Încerc să ies din sala de clasă, dar simt cum două palme mă împing puternic de la spate. În drumul meu reuşesc să mă împiedic de pragul uşii, acesta fiind cu doi-trei centimetri mai sus faţă de podea. Când faţa mea este pe punctul de a săruta podeaua, sunt prinsă cu grijă de două braţe.

Ast: Hei! Unde te grăbeşti aşa?

Eu: Cineva m-a împins...

Ast: Serios? Cine?

       Ast mă ajută să-mi recapăt echilibrul şi mă priveşte îngrijorat. Îi zâmbesc scurt apoi îmi întorc privirea în spate, dând peste zâmbetul învingător a lui Amber. Îmi dau ochii peste cap şi mă întorc spre băiatul ce mă salvase de la căzătură.

Eu: Nu mai contează. Mulţumesc fiindca m-ai prins!

Ast: Fie cum spui tu.

       Îmi zâmbeşte scurt, iar eu îi răspund la zâmbet ruşinată. Fără a mai continua discuţia, băiatul se departează făcându-mă să fac la fel. Inspectez culoarul ce este foarte încăpător, plimbându-mi ochii la fiecare detaliu. După un timp ajung într-un loc în care pe o parte se află câteva uşi, iar pe cealalaltă parte câteva ferestre înalte. Geamurile mari lasă lumina să pătrundă înăuntru, iar pe elevi să admire peisajul oferit de frunzele ce dansează cu vântul. Fiind captivată de câteva frunze ce valsau în drumul lor spre pământ, mă ciocnesc de o persoană. Mă întorc pentru a-mi cere scuze, însă dau peste faţa roşie a lui Armin.

Eu: Armin, ce s-a întâmplat?

Armin: Idiotul acela de perofesor mi-a confiscat PSP-ul!!!

Eu: Serios? Doar atât?

       Îmi ridic o sprânceană plictisită,  iar băiatul îmi aruncă o privire ucigătoare. În scurt timp un fior rece îmi străbate şira spinării şi mă dau un pas în spate, zâmbind speriată.

Eu: Adică ce nenorocit! Cum a putut!?

Armin: Stiu, nu?

       Râd uşor speriată şi mă rog pentru o salvare din situaţia în care mă aflu. În scurt timp, în spatele nostru, se aude râsul zgomotos a lui Alexy. Şi iată salvarea mea. Alex Raskin– cunoscut ca Alexy– este fratele geamăn a lui Armin. Este un tip prietenos şi de încredere. Are părul şaten deschis, ochii verzi şi gropiţe când zâmbeşte. Se îmbracă în haine lejere, fiind opusul fratelui său. Îmi pun atenţia pe băiat şi îmi abţin un zâmbet larg.

Eu: Tu de ce râzi?

Alexy: Păi de cine crezi? De Armin, desigur!

Eu: Pot să ştiu şi eu de ce?

Alexy: Ascultă ce s-a întâmplat! În timpul orei de biologie, Armin se juca pe PSP iar profu' a strigat la el să iasă la tablă. Atunci el i-a raspuns: "Mori... Mori! Du-te dracu' de prost!". Profu' când a auzit asta i-a dat pe loc trei.

Eu: Serios?! *mă abţin să nu râd*

Armin: Nu mai râde, prostule!

Alexy: Taci, fraiere!

Armin: Îţi arăt eu fraier!

        Văzând că cei doi au de gând să înceapă o ceartă, mă strecor lent pe lângă ei şi îmi continui drumul. Nu-mi vine să cred câte s-au întâmplat în timpul orei, iar eu eram cu gândul în altă parte.

~Între timp la cei doi~

       Băieţii încep să se ia de bluze şi să se împingă în joacă. Într-un final ajung să se tragă de par şi să se înjure.

Alexy: Eşti un idiot!

Armin: Iar tu un împrăştiat şi împuţit.

Alexy: Tu vorbeşti!? Îţi laşi boxerii în mijlocul camerei şi pleci!

Armin: Handicapatule!!

Alexy: Idiotule!

Armin&Alexy: Liana!!!

Alexy: Hăă? Unde e Liana?

Armin: Nu ştiu, dar eu mă car. Nu am o companie prea plăcută!

Alexy: Same, bro!

~Perspectiva Lianei~

        Păşesc plictisită pe scări, încercând să găsesc ceva de făcut. Înainte de a pune piciorul pe o altă treaptă, cineva se izbeşte de mine puternic. Mă dezechilibrez puţin şi mă prind de balustradă, fiind puţin speriată. Noroc că era a doua treaptă. Îmi ridic privirea spre persoana ce se ciocnise de mine şi dau de o fată ce încercă să se ridice de pe podea. Îi întind mâna şi aceasta o apucă rapid. Când privirile noastre ajung să se întâlnească înlemnim amândouă. Clipesc de câteva ori fiind blocată. În câteva secunde sărim una în braţele celeilalte şi începem să ţipăm. Câteva persoane trec pe lângă noi privindu-ne ciudat, însă continuăm.

