Part  II

        Îmi simt telefonul vibrând în buzunarul gecii, așa că duc mâna spre el și-l ating pentru a mă convinge că nu visez. Iar imediat ce mă conving de asta, îl scot nemulțumită și privesc furioasă ecranul care-mi indică un singur nume capabil să-mi distrugă întreaga liniște sufletească.

        — Alo? spun, decisă să nu comit nici o greșeală care să mă coste scump acest pas.

        — Ce faci, fată nebună? zice vocea inconfundabilă a idiotului de Tolga, eu aruncându-mi ochii peste cap, plictisită de discuție.

        — Nimic. Spune, nene Tolga. Cu ce te pot ajuta? răspund decisă să intru o dată în acțiune, mai ales că aburelile astea mă cam plictisesc.

        — Mai ușurel, fată nebună! Unde te grăbești așa, pierzi trenul cumva? spune zâmbind, făcându-mă să-mi arunc ochii peste cap.

        — Treci direct la subiect, nene Tolga! replic, gândind asta cu voce tare.

        — Uite ce voiam să-ți zic. Tata vrea să te vadă. Dar nu la restaurant, ci acasă la el! spune Tolga, făcându-mă să zâmbesc. 

        Pff, ce bine că nu e aici să vadă asta!

        — Bine, vin! spun eu, părând mai serioasă și rece decât sunt în aceste clipe de fericire aproape de apogeu.

        Fără să mai spun ceva, sau să-l las pe Tolga să adauge ceva ce sigur mă va enerva și-mi va strica această bună dispoziție, închid apelul și urc la volan, știind locația casei lui după cartea aceea de vizită.

        Nenorocitul ăla de Saccin! îmi spun, o dată urcată în mașină și-mi scot furioasă arma din bord, pregătind-o de atac. Imediat ce voi ajunge acolo, îi voi zbura capul ăla urât de pe umeri și voi încheia astfel și cu răzbunarea mea și cu relele tratamente ale mamei. Plus că, deja sunt sigură că el a trimis acea cutie, acasă.

        Încarc revolverul gri, lăsându-l pe bancheta din stânga și pornesc motorul, luând-o din loc. Brusc, telefonul de pe bord începe să sune, iar toată atenția mea se mută pe el. Opresc motorul, confuză și ridic telefonul cu mâna dreaptă, ducându-l la ureche.

        — Alo? spun confuză, așteptându-mă deja la orice apelant de dincolo de rețea.

        — Ai luat cutia? spune o voce blurată, necunoscută, care-mi provoacă urcarea tensiunii și a furiei morbide pe care o resimt pentru doar două persoane în această viață: Tolga și Kerem.

         La dracu! în mod clar nu mă așteptam să fiu sunată de cel care a trimis acea cutie blestemată, la ușa mea. Acum clar vei vedea cu cine te confrunți, nenorocitule, gândesc, strângându-mi pumnii pe lângă corp.

        — Am luat-o! spun eu, ridicându-mă rapid pe șezut, confuză.

        — Atunci știi ce conține! spune acea voce blurată, făcând ca toate calculele mele să se amestece între ele.

        — Da! Dar cine ești tu și ce vrei să-mi arăți? întreb căutând disperată un răspuns plauzibil întrebărilor noi create de mintea mea confuză, care e situată între două cărări.

        — Ha ha ha! Nu asta e important. Mai bine, răspunde-mi tu. Cât timp vei mai fi câinele celui care ți-a răpit fratele? spune acea voce, având un râs malefic.

        — Eu știu foarte bine ce fac. Ce-mi poți spune tu, legat de fratele meu? spun hotărâtă să nu pic în capcana celui care a sunat și despre a cărui identitate deja nu mă mai îndoiesc.

        — Îmi pare rău să nu te pot ajuta cu acest răspuns. Verifică și singură veridicitatea acelei adrese. Bine, frumoaso? spune acea voce, apoi apelul se întrerupe.

