Încrederea e cel mai aprig inamic posibil. Și trebuie să știi omule, că atunci când ai încredere, ai și inamici. Iar ei vor ataca din toate părțile posibile.

        Pașii mă duc din nou pe aceleași holuri goale și totuși pline de speranțe. Pline de trecut, dorințe, dezamăgire. Și totuși, pline de visul pe care vreau cu orice preț să mi-l îndeplinesc, chiar și în ciuda faptului că acasă am o mamă. 

        Trec de cotitura holului și intru în baie privindu-mi reflexia obosită din oglindă. Trecerea anilor se citește clar pe chipul brăzdat de nefericire și durere. Însă sunt puternică. Voi învinge și de data asta, iar căutările mele vor înceta să mai fie așa de grele ca la început.

         În ciuda trecutului, sunt puternică și știu ce am de făcut. Voi urma pașii planului meu indiferent de ce va fi. Orice mi se va întâmpla. Indiferent pe cine voi răni făcând-o. Îmi trec mâna prin părul șaten și prins într-o coadă în creștetul capului, apoi mă aplec și iau cheia din ascunzătoare. Cheie ce îmi va aduce libertatea alegerii mele. O cutie ascunsă după ușa wc-ului, imediat ce pășesc acolo și introduc cheia înăuntru deschizând-o și dezvelind arma. 

        Asta e ceea ce mă duce mai aproape cu un pas de îndeplinirea obiectivului deja fixat. O ELITE FORCE 1119 TAC de culoare neagră mai exact pe care o bag rapid la spate, ascunzând-o la bata pantalonilor. Trag geaca din piele deasupra și sunt gata. Astăzi se va decide totul. Fie îmi voi căuta fratele pe cont propriu, fie voi muri încercând.

    — Bun venit tuturor la ceremonia de absolvire a academiei de poliție, promoția 2018-2019! Aud vocea profesorului care răsuna în întreg campusul academic, așa că deschid ușa wc-ului și pășesc afară.

        Speranța și dorința nebună care arde în interiorul meu, sunt mult mai puternice decât orice șansă i-aș acorda decanului să mă ajute să-mi găsesc fratele pierdut în urmă cu mai bine de zece ani. Pe atunci, eram cu toții fericiți. Mama era casnică și se ocupa de mine și fratele meu, iar tata era șeful în cazuri de asasinate și omoruri în cadrul academiei la care și eu am aplicat.

        Găsind și terminând o grupare de mafioți criminali și transportatori de droguri, aceștia i-au înscenat o crimă, iar el a sfârșit prin a fi închis în locul lor. Mai târziu, după câteva săptămâni, șeful mafiei a început să-i transmită tot felul de mesaje în închisoare, iar el a încercat nespus să-și protejeze familia de afară. Adică pe noi.

    — Ne-am adunat astăzi aici, pentru depunerea jurământului de către studenții noștri, fii ai celor care și-au petrecut viața apărând țara și națiunea turcă de cotropitorii săi! spune decanul în timp ce eu îmi mai trec o dată mâna prin păr, acoperindu-mi mai bine capul și fața cu șapca pe care am luat-o din ascunzătoarea băii.

        Vocea sa răsună în întreg campusul academic în care mii de absolvenți noi ai academiei își vor lua drepturile și diplomele în mâini, începând să practice meseria pentru care au muncit atât de mult. Toți au în spatele lor familiile care i-au ajutat să treacă peste problemele de peste an și  sunt acolo. Toți, mai puțin eu.

   — Prezentați arma! Pe loc repaus! spune vocea decanului.

   — Jur pe onoarea și pe demintatea mea să respect Constituția Republicii Turcia, care este expresia principiilor și a constituțiilor lui Ataturk... Să servesc Republica Turcia care este un stat național, democratic, secular de drept..., răsună vocea directorului instituției, în timp ce eu îmi trec din nou cu apă rece peste față, în speranța de a calma nervozitatea ce mi-a cuprins întreg corpul și mințile.

        Imediat ce am făcut toate astea, știu că e momentul potrivit pentru atac. Planul e deja făcut. Tot ce mai urmează, este îndeplinirea pașilor ce au să mă conducă spre fratele meu dispărut în urmă cu optsprezece ani. Atunci când mama nu a avut curajul să îl dea pe cel mai mic dintre copii și l-a dat pe cel mai mare mafiei, ca un fel de plată pentru momentul până când ei vor găsi un anume CD cu informații confidențiale despre ei.

   — Deniz, ce faci aici? Afară a început deja ceremonia, spune unul din oamenii care se ocupă de curățenia academiei atunci când trec prin fața lui, încruntată și gata să atac pe toată lumea pentru a-mi îndeplini scopul de a intra în lumea celor răi.