Eu: Celina!? Nu pot să cred!

        Celina Willson, o fată minunată din toate punctele de vedere. Drăguţă, deşteaptă, săritoare şi o prietenă adevărată– prietena mea din copilărie. Are părul castaniu închis şi ochii căprui spre negru. Ţinuta ei este mereu în ton cu moda, fiind preocupată de acest lucru. Zâmbesc larg şi îmi menţin braţele în jurul siluetei sale, fata făcând la fel.

Cel: Nu-mi vine să cred! De când nu te-am mai văzut? Cât timp a trecut? Decenii?

Eu: O vară, Cel... O vară şi câteva luni.

Cel: Tot e mult! *mă strânge în braţe* Nu ai vrea să iei prânzul cu mine şi cu--

        Celina nu apucă să-şi termine fraza, căci este întreruptă de o voce cunoscută. Ne întoarcem privirile simultan şi dăm peste Ast, ascesta încercând să urce mai rapid treptele de la parter. Îmi ridic o sprânceană şi o privesc pe Celina. Nu ştiam că se cunosc. Ei bine... Acum nu ştiu multe. Celina îmi aruncă o privire cu sub înţeles, iar eu dau negativ din cap. Îşi ridică lent umerii, iar în spatele ei apare Ast.

Ast: Mergem să luăm prânzul?

Cel: Desigur! Poate sa vină şi Liana?

Ast: Mi-e indiferent.

        Băiatul îşi trece mâna prin păr nepăsător, apoi urcă cealălaltă bucată de trepte pentru a ajunge la primul etaj. Celina mă prinde de cot şi urcăm treptele râzând şi povestind din când în când. În scurt timp ajungem în cantina uriaşă. Îmi plimb ochii simţind cum gura o să-mi cadă pe podeaua lăcuită. Pereţii sunt gri deschis, iar mobilierul este vişiniu şi iese cel mai bine în evidenţă. Mesele sunt aşezate dezordonat, însă asta dă locului un aspect interesant. Scaunele sunt câte opt la fiecare masă, fiind şi acestea vişinii. Zâmbesc scurt simţindu-mă mulţumită de faptul că încăperea este mult mai mare şi frumoasă faţă de cea din fosta mea şcoală.

       Îmi urmez prietenii şi îmi iau câteva gustări, apoi mă aşez împreună cu cei doi la o masă. Celina este cea mai vorbăreaţă, povestind şi făcând glume pentru a menţine o atmosferă veselă. Timpul trece, iar după ce ne terminăm prânzul coborâm spre sala de clasă pentru o nouă oră.

* * *

        Orele au trecut rapid şi, într-un final, trebuia să ne pregătim de plecarea spre casă. Îmi iau rucsacul şi mă îndrept spre dulapul meu, dar sunt oprită de un strigăt. Mă întorc pe călcâie şi aştept ca persoana ce m-a strigat să vorbească. Printre mulţimea ce dorea să plece acasă, observ o fată ce se apropie în fugă de mine. Îmi încrucişez mâinile la piept şi o aştept pe Celina. Când ajunge în faţa mea îşi ia o gură mare de aer şi începe să turuie cuvintele.

Cel: Ai vrea să ieşi cu mine şi cu prietenii la un suc?

       Chicotesc scurt analizându-i faţa roşie de la alergat şi părul ciufulit. Oftez pentru mine şi îmi iau o poziţie de gândire.

Eu: Păi, nu ştiu ce să zic... Cine mai vine?

Cel: Ast, Miu şi gemenii. Cam atât. Cred... Deci vrei să vii sau nu?

Eu: B-Bine, dar mai întâi trebuie să trec pe la dulapul meu să-mi iau ceva. Mă aştepţi cinci minute?

Cel: Scuze, dar nu pot. Vii tu acolo, ok?

Eu: Bine, bine.

        Surâd şi o privesc cum se îndepărtează. Îmi aşez mai bine rucsacul pe umăr şi merg alene spre dulapul meu. Celina şi Ast avuseseră grijă să-mi aleg unul exact lângă ale lor, deşi ei nu le foloseau. Ajunsă în faţa dulapului din metal inspectez uşa până când găsesc deschizătoarea. Scot cheia din buzunar şi o învârt auzind un click scurt. Deschid uşor uşa şi privesc interiorul aproape gol. Îmi azvârl rapid cărţile, ce ocupau o mică parte din dulap, apoi îl încui la loc. Arunc cheia lângă cărţi şi închid rucsacul. În scurt timp, o pereche de mâini îmi blochează vederea, nelăsându-mă să mă depărtez de dulapuri. Respiraţia mi se taie pentru un moment şi privesc speriată negura lăsată de mâinile necunoscute.

?: Ghici cine e?