        Confuză, furioasă, neputincioasă, verific continuu telefonul de parcă aș vrea să mă conving pe mine însămi că apelantul nu a închis. Însă când mă lovesc de ecranul negru al acestuia, îl arunc pe bord înjurând furioasă și pornesc motorul, călcând pedala de accelerație.

        Furia îmi acaparează mințile și capacitatea de concentrare, așa că pentru a nu pierde controlul, formez din mers numărul lui Ali și dau apelare, așteptând ca el să răspundă cât mai urgent la telefon.

        — Alo, Deniz? Totul e bine? spune după doar două apeluri vocea lui groasă, iar eu strâng pumnii pe volan.

        — Totul s-a terminat! Nu mai e nici un joc, m-ai înțeles Ali? Chiar acum mă duc să-l ucid pe nenorocitul de Saccin! spun furioasă și înnebunită de durere și nervi.

        — Deniz, ce tot spui acolo? E totul bine? spune el, relaxat, în timp ce eu mă simt de parcă aș fi în iad și focurile acestuia mi-au acaparat trupul înlănțuit de durere și foc.

        — Am găsit poza fratelui meu, de care zice-au că a murit la vârsta de trei ani! țip înnebunită, în timp ce el tace. Kerem l-a răpit pe Mehmet, Ali! A fost nenorocitul de Saccin, în tot acest timp, iar noi nici nu ne-am dat seama de asta! îmi termin ideea, lovind furioasă volanul.

        — Deniz, liniștește-te. Să nu faci o prostie, m-ai auzit? spune el, iar eu lovesc din nou cu pumnii, volanul.

        — Tata a scris pe spatele fotografiei "dacă eu o să tac, voi o să trăiți!". Era scrisul tatei și fotografia lui Mehmet, Ali! spun printre dinți, nepăsându-mi deloc de ce spune prietenul meu.

        De ce simt că mă depărtez de oamenii pe care îi iubesc? De ce simt de parcă ei s-ar îndepărta de mine, orice pas aș face eu spre ei? De ce simt că e mai mult, decât o dorință de a-l captura pe Saccin? De ce simt și că Ali mi-ar ascunde lucruri importante? De ce toți ascund lucruri importante, de mine?

        — Nemernicul! Înseamnă că ți-a răpit fratele, pentru ca tatăl tău să nu-l de-a gol în fața justiției! gândește cu voce tare, Ali.

        — Exact! Iar eu voi merge acum la Saccin acasă și voi încheia aceasta problemă, o dată pentru totdeauna! O să-l fac să vorbească și o să-l fac să-mi spună unde e fratele meu! spun furioasă, ca scoasă din minți și concentrată pe un singur scop. Acela de a-l termina pe Kerem Saccin și de a-l lua înapoi pe fratele pe care l-am căutat o viață întreagă.

        — Deniz, nu fi nesăbuită! Gândește logic! Să ne întâlnim și să discutăm, spune Ali, iar eu jur că simt de parcă aș vrea să-i închid telefonul în nas.

         De ce nu-nțelege graba mea? De ce nu-nțelege că e singura mea șansă s-o fac pe mama să nu mă mai privească așa, iar pe fratele meu să-l fac să mă ierte că nu l-am adus înapoi mai devreme? Cum să-i explic focul ce-mi arde în piept, cu orice respirație o iau?

         — Nu-mi mai pasă de nimeni și de nimic, decât de fratele meu, Ali! Viu sau mort, o să-l aduc pe Mehmet acasă! spun scurt, luând rapid prima decizie pe care mintea mă forțează s-o văd ca și posibilitate.

        — Nici nu știi dacă Kerem îl are, Deniz! Ascultă-mă și calmează-te. E singura șansă să-l găsim pe fratele tău, în viață. Asta dacă într-adevăr trăiește, spune el, însă din cauza furiei morbide, îi resping apelul și calc și mai tare pedala de accelerație.

