Înăuntru

        Poți să fii oricine vrei. Să faci ce vrei. Să spui ce vrei. Însă în final, tot singur ești pe lumea asta. Iar lumea, nu te va trata niciodată așa cum te aștepți tu s-o facă.

        În brațele mamei. Pe urmele tatălui tău, vei fi mereu singur. Îți vei căuta mereu refugiul în amintirile care nu ți-au dat pace niciodată în ultimii zece ani și vei încerca tot timpul să rămâi ancorată de ele, doar pentru a supraviețui.

        Suntem singuri. Mereu. Oricâți bărbați am iubi. Oricât de mult ne-am iubi familia. Indiferent de ce facem. Suntem și vom rămâne singuri per eternitate. Sub vorbe. Sub priviri. Sunt singură în lupta cu viața și sunt singură în lupta cu destinul și meseria mea. 

        Nimeni nu m-a obligat să accept să devin polițistă. Nimeni nu m-a forțat să accept job-ul acesta. Și nimeni nu mi-a impus să fiu rea. Deși atunci când inspir și când expir, îi simt miroul în jurul meu, știu că el nu e aici. Și poate, nu va fi niciodată prea curând.

        Când râd sau sunt tristă. Când plâng sau sufăr fără să-mi exprim emoțiile și trăirile. Tot singură sunt și atunci. Nimeni nu va veni să mă îmbărbăteze, să mă încurajeze sau mă consoleze. Pentru că de fapt, nimănui nu-i pasă de o terță persoană. Așa că mie, de ce mi-ar păsa? Sunt singură și mereu voi fi.

        Cum noaptea trecută abia dacă am reușit să închid un ochi din cauza grijilor și a panicii de a nu fi urmărită până aici, în noua mea locuință improvizată dintr-un hamac în grădina casei, pașii mei se îndreptă încă de la ora șase dimineața, spre mașina din curte.

        Fără vre-un preaviz, am deschis porțile sigură pe mine de ceea ce fac și apoi am părăsit curtea, știind că ochii mamei mă vor urmări prin perdelele mov. Cum scopul meu încă nu și-a atins țelul, parchez mașina undeva în apropierea casei și-i urmăresc fiecare activitate și pas al femeii care mi-a dat naștere, doar pentru a mă asigura că spusele lui Ali din seara trecută, sunt reale.

        Zâmbesc să văd că femeia din ușă e ok și apoi pornesc motorul, luând-o din loc. Știu care mi-e drumul și cunosc și destinația. Însă ceea ce mă derutează ușor, e modul de acționare pe care îl voi aborda. Fie cu forța, fie cu pacea, tot voi intra în clădirea lui Saccin și voi reuși să intru în lumea lui, indiferent dacă Tolga mă va accepta acolo sau nu.

        Relaxată datorită muzicii de la radio, mă joc cu degetele pe volan și-mi fac planuri în cap. Planuri, pe care le voi folosi începând chiar din secunda în care voi parca mașina și voi intra în micul restaurant al lui Saccin, care acoperă de fapt întreaga lui afacere ilegală. Sau, ar trebui să spun afaceri?!

    ...

        — Hmm! Mă scuzați, puțin? Unde e proprietarul localului? spun în secunda în care "mă înnec" cu carnea "nefăcută" din farfuria din fața mea, ospătarul privindu-mă confuz și panicat, de zici că i l-am adus în discuție pe însuși Diavolul.

        Privirea lui speriată, merită milioane, iar gândul că îl sperii degeaba mă cam îngrijorează, trebuie să recunosc. Însă nu pentru asta am venit aici, ci pentru a-l cunoaște pe el. Monstrul care l-a închis pe tata și mi l-a furat pe fratele meu.

        — Ce se petrece aici? E în ordine, băiete. Du-te la locul tău, îi spune însuși "diavolul" din acest loc, relaxarea mea fiind înlocuită la început de o stare ciudată de teamă, însă mă redresez cu rapiditate, ridicându-mi privirea în ochii bărbatului înalt de până în 1,78, brunet și cu ochi ciocolatii din fața mesei mele.

        Poate vedea siguranța și ironia de pe chipul meu? Poate vedea suferința reflectată de întregul meu corp, deși ascund asta sub o mască bine relizată în ultimul an? Poate citi intențiile mele, fără să-i vorbesc? Hmm, vom vedea asta!

        — Deci, carevasăzică dumneavoastră sunteți patronul acestui..., loc! spun ridicându-mă în picioare, imediat ce bărbatul din fața mesei mele își sprijină palmele de aceasta, privindu-mă relaxat și ușor confuz.

        — Nu-ți place restaurantul meu, fetițo? spune sigur de ceea ce scoate pe gură, pe mine bufnindu-mă un râs isteric, așa că-mi cobor privirea în podea pentru a-mi abține comentariul.

