ce naiba!?

Ken: Nu e ceea ce pare...

Ast: Pe deasupra v-aţi uitat şi fără mine!

Eu*face palm*: Să zicem că nu s-a întâmplat nimic.

       Ceilalţi mă aprobă şi fiecare se aşează pe unde apucă. Celina se pune pe un fotoliu, iar Ken pe celălalt. Oftez şi mă aşez pe canapea, la colţul opus de cel în care stă Ast.

Cel: Bun... Deci, ce faceţi în vacanţa de primăvară?

Ken: Abia ce a început şi deja ai planuri?

Ast: Bine, bro! Ai răspuns la o întrebare cu o altă întrebare.

Ken: Sunt uimitor. Dă-mă dracu!

Eu: Băieţii... *mă aplec şi fur ceva alune de pe masa de sticlă*

Cel: Nimeni nu-mi răspunde.

Ken: Tu ce faci?

Cel: Merg să-mi vizitez părinţii!

Ken: Ah, da... Şi eu sunt ocupat cu unchiul Aren.

Eu: Cred că toţi facem ceva cu familia.

Ast*priveşte absent şi se ridică*: Mă scuzaţi puţin.

        Liniştea se lasă brusc în cameră. Îl privesc pe Ast cum urcă scările alene până ajunge în camera lui. Mă ridic brusc, dar ceva mă ţinea pe loc.

Eu: Am spus ceva greşit?

Ken: Nu...

Cel*mă împinge*: Mergi după el!

       Mă încrunt pentru câteva clipe, apoi oftez. O ascult pe Celina şi merg după Ast. Urc la etaj şi păşesc cu grijă până în faţa camerei sale. Bat la uşă, iar când aud vocea sa, o deschid uşor.

Eu: Eşti bin--

       Nu apuc să termin propoziţia şi primesc o pernă în faţă. Oftez lung şi îi arunc o privire urâtă.

Ast: Ups... Credeam că e Ken.

Eu: Allahu Akbar! *îi dau cu perna în cap*

Ast: Vrei să ne batem?

       Mă aşez lângă el pe pat, primind de la aceata o privire confuză. Inspir şi-mi arunc o privire prin cameră curioasă. Totul e decorat în alb şi negru. Pereţii sunt negri şi dau camerei o atmosferă întunecată. Patul şi câteva dulapuri sunt negre, iar covorul şi câteva rafturi de pe pereţi sunt albe.

Eu: Programăm bătaia pentru mai târziu.

Ast*dă din umeri*: Dacă ştiam că vi făceam curat.

Eu: Lasă asta! De ce ai plecat aşa?

Ast*îmi evită privirea*: Nu e nimic important.

       Îl privesc confuză. E pentru prima dată când simt că nu-l cunosc deloc. De fapt nu-l cunosc deloc! Îi analizez expresia gânditoare, abţinându-mi un zâmbet. Are gândul dus departe şi parcă priveşte în gol. Oftez pentru mine şi îmi las capul pe umărul său. Ast mă priveşte confuz, apoi îşi lasă capul peste al meu.

Eu: Nu-ţi ştiu trecutul, sau, mă rog, adevăratul trecut. Dar tot simt că e legat de discuţia din sufragerie!

Ast: Nu-ţi bate capul.

Eu: E vorba de vacanţă?

Ast: Liana...

Eu: Gata ştiu!

Ast: Liana, te rog.

Eu: E vorba de părinţi, nu?

Ast*mă priveşte cu o faţă serioasă*: Las-o baltă. Ok?

Eu: Ok. *îmi ridic capul de pe umărul său* O să-l întreb pe Akyro.

Ast: Stai, ce!? Ai mai vorbit cu Akyro despre mine?

Eu: Poate...

Ast: Ce minciuni ţi-a mai spus?

Eu: Vrei să spui că nu tu îl alergai cu un cuţit?

Ast: Ce? *surprins şi confuz* De fapt era invers.

Eu: M-am prins pe parcurs de asta.

Ast*surâde*: Mă laşi să te sărut după ce-ţi spun adevărul?

Eu: C-Ce!?

       Tresar şi-l privesc surprinsă, simţind cum faţa îmi arde. Ast începe să râdă şi îmi evită privirea. Nu ştiu dacă ar trebui să-l iau în serios sau nu.

Ast: Întreabă-mă orice şi-ţi răspund.

Eu*inspir adânc*: Spune-mi despre părinţii tăi...

Ast: Mama este o persoană bună la suflet, făcând parte din rasa vampirilor. Moştenesc culoarea părului de la ea. Numele ei este Weiss, cuvântul din limba demonilor ce înseamnă zăpadă. Iar *face o pauză* tata este Asmodeus. Demon. De aici moştenesc puterile. Ştii tu. Jumătate din fiecare.