         GPS-ul de pe bord îmi arată că după curba următoare se află locul unde trebuie să ajung, așa că imediat ce iau curba, apăs frâna grăbită. La naiba, Ali! Ți-am zis să nu-mi apari în cale, așa că de ce insiști să mă calci pe nervi, mai tare decât o faci deja?

         Mașina oprește la doar câțiva centimetri de picioarele blondului, însă asta nu pare a-l deranja și nici nu pare a-i schimba trăsăturile calme de pe față. La naiba! Încă nu-nțeleg cum, dacă eu simt că mai am un pic și explodez de nervi, el e așa de calm? Cum face să-și păstreze sângele rece, în ciuda a tot?

        — Dă-te din calea mea, Ali! strig de la volan, decisă fiind să nu mă opresc din planul de a-l lichida cât mai repede pe nenorocitul de Saccin, asta în timp ce blondul își împreunează mâinile la piept, continuând să mă privească sfidător.

        — Coboară din mașină, Deniz! spune el, iar eu râd pe un ton isteric și fiind gata să cedez din punct de vedere psihic.

        — La o parte, Ali! Nu glumesc! strig ca scoasă din minți, tunând motorul cu scopul de a-l speria cât de cât pe blondul ăsta afurisit care nu mișcă un deget din fața mașinii mele.

        Nu pot să cred că încă stă acolo, în fața mașinii mele, privindu-mă de zici că nici nu-i pasă dacă va trăi sau va muri! Lovesc furioasă volanul și opresc motorul, neluându-mi ochii pentru nici o secundă dintr-ai polițistului cu gură-mare din fața mașinii. Apoi, desigur că cobor furioasă.

        — Uită-te la asta, Ali! Ce scrie pe spatele ei? spun așezându-i în palmă fotografia fratelui meu, pe care el însă o rupe chiar sub privirile mele confuze și nervoase, gata să-i mute fața la spate.

        — Nu e important ce scrie acolo, Deniz! exclamă el, iar eu fac un pas spre el, atât de mult cât să-i suflu în față tot ce cred eu legat de subiect.

        — Nu e important? Mama a suferit ani la rândul, crezând că fiul ei e mort. Nu am avut nici măcar un mormânt la care să-l plângem, iar eu m-am învinovățit mereu de dispariția lui și acum tu-mi spui mie că nu e important? Știi măcar ce înseamnă să te simți astfel, pentru fratele tău? spun eu, privirea albastră ca cerul senin a blondului din fața mea, fixându-mă cu rapiditate.

        — Nu! răspunde blondul, privind fotografia făcută fărâme la picioarele noastre.

        — Nu? Desigur că nu! Nu ție ți l-a luat nenorocitul ăla de Saccin, la o vârstă fragedă și nu tu ai simțit pe pielea ta lipsa celui mai bun prieten din fratele tău! spun dur și fără să-mi pese dacă îl voi răni sau nu pe polițistul care m-a ajutat până acum, că-mi place sau nu asta.

        — Ai dreptate, Deniz! Ai foarte mare dreptate, nu-nțeleg sentimentul. Însă înțeleg cum te simți tu, pentru că am fost martorul durerii tale timp de ani de zile. Iar dacă te duci acum să-l ataci pe Kerem în speranța de a-l aduce pe Mehmet înapoi și el n-o să vorbească? Ce-o să faci dacă vei deveni cauza uciderii fratelui tău? Gândește-te! Dacă în loc de a-l aduce înapoi viu, îl vei lua mort? Din vina ta? Ce vei face atunci? Cum vei supraviețui acelei vini mai mari? spune blondul, în timp ce eu îmi trec nervoasă mâinile prin păr.