        — Arăt a fetiță, domnule..., Saccin?! spun confuză, imediat "ce-mi arunc un ochi" peste cartea de vizită de pe masa dintre noi doi, privirea lui devenind una și mai curioasă. 

        Bingo! Punct ochit, punct lovit, se pare! Din primul meci, încă. Oare știi ce te așteaptă mai târziu, patroane? Sau pur și simplu îți vei păstra prezumția de nevinovăție până la final, lovindu-te mai apoi destul de dur de insistențele mele apoi de reușita mea?

        — Iar tu ar trebui să fii..., cine, mai exact? Și de unde ai aia? Știi măcar că o fată ca tine nu are voie să intre aici? spune el, convins că mă poate scoate afară.

        Zâmbesc în sinea mea, rotindu-mi ochii plictisită, apoi îl privesc direct în ochi, trecându-mi mâna prin părul strâns într-o clamă.  Dacă ar putea citi în ochii mei, cine sunt de fapt. Dacă ar putea ști ce îl așteaptă. Dacă ar îndrăzni să mă atingă, atunci să vezi ce-i fac!

        — Îmi cer scuze, dar..., ce înseamnă mai exact, „o fată ca mine"? întreb confuză, mimând ghilimelele în timp ce doi inși i se alătură bărbatului trecut de cincizeci de ani din fața mea.

        În timp ce ei râd și-și fac planuri - probabil - de a mă ascoate afară, eu mă gândesc la o soluție pentru a rămâne aici. Iar când în spatele lor se întrezărește ca o ciupercă apărută după ploaie, Tolga, zâmbetul meu se lărgește și mai mult. Na, poftim! Că am și noroc, se pare!

        — Tată Kerem, bună ziua! spune vocea lui Tolga, cei trei bărbați privindu-l cum se apropie de masa la care stăm și-mi zâmbește direct și fără nici o jenă. 

        Ce măgar!

        — O fi bună pentru tine, Tolga! Ce cauți aici? spune unul dintre cei doi idioți de lângă Saccin, eu analizându-l în liniște și făcândumi noi alte planuri în ceea ce-l privește pe el.

        Căci, dacă se dovedește a fi el mâna dreaptă a lui Saccin, atunci va trebui să mă alătur lui și să mă îndepărtez de Tolga. Însă cum să fac asta? Uff, urăsc incertitudinile și confuziile de genul. De ce nu e mai ușor să intru în lumea asta?

        — Nene Tolga, băiete. Nu suntem de aceeași vârstă, știi? spune bărbatul care trece prin mijlocul lor, apropiindu-se de mine.

        Astfel, mă forțează să-i zâmbesc și-mi agață mâna dreaptă, trăgându-mă mai aproape de ei. Îl urmez, calculându-mi fiecare pas în parte și încerc  totodată să par relaxată și nu tensionată, așa cum întreaga mea ființă se simte de fapt. Însă de ce continuă să-mi fie atât de greu? Pur și simplu, de ce?

        — Ia mai terminați, vreți? Ce vrei, Tolga? De ce ai venit aici și cine e fătuca? spune Kerem Saccin, făcându-mi sângele să fiarbă pe interior.

        — Nu am nevoie de un avocat, nene Tolga! Numele meu e Deniz Atatürk, spun sigură pe mine, asta deși Ali mi-a interzis complet să-mi dezvălui reala identitate în fața acestui..., tip.

        Nu spun că nu-mi pasă de cerințele lui Ali, sau de sfaturile lui, pentru că aș fi ipocrită să spun că nu m-a ajutat niciodată, sau că eu nu-l voi mai ajuta. Dar de la a-l asculta în proporție de 100% și de a nu-l asculta deloc, e o cale destul de lungă. În plus, eu nu fac asta prin ascunzișuri ca hoții ci prefer o abordare directă și la țintă. Mereu voi fi față în față cu țintele mele.

        — Fiica polițistului!? întreabă Kerem vizibil deranjat de identitatea mea, fapt ce nu-mi provoacă decât un zâmbet larg pe chip asta în timp ce lui Tolga îi provoacă o grimasă de teamă și o rotire a ochilor, care îi indică adevăratele intenții de a dori să fugă de aici, mâncând pământul.

        — Fiica lașului ei tată, dacă e să mă întrebați pe mine. Dar asta deja e o altă poveste, domnilor! exclam eu, întinzându-mi mâna spre bărbatul din fața mea..., reala mea țintă din acest mic local, de fapt.

        Privirea lui se luminează treptat, în timp ce siguranța pașilor mei mă asigură de un singur lucru: voi câștiga această bătălie, indiferent de ce voi pierde în acest război.

        — Și ai venit aici să-ți arăți indiferența față de tatăl tău mort? spune Kerem ăla, în timp ce eu îmi duc rapid mâna stângă la spate, strângându-mi pumnul pe lângă corp.

