„Faceți-vă timp să trăiți, căci timpul pentru acest lucru a fost creat"

           Deschid ochii. Lumina puternică a neoanelor îmi străpunge pupilele ciocolatii, iar eu ridic instinctiv mâna dreaptă la față, acoperindu-mi vederea. Și atunci descopăr cu uimire că mă aflu într-un spital.

Nu știu cum naibii am ajuns aici, dar sper că sunt singur!

           Însă, imediat ce țipetele de pe hol se fac auzite până-n salonul în care mă regăsesc, tresar panicat. Infirmierii mai aduc câteva persoane rănite de posibil focurile armelor deschise cu câteva ore în urmă - după spusele lor. Mă trag pe coate ignorând complet faptul că sunt înconjurat de firele branulelor ce-mi străpung pielea și ascult strigătele de ajutor ale celor de pe holul de dincolo de ușă.

        „Ne mai trebuie o targă!" , „Avem nevoie urgent de sânge!" , „Unde e doctorul Şadoğlu?"

           Trebuie să ies naibii de aici!, îmi spun în timp ce încep repede să trag de firele care sunt unite la tot felul de aparate de medicină, o stare de agitație cumplită străfulgerându-mi fiecare celulă din corp. Glasul lui Ali anunțându-mă de imediatul pericol ce ne-nconoară mi se repetă papagalicește în minte, scena focurilor de armă ce ne-au împresurat derulându-mi-se precum un film prost pus pe repeat.

           Îmi scutur însă capul de-atâtea gânduri și continui să desfac fiecare firișor în parte, ridicându-mă ca ars de pe patul inconfortabil de spital. Nu apuc însă să fac vreun pas departe de acesta, căci ușa se deschide repede, capul brunetei Yılmaz făcându-și repede apariția.

      — Ești treaz! spune ea, putând-o observa expirând ușurată. Perfect! adaugă, îndreptându-se către mine. Vin-o, Mehmo. Trebuie să vii cu mine!

           Își sfârșește discursul motivațional, forțându-mă s-onjur în gând, deoarece aproape că mă smulge din patul de pe care nici măcar nu apucasem să cobor. Într-un timp aproape record mă văd tras după bruneta de 1, 70 tot mai aproape de ușă, țipetele tot mai clare ale celor de-afară străpungându-mi cu forța unei săgeți, inima. Așa c-o opresc, grăbit.

      — Ce naibii se petrece? zic confuz, împiedicând cu orice preț părăsirea salonului.

      — Este nevoie de tine, Mehmet. Mama ta..., zice ea și-apoi tace.

           Și dacă e ceva pe lumea asta ce urăsc la infinit, acel ceva este necunoscutul. O privesc în stare de șoc, total cuprins de-o frenezie de emoții ciudate, gândul la mama și posibilitatea ca Ali să-i fi făcut ceva, forțându-mă să devin din ce în ce mai agitat.

      — Sevda, nu vorbi pe jumătate! îi ordon brunetei, lipind-o cu putere de ușa pe care o închidem amândoi, atunci când o împing pe aceasta în ia. Spune tot ce ai de zis, altfel..., încep să vorbesc, bruneta întrerupându-mă pe nerăsuflate.

      — Mama ta va intra într-o operație! exclamă ea, ochii ei închiși acoperiți de sprâncenele unite printr-o încruntătură ce-i denotă frica, forțându-mă să-i dau drumul cu rapiditate.

           Fac un pas în spate, ignorând agitația de pe hol și-ncep să îmi creez în minte tot felul de scenarii tâmpite. Dar gândul la tine, surioara mea, este singurul care nu mă lasă să cedez. Așa că, cu pumnii bine strânși în jurul trupului, fac repede doi pași în față făcându-mi loc pe lângă corpul subțirel al Sevdei și părăsesc salonul în pași grăbiți. Merg, dar nu știu încă încotro mă-ndrept. Sunt furios, dar nu știu exact de ce. Mi-e teamă pentru mama, dar știu că ea e bine.

Cum să fac să calmez situația în acest caz, Deniz?