Eu: Hmm... N-Nu ştiu.

       Inspir adânc pentru a-mi face curaj să fug, însă dau de un parfum cunoscut. Probabil şi alt băiat foloseşte aceeaşi apă de parfum.
       După câteva clipe de linişte, persoana îşi îndepărtează mâinile şi mă întoarce cu faţa spre el. Clipesc de câteva ori şi inspectez rapid imaginea tipului. Băiatul din faţa mea are părul brunet, iar ochii îi sunt de un albastru limpede ca cerul. Ochi ce îmi par foarte cunoscuţi. Privirea îmi coboară lent în jos şi dau peste un pandantiv gri cu un craniu şi o iniţială lângă acesta. Când sesizez că iniţiala este "K", ochii mi se măresc şi gura îmi rămâne deschisă. N-aş putea uita niciodată acel pandantiv din argint ce-l completează pe Ken.

Eu: Ken Follet?

          Ken Follet este un băiat de treabă şi foarte silitor. Are un comportament jucăuşi în majoritatea timpului, restul fiind serios. Părul său este brunet, iar ochii albaştri. Are un stil liber de a se imbraca, neţinând cont de părerile celorlalti. Si, cel mai important detaliu pentru mine, este prietenul meu din copilarie. Băiatul îmi zâmbeşte larg, iar eu îi sar în braţe. Acesta mă prinde şi mă învârte cu grijă, evitând privirile câtorva elevi ce teceau pe lângă noi. Începem să chicotim şi ne strângem mai bine în braţe.

Ken: Da, eu sunt!

Eu: Ken, mă bucur să te revad! Însă acum mă cam grăbesc... Trebuie să ajung la Cel.

Ken: Super! Acolo mergeam şi eu. Putem merge împreună?

Eu: De acord, dar să ne grăbim! Ştii cum face Celina când e nervoasă.

       Băiatul îmi aprobă din cap şi plecăm în fugă. În drum spre habar nu am ce loc începem să discutăm diferite teme. Ken părea că ştie unde mergem, aşa că îl urmez chicotind. Când subiectul devine mai interesant, suntem întrerupţi de telefonul meu ce sună destul de enervant. Îl scot din buzunarul blugilor şi inspectez ecranul dând peste un număr ce nu-l aveam în agendă. Fac schimb de priviri cu Ken, apoi răspund apelului.

Eu: Alo?

Cel: Alo, Liana? Unde dracu eşti!?

Eu: Ah... H-Hei. Mai am puţin şi ajung.

Cel: Ok, te aşteptăm!

Eu: Cel, dar de pe ce telefon mă suni? Ăsta nu e numarul tău.

Cel: De pe telefonul lui Ast. A facut o criză monstru aici!

       Clipesc des încercând să procesez cele auzite. Gândurile îmi sunt întrerupte de un strigăt auzit prin difuzorul telefonului.

Ast: Ce? Tot eu!?

Cel: Ast, taci! Nu o aud pe Liana!

Eu: Bine... Acum ajung.

       După câteva minute de mers, intru împreună cu Ken pe uşa cafenelei, zâmbind amândoi. Privim în jur, apoi îi zărim pe ceilalti şi ne apropiem. Ajunsă lângă masă, mă aşez pe scaunul gol de lângă Celina şi îi privesc pe ceilalţi.

Eu: Bună şi scuze că am întârziat.

Miu: Bună! Cine este tipul? Este iubitul tău cumva?

Eu: N-Nu este iubitul meu...

       Dau stânjenită din mâini, apoi oftez ştiind că afişasem o imagine nasoală. Trag aer în piept pregătindu-mă de alt răspuns, însă sunt întreruptă rapid de Ast. Tonul acestuia era nepăsător şi cu un uşor iz de amuzament.

Ast: Este Follet. Îl ştii tu.

Ken: Am fost doi ani în generală aici, apoi m-am mutat. Acum că mă gândesc am schimbat multe şcoli.

Miu: Îmi amintesc de tine! Totuşi, te-ai schimbat destul de mult.

Ast: Da. A devenit mai urât.

Ken: Uite cine vorbea!

Ast: Vrei să ne batem?

Miu: Ast, încetează!

Ast: Ne jucăm doar.

Ken: Dacă ne batem aici atragem atenţie. Hai afară!

Ast: Ai rămas acelaşi Ken!

       Băieţii se privesc reciproc zâmbind ştrengar. Ast îl bate prieteneşte cu pumnul în umăr pe Ken, apoi încep să râdă, însă sunt întrerupţi de pumnul Celinei ce face contact cu masa. Tresărim cu toţii şi ne fixăm privirea pe aceasta. Toată cafeneaua se uită la noi şi in scurt timp se lasă liniştea. Cel devine agresivă din câte se pare. Mă întreb pe unde au rămas Alexy şi Armin...

=Sfârşitul capitolului 2=