        Cuvintele de pe fotografie îmi răsună în minte ca o melodie pusă pe repeat, iar cele ale lui Ali mă fac să mă simt de parcă aș sta pe marginea prăpastiei și în orice secundă cineva mă poate împinge de acolo. Ce să fac? Cum să te aduc înapoi, Mehmet? Cum să remediez situația asta? Cum să-mi fac inima să înțeleagă că nu pot fi vinovată de uciderea ta?

        Poate dacă vorbeam despre oameni obișnuiți, situația ar fi stat diferit. Însă aici e vorba despre mafie, fratele meu. Iar eu nu vreau să te fac o victimă a acesteia, în ciuda sentimentelor și dorinței mele de a te aduce înapoi. Nu pot s-o fac! N-o s-o fac!

        — Bine, bine. Nu te panica așa, vom găsi o altă cale. Acum ești în interiorul lor, deci nu-ți va fi foarte greu să-l aduci pe Mehmet înapoi. Teafăr și nevătămat! exclamă Ali, eu apropiindu-mă de el și privindu-l ceva mai liniștită.

        — Ai terminat de predicat? Pot să plec, acum. Nu-i așa? spun eu, convinsă c-o să pot pleca.

        Fac stânga-mprejur și încerc să urc înapoi la volan, însă mâna îmi este cuprinsă de cineva. Cineva ca Ali mai bine zis, așa că mă opresc scrâșnind din dinți, nervoasă. Simte că sunt tensionată? Vede că sunt neajutorată? Vrea să mă ajute? Atunci să facă ceva pentru asta, nu să stea în calea mea și să mă enerveze.

        — Te pricepi mai bine decât tatăl tău la treburile astea, Deniz? spune el, eu simțind cum reâncep să mă înfurii. La naiba, Ali! De ce te joci așa cu mintea mea?

        — Ce vrei să spui? îl întreb imediat ce simt că mă liniștesc cumva, mai ales că reacțiile lui Ali nu par a fi unele tocmai..., normale.

        — Până și tatăl tău a înțeles că nu există cale mai bună, decât tăcerea. Așa că tu de ce încerci să faci diferit? spune el, privindu-mă fix și hotărât.

        Îl privesc în ochi și nu-nțeleg ce se întâmplă. De când, de unde și cum a ajuns tema discuției noastre la tata? Când i-am mărturisit eu că sunt ca el, de a înțeles, se pare, asta? De ce mă compară cu tata, un erou mort la datorie, pare-se după ultimele mele verificări, pe care el îl consideră, se pare, un martir fără sens și logică?

        — Tata nu a făcut nimic care să pericliteze munca lui. Ba chiar, sunt sigură că a murit la datorie, ucis poate chiar de către monstru! scuip cuvintele, privindu-l fix pe blondul care-și rotește ochii, plictisit.

        — Nu ai de unde să știi asta, Deniz! spune el, iar eu îmi scot insigna, privindu-l furioasă.

        — Nici tu! spun dur și-i înmânez insigna de polițist, apoi plec spre mașină.

        Furioasă, pornesc motorul și claxonez pentru ca idiotul să se mute din calea mea. Însă când văd că nu face asta, o iau pe partea opusă și calc pedala de accelerație, asigurându-mă ca cei care ne-au urmărit să vadă și asta dacă tot au văzut tot. Sau mă rog, cât or fi văzut. Nenorociții!

    Ce părere aveți despre acest capitol? Dar despre Deniz și reacțiile ei? Ce credeți acum, despre mama ei și Ali? Ce pot ascunde cei doi, împotriva frumoasei șatene? Cine era tatăl lui Deniz și de ce credeți că a murit de fapt? De ce credeți că Ali tot încearcă s-o oprească pe Deniz din a-l înfrunta pe Kerem? De ce îl aduce Ali în discuție pe tatăl lui Deniz, când acesta nu avea nici o treabă cu subiectul lor? Ce credeți că va face șatena după întâlnirea cu Ali? Unde va merge ea și de ce? Motiva-ți-vă răspunsurile.