După plată și răsplată

        Entuziasmată, verific continuu ora de pe telefon și pornesc motorul mașinii personale. Zâmbesc atunci când văd că timpul întâlnirii este gata și calc pedala de accelerație. Chiar dacă a trecut un întreg an de zile, nimic nu s-a schimbat de fapt.

        Fiind la volan aud telefonul sunând scurt semn că tocmai am primit un mesaj. Așa că știu deja ce conține chiar și fără să-l citesc. E locația întâlnirii așa că nu trebuie să-mi fac foarte multe griji, ci doar să mă concentrez pe a ajunge acolo mai repede.

        După un drum de maximum 45 de minute, opresc mașina într-un loc ferit de ochii curioșilor și cobor atunci când văd semnalele date de farurile mașinii celui cu care mă întâlnesc aici. Îmi verific machiajul în oglinda de deasupra mea, îmi aranjez șapca pe cap și cobor din autoturismul personal. Un Logan roșu, model vechi.

        Intru în clădirea din fața mea, apoi încerc să urc treptele ignorând total liftul ce duce sus. Oricum ar fi, el nu mă va duce la locația exactă. Nu? Pășesc încrezătoare pe trepte în sus, iar când deschid ușa de culoare neagră din fața mea, un zâmbet larg, de aproape învingătoare îmi acaparează întreg chipul.

        — Domnule comandant?! spun scurt, oprindu-mă la câțiva pași de bărbatul din penumbra din fața mea, care doar stă acolo și mă privește tăcut.

        Nu știu ce simte, ce face sau ce vrea de la mine mai exact, însă știu că mă ajută. Nu mă va lăsa niciodată baltă, la fel cum știu și că e la fel de fericit ca și mine, că suntem din nou față în față. Și de data asta, eu nefiind nici după gratii și nici cu o armă ațintită spre fața lui.

        Pășește spre mine desfăcându-și brațele mari în întâmpinarea mea, iar zâmbetul meu se lărgește. Pășesc spre el mai încrezătoare și plină de speranță ca niciodată, chiar și decât în ziua luării acelei decizii și îl îmbrățișez pe comandantul și cel mai bun prieten al meu din Academie.  Comisarul Ali Deniz Şadoğlu. Blondul nesuferit din ziua ceremoniei.

        — Chiar am crezut c-o să tragi, în ziua absolvirii! spune privindu-mă sceptic, cu o sprânceană ridicată, iar eu îi zâmbesc.

        — Încă nu am o țintă așa de bună, răspund ridicând din umeri, în plus, am făcut totul ca să pară credibil. Mi-a ieșit? zic eu, iar el râde și mă îmbrățișează din nou.

        Las brațele mele mici să-i înconjoare trupul lucrat la sală - și aici nu mă refer la cea de mese - apoi mă depărtez de el, trecându-mi mâna prin părul șaten prins într-o lejeră coadă de cal. Nu știu de ce se uită așa atent la mine, parcă analizându-mă din cap până în picioare, însă știu sigur că încearcă să caute ceva. Ce anume? Încă nu sunt sigură că știu.

     În urmă cu un an de zile:

    Imediat ce îmi aruncă în față dosarul tatălui meu și vede cât de urât mă uit la acesta, comisarul pocnește din degete în fața mea, pentru a-mi atrage atenția. Îl privesc furioasă și jur că sunt pe cale să-i dau cu dosarul din mâinile mele, în cap.

    — Nu ți l-am dat ca să-ți fac rău, ci ca să-ți propun ceva. Așa că, ești sigură că vrei să auzi ce am de spus după asta? Și schimbă fața asta, nu mă impresionezi! spune el cu zâmbetul pe buze, privindu-mă cum mă așez ironică, pe scaun.

    — Vreau să aud ce urmează și scuză-mă că nu am o altă față care să exprime ce simt, după ce am citit intenția ta și dosarul! replic dur, aruncând dosarul înapoi pe masă.

    Zâmbetul lui de învingător, în mod clar nu mă impresionează. Iar gândul că ar vrea ceva de la mine, mă înebunește și mai tare. La naiba, Ali. Credeam că te-am cunoscut în acești ani de când învăț aici.