   — Nu-ți pasă ție, domnule Arkaan! îi spun cu jumătate de glas și continui să pășesc spre ieșirea din clădire, apoi să-mi îndrept pașii furioasă spre grădină. Locul unde se ține ceremonia de sfârșit de an academic. 

        Nu știu ce e cel mai complicat. Faptul că știu ce am de făcut, cel în care știu ce fac, ce voi face acolo, sau că sunt conștientă că planul meu va cădea oricând din cauza evenimentelor ce deja sunt pe cale să se încheie în grădina academiei?

        Fără să-mi pese de nimic decât de cursa deja întinsă, măresc pasul printre studenții prin mijlocul cărora ar fi trebuit să fiu și eu și-mi strâng pumnii pe lângă corp. Amintirile clipelor în care mi-am udat chipul cu transpirație pentru munca depusă spre obținerea unui job în cadrul academiei de poliție revin cu rapiditate, iar eu mă încrunt și mai tare și-mi ordon în gând în mod repetitiv să nu stagnez în ceea ce fac.

       Vântul îmi adie prin păr, mulțimea de studenți aproape că sare în sus de bucurie atunci când oamenii de pe scena improvizată îi cheamă pentru înmânarea diplomelor. Părinții din jur, așezați pe scaune, aplaudă încântați și când îmi ridic privirea curioasă să văd dacă e și mama aici, rămân surprinsă să văd că da. De fapt, surprinsă e prea puțin spus. Tristețea și dezamăgirea de pe chipul ei, e semn clar că nu se aștepta ca tocmai eu să lipsesc de la ceremonie. Mai ales că am și anunțat că voi fi aici  primind mândră diploma de studentă a academiei.

        Imaginea e una apocaliptică. Nu doresc nici unui dușman să vadă în ochii părintelui lui ceea ce văd eu în ochii mamei mele. De aceea, pentru o clipă..., o secundă nenorocită, am tendința de a renunța la plan și-mi doresc să merg spre ea. Însă, mă împiedic singură și exact ca o neîndemânatică și-o împiedicată al cărei noroc tocmai ce a apus, aproape cad peste trei dintre colegii de studenție. Dar reușim totuși să ne susținem pe picioare.

    — Ai grijă pe unde calci, Floricel. Nu vrem să ni te rupi, nu? spune idiotul de Hakan, cel care se crede buricul pământului aici și după care fug toate fetele academiei. Deși, dacă e să mă întrebe pe mine cineva „de ce?", jur că nu găsesc nici un răspuns plauzibil, credibil sau întemeiat acestei întrebări.

    — Ia mai du-te dracului, Hakan! scuip cuvintele, iar mâna îmi este cuprinsă de cineva. Îmi ridic ochii confuză și-l observ pe... Decan. 

        La naiba, s-a zis cu planul meu de "evadare".

   — Ce se petrece aici? Iar tu, de ce nu ai venit la ceremonie, Deniz? spune acesta, neprivindu-mă deloc în ochi decât după ce termină de adresat ultima întrebare. 

        Uff, în clipa asta chiar îmi doresc să mor.

        Mi-e rușine. Da, o voi recunoaște. Admit că mi-e rușine de ce se întâmplă, însă nu și de ce fac. Pentru că ce fac eu are un scop și o scuză. Dar ce face idiotul de Paktes? El nu are nici o scuză, e clar. Ba mai mult, e mai clar decât apa curată a Bosforului.

    — Îmi cer scuze, domnule. Nu se va mai întâmpla, răspund mai în sictir, în timp ce decanul îmi eliberează mâna, iar din spatele lui răsare exact ca un soare acoperit de eclipsă... Mama.

        Ochii ei triști sunt transformați acum. Vijeliile, furtunile, tunetele, trăsnetele și chiar norii negri sunt niște mici evenimente pe cer în comparație cu ce văd eu în ochii ei roșii de furie. La naiba, nici măcar nu pot să înghit în sec. Cam asta e starea pe care mi-o transmite privirea ei în aceste clipe. Vreau să mor! De aceea spun omule că încrederea e cel mai aprig inamic posibil. Dar atunci când ai încredere, ai și inamici. Și ei vor ataca din toate părțile posibile.

    Ce părere aveți despre început? Unde poate fi fratele rătăcitor? O va ajuta decanul, pe Deniz? Ce îi va spune mama ei? Ce va face Deniz, după întâlnirea cu mama ei? Cum credeți că va decurge întreaga ei poveste? Motivați.