        — De fapt, am venit să fac ceea ce el nu a fost niciodată în stare să facă. Adică, să aibă grijă de familia lui și să câștige tot timpul, fiecare bătălie a vieții! răspund, serioasă fiind.

        Zâmbetul de pe fața lui îmi demonstrează că e convins de spusele mele și că în orice secundă îmi va arăta că nu m-am înșelat în această privință, iar mâinile noastre care încă se strâng una pe cealaltă, îmi demonstrează cât de tare și puternică sunt eu. În ciuda faptului că sunt înconjurată doar de bărbați.

        — Îmi place spiritul tău! spune Kerem, iar eu zâmbesc.

        — Și mie, tată! Tocmai de aceea am și invitat-o să te cunoască. Nu am greșit, nu-i așa? spune Tolga, privirile tuturor mutându-se cu rapiditate către el.

        La naiba, acum cea care începe să simtă tensiunea și nesiguranța din atmosferă, sunt eu. Trebuie să mă liniștesc! îmi spun în gând și asta deoarece îmi simt inima pulsând și mai repede sângele spre artere.

        — În sfârșit, pot spune că sunt mândru de tine. Ai făcut ceva bun, de data asta. Bravo, Tolga! spune idiotul de Kerem, retrăgându-și mâna dintr-a mea și astfel făcându-mă să mă simt ceva mai relaxată. Dar acum intervine și întrebarea: îl complimentează sau îl ceartă pe idiot? Habar nu am!

        — Mulțumesc, tată! spune Tolga, zâmbind rușinat? 

        La naiba, cred că visez!

        — Iar în ceea ce te privește pe tine, tânără domnișoară. Să știi că mă bucur să te cunosc. Când mă uit așa la tine, pot vedea potențialul din tine! spune el din nou, în timp ce toți se privesc confuzi. De parcă ar auzi asta pentru o primă dată. Idioții!

        — Eu sper doar că n-o să folosiți cuțitul de pe masă ca să scoateți potențialul afară din mine, totuși! exclam încruntându-mă confuză, în timp ce el și ceilalți încep să râdă. Brusc, Kerem se face serios iar ceilalți se opresc, în timp ce telefonul din buzunarul jenșilor mei începe să sune.

        Confuză, scot aparatul enervant pe care am uitat să-l pun pe Silențios și când văd numărul de acasă, simt cum mă trec toate apele posibile și imposibile. La naiba, mamă! De ce nu ai răbdare să ajung?

        — E în regulă, fiică! Poți să răspunzi! spune Kerem, eu ridicându-mi ochii către el, ușor agitată. 

        Oare se vede și asta pe fața mea?

        — D_d_da, sigur. Nu va dura mult. Alo? spun eu, retrăgându-mă câțiva pași de la masă, departe de ei.

        — Deniz, vin-o urgent acasă! spune vocea mamei, în timp ce eu mă calmez rapid și trag cu forță aer în piept. 

        — Nu pot veni, mamă. Am treabă, spun eu încercând să scap de interogatoriul și chestionarul ei care în mod sigur mă va deruta sau enerva.

        — Dacă n-ar fi fost important, fii sigură că nu te-aș fi sunat. Doar vin-o urgent și taci! spune ea, ca scoasă din minți.

        — Bine, mamă. Vin! spun eu, apoi închid apelul, gândul meu fugind rapid spre casă.

        — Toate bune? mă întreabă Kerem, privirile tuturor celor patru bărbați fiind ațintite asupra mea.

        — Cred că da. Dar trebuie să plec acasă, spun eu, ei privindu-se confuji.

        — Vreo veste rea? insistă Kerem Saccin să afle misterul pe care și eu vreau să-l elucidez, însă pe care nu-l pot elucida decât dacă merg acasă.

        — Nu am idee. Dar ar fi bine să verific, totuși! O zi bună! spun eu, părăsind localul cu privirile lor, urmărindu-mi fiecare pas.

        La naiba, cu asta! imediat ce ajung afară, e de parcă aș fi trecut prin foc și căldura acestuia m-a ars în proporție de cincizeci la sută. Întregul meu organism fierbe de nervi și curiozitate, iar gândul că acasă aș găsi vești proaste, adică Ali i-ar fi vizitat, mă înebunește. Plus că dacă mai adaugi și gândul că ar fi scăpat vre-o informație despre misiune, mă înnebunește complet. Doamne, oare ce surprize mă așteaptă acolo?

    Ce părere aveți despre intențiile lui Deniz? Dar despre planul ei? Credeți că va reuși în scopurile ei? Ce părere aveți despre mama ei și reacțiile acesteia? Exagerează, sau doar vrea să-și protejeze singura fiică? Ce părere v-au făcut gândurile eroinei noastre, de la începutul capitolului, în ceea ce privește viața și singurătatea? Dar întâlnirea ei cu bărbatul pe care îl vânează chiar și după un an de zile petrecut după gratii? Motiva-ți-vă răspunsurile, vă rog!