           În drumul către necunoscut mă lovesc de tot felul de oameni, posibil alngajați ai locului. Însă, nici măcar așa nu mă opresc. Nici măcar asta nu mă oprește. Nu, decât atunci când, furioasă pentru un anume motiv încă necunoscut de mine, o fată îmi agață încheietura împiedicându-mă din a înainta către grupul de asistente și doctori pe care îi urmam. Dintr-o singură mișcare, micuța cu părul ca noaptea mă răsucește repejor cu fața către ea, lovindu-mă cu putere peste față.

      — Ești un idiot!!! exclamă fetița din fața mea, șocul acaparându-mi cu rapiditate simțurile, fața întorcându-mi-se subit către înapoi.

           Imediat ce-mi reîntorc privirea spre ea, o privesc uimit analizând-o în tăcere și constat că deși e de înălțimea Sevdei, totuși nu are și delicatețea brunetei noastre prietene, Deniz. Părul, ca o pădure sălbatică ale cărei crengi sunt împrăștiate peste tot, îi este prins într-o coadă dezordonată de cal, chiar în creștetul capului. Ochii precum cafeaua amară, mă ațintesc duri și plini de ură. Nasul mic îi conturează expresia furibundă, iar buzele strânse de nervi îmi denotă supărarea imensă pe care o resimte.

Însă, ce naibii are împotriva mea?!

       — Îmi cer scuze, dar ne cunoaștem? zic confuz, ducându-mi mâna la ceafă, în timp ce-o privesc nedumerit.

      — Știu totul despre tine, Mehmet Atatürk!! spune ea, cuvintele sale părându-mi-se mai mult a reproș, decât a anunț.

      — Mă bucur! exclam, zâmbind ironic doar pentru a o îndepărta de mine.

Căci, sincer să fiu, nu-i doresc nici ei și nici altcuiva să mă cunoască... Să-l cunoască pe vechiul Mehmet. Fiul Saccinilor!

      — Dar eu nu, spune bruneta, apropiindu-mi-se curajoasă. Așa c-ai face bine să-l salvezi pe tata, altfel n-o să vrei nici tu să mă cunoști! își sfârșește ea propoziția, agățându-mi determinată gulerul cămășii albastre pe care o port, trăgându-mă mai aproape de ea.

           Mirosul mentolat pe care-l revarsă printre buzele-i rozalii, nu mă impresionează deloc. Cât despre duritatea pe care o afișează unuia din cei mai răi băieți ai micului orășel turcesc, nici asta nu e de luat în seamă. Ar fi trebuit să știe dinainte cui se adresează. Astfel, sigur pe mine, îmi așez brațele pe umerii ei mici și zâmbesc.

      — Nu știu cine e tatăl tău și nici nu-mi pasă, spun, ea încercând să mă oprească din vorbit, dar i-o tai rapid. A-a-a, nu am terminat! o anunț și devin eu serios. Dar, voi încerca pe cât posibil să-l salvez dacă se poate! o anunț și-i dau drumul cu putere, împingând-o.

           Și am dreptate. Nu sunt aici pentru a convinge pe cineva de ceva, ci de-a mă ocupa de mine și problemele mele personale. În plus, mama e mai importantă decât tatăl ei. Oricine ar fi acesta. Așa că, hotărât, știind ce am de făcut, mă rotesc repede pe călcâie și mă-ndrept pe urmele celor a căror voci încă sunt sesizabile pe holul spitalului lăsând-o singură pe această fetiță răsfățată.

Bună, tuturor! V-a fost dor de câteva întrebări, marca Tinna? Sper că da. Așa că, haideți să începem!

I. Ce părere v-a făcut, pe scurt, primul volum al acestei povești?

II. Cine este noul protagonist al poveștii cu iz turcesc?

III. Ce s-a întâmplat cu el, de a ajuns în spital?

IV. Cât credeți că-și amintește el din cele întâmplate?

V. Cine este primul său vizitator?

VI. Ce se întâmplă de alege Mehmo să părăsească salonul în care se găsește?

VII. Ce credeți că s-a întâmplat cu mama sa?

VIII. Dar cu Ali?

IX. Care este scopul pentru care Mehmet părăsește salonul, fără Sevda?

X. Cine îl oprește pe Mehmet din a-i urma pe medici?

XI. De ce credeți că acea fată îl oprește pe Mehmet și de unde îl cunoaște ea?