        Îi privesc fiecare mişcare a buzelor şi a feţei. Când ajunge la numele tatălui, observ în ochii săi ură. Accentuase cuvântul "tata" într-un mod ce părea a scârbă. Îmi muşc obrazul şi îl analizez în continuare. Nu-mi spunea niciodată prea multe, dar acum simţeam că îl doare ceea ce-mi povesteşte.
       Tacerea lui se prelungeşte, iar privirile nu revin la prezent din golul în care se pierduseră. Medita în sinea lui la multe lucruri pe care doream să le aud cândva. Însă acum îmi doresc să revină la realitate.

Eu: Ast? *îmi aşez cu grijă mâna pe umărul său*

Ast*îşi întoarce privirea spre mine*: Să continuăm...

Eu: N-Nu trebuie. Scuze.

       Băiatul oftează şi îşi pune palma pe obrazul meu, apoi îşi lipeşte fruntea de a mea. Înghit în sec, iar inima îmi bate mai puternic. Revin la realitate şi îl privesc fix în ochii săi negri.

Ast: Pentru mine e ok. Trebuie să ştii adevărul.

Eu: Acela fiind?

Ast*se depărtează*: Eu şi Akyro ne înţelegeam perfect. Asta până când acel demon a început să facă diferenţe. Atunci Akyro a început să mă urască şi, într-o zi, ura a devenit atât de mare încât a vrut să mă ucidă.

Eu*şoptesc pentru mine*: Cât mă bucur că n-a reuşit...

Ast: Atunci a profitat de plimbarea în pădure şi şi-a luat un briceag cu el. Îi culegeam mamei plante medicinale şi m-am trezit cu un cuţit trecându-mi pe lângă cap. Am încercat să scap, dar îmi ştia fiecare slăbiciune. Profitând de asta m-a aruncat în lacul din pădure, lac numit "Lacul Blestemat". Era foarte adânc şi nu ştiam să înot pe atunci. L-am strigat de nenumărate ori, dar acesta doar mă privea fără vreo emoţie, iar în scurt timp a plecat lăsându-mă să mă scufund încetul cu încetul...

       Privirea sa este goală de parcă retrăieşte fiecare moment. Rămân nemişcată, privind fără a ştii ce să fac sau să spun.

Ast: Nu ştiu cum, sau de ce, dar reuşisem să ajung la mal. Probabil Lacul Blestemat nu ma dorea. *surâde ironic* După ce am scăpat, am fugit acasă în speranţa că le voi putea explica alor mei. Dar, când am ajuns, i-am văzut adevărată faţă a... lui.

Eu: Te rog, opreşte-te. Îţi faci rău singur.

       Băiatul se lasă uşor pe spate, întinzându-se pe pat. Îmi muşc obrazul pe interior şi îl privesc lung. Ast îşi desprinde buzele, lăsând un oftat să-i părăsească gura, apoi reîncepe să vorbească.

Ast: Apoi au urmat torturile... şi, în sfârşit, alungarea.

Eu: Î-Îmi pare rău...

Ast: Pentru?

Eu: Pentru că te-am făcut să-mi spui lucruri pe care nu doreai să ţi le mai aminteşti.

       Ast surâde, apoi se ridică în şezut. Ne privim câteva clipe şi îl observ cum se apropie. În scurt timp buzele sale fine fac contact cu fruntea mea, apoi se retrag uşor.

Eu: Pentru ce a fost asta?

Ast: Am simţit nevoia s-o fac. *se ridică*

Eu: Te urăsc!

       Încep să arunc cu perne după el. În timp ce Ast se fereşte, uşa se deschide lent. Mă opresc, iar Ast prinde o pernă în braţe.

Ken: Deranjăm?

Ast*îi dă cu perna în faţă*: Haideţi să comandăm pizza!

Cel: Pizza!? *sare peste Ken şi intră în cameră*

Ast: Da.

       Chicotesc şi îi iau pe cei doi cu mine la parter, lăsându-l pe Ast să comande pizza. După un timp revine lângă noi, aşezându-se pe canapea. Îl privesc gânditoare, iar acesta mă ciufuleşte. Ken face poze pe ascuns şi aşa începe bătaia între cei doi băieţi. Însa îi ignor şi îmi las privirea pierdută prin cameră, gândindu-mă la ce-mi povestise Ast.

       Încă nu-l cunosc îndeajuns deşi aş vrea s-o fac. Mereu ascunde lucruri ca să nu-i îngrijoreze pe cei din jur. Câteodată simt că ne asemănăm atât de mult...

=Sfârşitul capitolului 29=