    — Nu ești exmatriculată din academie așa cum am spus deja, pentru că am o treabă pentru tine. Crezi că poți s-o faci? spune așezându-se pe scaunul de la geam, coatele mele așezându-se pe masa dintre noi.

    — Credeam că nu ai încredere în mine! replic eu, zâmbetul de pe fața lui, în clipa în care mă privește scurt, făcându-mă să vreau să vomit.

    — O să fii infiltrată în mafie, ca și polițist sub acoperire! spune el, propunerea lui părându-mi-se ușor ciudată. Ce naibii, mă vrea în afara academiei, sau în interiorul ei?

    — Și mie ce-mi iese din asta? întreb confuză, în timp ce el se ridică în picioare având un stick în mâna sa dreaptă.

    — A_a_a! Încă nu am terminat. Cazul tău se numește Kerem Saccin și este capul unei mafii destul de periculoase din oraș, pe care nu-l putem prinde orice-ar fi.

    — Grozav! Atunci, servici ușor, comisare! spun ridicându-mă în picioare imediat ce văd fotografia acelui mafiot pe ecranul din fața mea, mâna lui Ali poposind rapid pe umărul meu.

    — De ce ești mereu așa nerăbdătoare? Să continuăm, zic. Nu? spune el, iar eu, deși simt că îmi vine să-i mut fața la spate pentru că a îndrăznit să mă atingă - ceea ce și fac de obicei cu cei care comit această greșeală - mă reașez pe scaun și decid să-l ascult în continuare.

    Nu e ca și când informațiile lui nu m-ar afecta, ci e ideea de a ajuta poporul. Țara asta, e sub asuprirea acelui individ a cărui mutră, pe deasupra, nu-mi place deloc. În plus, nu pentru asta am decis și să-i urmez pașii tatei? Bine, după ideea de a-mi găsi fratele.

    — Continuă, atunci! îl îndemn pe comisar, iar el se așează cu fundul pe birou și răscolește fiecare imagine cu acel  Kerem...și cum naibii l-o mai chema, eu acordând toată atenția acestui subiect.

    — Știm de ani buni, cu ce se ocupă acest tip și încerăm mereu să-i punem o linie de finish întâmplărilor provocate de el și oamenii lui, însă nu reușim nicicum. De ce? Fiindcă el nu are încredere în nimeni, decât în oamenii săi pe care nu-i putem cumpăra. Așa că, aici intervii tu. Datorită tatălui tău, spune el, iar eu încerc să leg informațiile, totul părându-mi-se logic și cu un impact destul de puternic.

    — Sună logic, dar...cum ar funcționa asta? spun eu confuză, mai presus de toate, fiindcă eu sunt o dată fată și o dată pentru că la cât de micuță, firavă și urăsc pericolele, deci nu prea cred c-o s-o pot face.

    — Te voi scoate din academie, exact în ziua absolvirii. Datorită dosarului tatălui tău și a obsesiei mele de a-l prinde pe Tolga cu mâța-n sac. Ce spui? zice el, iar eu încerc să caut o soluție întrebării lui. Oare chiar merită să-mi risc pielea, pentru a-l ajuta?

        — Știi că nimeni n-ar face ce-ai făcut tu, nu-i așa Deniz? spune bărbatul din fața mea, iar eu îl privesc ridicând pasiv din umeri.

        Amândoi cunoaștem riscurile meseriei în care ne-am băgat și amândoi știm că există și victime colaterale, dincolo de rațiune și dincolo de dorințele noastre. Iar după anul petrecut după gratii, cred că lui Ali i-a venit destul de bine mintea la cap cât să aibe grijă de familia mea lăsată afară.

        — Eu cred că ar fi mai bine dacă m-aș retrage. Până nu e prea târziu și știi și tu asta, Ali! spun brusc, gândindu-mă și amintindu-mi cuvintele dure ale mamei de ziua trecută.

        — Nu putem risca, ca tot ce am făcut până acum să se descopere, Deniz! exclamă el încercând să mă convingă, așa că-mi arunc ochii peste cap.

        — Nu știi cum mi-a vorbit seara trecută, de aceea vorbești astfel, spun dezamăgită.

        — N-o putem împiedica să se simtă așa, Deniz. Și nici pe tine, dar... nu ai muncit atât, doar ca să te retragi înainte de ringul final. Nu te voi lăsa să pierzi, înțelegi? spune el, iar eu îmi trec mâinile prin păr făcând câțiva pași.

        — Trebuia s-o vezi în seara aia. Mi-a spus: tu nu ești fiica mea. Nu te recunosc, nu poți semăna atât de mult cu tatăl tău! Privești ca el, vorbești ca el, te comporți ca el, fir 'ar să fie! Iar eu nu am putut să-i spun adevărul. Nu am putut să-i spun: mamă, nu e adevărat. Eu încă sunt fiica ta, încă sunt bună și încă ajut poliția! Nu am putut, înțelegi? Îi spun, având lacrimi în ochi.

        Ali pășește spre mine și e vizibil îngrijorat, așa că-mi ia mâinile într-ale lui privindu-mă direct în ochi ascultându-mi oftatul și epuizarea de parcă ar vrea să le facă să dispară. Suntem prieteni, îl înțeleg. Știu că vrea să mă ajute. Vrea să ajute acest oraș, însă nu sunt sigură dacă eu pot să mai fac asta, în ciuda avertismentelor mamei mele.

        — N-o putem răsplăti nici pe ea și nici pe tine, Deniz! Ai făcut un pas curajos în acest caz și ai rămas total singură, pășind prin foc! spune el, iar eu zâmbesc iornică.

        — Da, exact asta îți spun de ceva timp, Ali. Sunt singură! Căci atunci când focul tău îi arde pe cei dragi ție, arzi și tu! spun eu, iar el își coboară privirea trist.

        — Îmi pare așa de rău! spune el, iar eu pășesc spre el ridicându-i chipul pentru a-l putea privi în ochi.

        — Dar nu se poate face nimic, domnule comandant. Voi continua și-l voi face pe Tolga să plătească pentru tot ce-a făcut! spun ștergându-mi lacrimile îndrăznețe, iar el zâmbește.

        — Deci, ești infiltrată? întreabă zâmbind, eu continuând să fiu serioasă.

        Nu știu de ce iubesc panica de pe fața lui, însă în mod clar ador să citesc asta mereu pe acel chip care și-a petrecut ultimul an prin a mă tortura în închisoare. Și nu vorbesc aici de o tortură fizică, cât despre una psihică. Credea că am uitat de asta? Ei bine, nu. În decursul acelui an, am învățat să nici nu iert și nici să nu uit.

        — Sunt! spun serioasă, apoi încep să zâmbesc. Brațele lui se încolăcesc rapid în jurul meu, făcând ca zâmbetul meu să se lărgească.

        Chiar dacă nu am uitat tortura lui din interiorul închisorii, asta nu înseamnă și că am uitat ajutorul lui pe întreaga perioadă a cursurilor din academie. În plus, nu sunt nici ironică să spun că îl urăsc și nici atât de nebună cât să-i fiu nerecunoscătoare celui care practic, s-a purtat cu mine de parcă i-aș fi rudă de sânge

        — Bravo, Deniz! Sunt mândru de tine! spune el, iar eu îl strâng la pieptul meu pe bărbatul care a fost și a rămas alături de mine, în ciuda a tot. Chiar și atunci când mama mea...propria mea mamă, m-a uitat acolo, acuzată de crime necomise.

    Ce părere aveți despre acest capitol? Ce părere aveți despre infiltrarea în mafie, a lui Deniz? Dar despre propunerea lui Ali, în ciuda faptului că fata e fiica unui polițist închis sub acuzația de participare în mafie? Ce credeți despre prietenia dintre Ali și Deniz? Dar despre cuvintele mamei ei? Cine are dreptate și cine nu, în conflictul dintre Deniz și mama ei? Cum credeți că va evolua totul, începând de acum? Motiva-ți-vă răspunsurile, pls!