Omul este mai tare decât fierul, mai puternic decât piatra și mai fragil decât trandafirul. 

             Sufletele noastre sunt împietrite de durere. Inimile ni-s de parcă cineva ar lupta să le resusciteze la fiece zece secunde, iar amintirile cu tine Deniz ne-au luat tuturor mințile. În cazul meu, întrebările ca: unde e trupul tău? de ce nu l-am primit de la morgă? au fost rapid înlocuite de cele ce te privesc în mod direct și spun: cum ai reușit să faci atâtea, fără să te dai de gol? sau oare voi reuși să fac și eu ceia ce ai făcut tu?

             Așa că, ce se va întâmpla mai departe sora mea?

             Triști, părăsim cimitirul îndreptându-ne către casă. De-a dreapta respectiv stânga mea sunt cele mai importante femei din viețile noastre – mama și Sevda – asta în timp ce pașii ne conduc pe toți trei, mai triști ca niciodată, către casă.

             Acea casă în care știm că tu nu vei fi...

             — Doamnă Atatürk! se aude brusc la nici câțiva metri depărtare de porțile cimitirului, vocea lui Ali. O clipă! spune acesta, dar nici unul din mine, mama sau Sevda nu ne oprim.

             Continuăm să pășim pe străduța de o persoană, prin întunericul ce acoperă ușor-ușor orășelul nostru, gândurile noastre fiind toate într-un singur loc, la o singură persoană. Tu, sora mea... Ne lipsești și vei lipsi atât de mult...

             Dar când blondul o oprește pe mama agățându-i curajos mâna dreaptă, simt cum toți nervii adunați pe el și monștri de Saccini – nervi pe care nu i-am putut descărca niciodată până acum – pun stăpânire pe mine, furându-mi nu doar rațiunea și logica ci și calmitatea de a nu crea o scenă în această perioadă atât de dureroasă.

             Astfel, oricât de comandant ar fi el, om al legii sau chiar participant direct ori indirect al uciderii tale Deniz, mă dezlipesc cu rapiditate de cele două și dintr-o singură mișcare îmi răsucesc trupul înfigându-mi mâinile în gulerul gecii sale. Nu-mi mai pasă de lege, fapta mea, trecutul petrecut împreună ori chiar și separat – pe ascuns – în aceste secunde. Căci tot ceia ce timpanele mele aud în mod repetitiv, este că e vina lui.

             Astfel, deși știu că nu am dovezile necesare care să-l facă să plătească, totuși lupt. Durerea mea e mult mai mare decât oricare alta, pentru că eu știu... Eu sunt cel care te-a cunoscut cel mai bine Deniz. Poate chiar mai bine și decât mama noastră. Și deși aceasta împreună cu Sevda încep a se agita în jurul meu spre a-l elibera pe comandantul ce abia dacă mai atinge pământul cu picioarele, totuși nu-i dau drumul.

             E ca și când durerea mi-a luat mințile...

             — Alp, dă-i drumul! strigă ambele femei ce sunt dea dreapta și stânga mea, trăgând de mine ca de o bestie scăpată de sub control.

             Dar nu le ascult. Simt că timpul pentru câștigarea acestui război, va veni doar dacă vom acționa. În plus, lupta pentru adevăr dată de sora mea nu poate muri o dată cu ea. N-o voi lăsa și nici nu voi permite altcuiva să mă-mpiedice în acest sens.

             — Hai, fiule! spune vocea mamei aducându-mă încetul cu încetul la cruda realitate, chiar dacă lupt cu vocile lor gândindu-mă continuu că nu greșesc și-ncerc să mă concentrez tot mai mult pe vocea ta, Deniz. Dă-i drumul! îmi cere mama, dar nu mă opresc.

             Simt că voi înnebuni. Dacă nu scap de acest comandant, dacă nu termin ce am început, o voi lua razna cu adevărat. Și atunci toate luptele date de tine Deniz, de noi doi, se vor fi terminat. Dar când comandantul tușește, iar chipul îi este acoperit cumva de cel al tău soră, șocul îmi acaparează cu rapiditate mințile.

             Știu că nu poți fi tu, pentru că abia ce te-am..., vreau să zic că eu..., că noi..., dar degeaba lupt cu conștiința. Aceasta continuă să-mi repete papagalicește faptul că eu nu sunt așa și nici tu, Deniz. În plus, oricâte păcate ar avea comandantul, nu merită să-i fac și asta mamei noastre. Așa că, cu mâinile tremurende, vocea ta în minte repetându-mi faptul că nu sunt un criminal și ideea că Ali trebuie să plătească, îi dau drumul acestuia făcând doi pași în spate și cad din picioare ca un bolovan.

             Mâinile mi se duc cu rapiditate spre urechi și timpane pentru a opri miile de voci contradictorii din capul meu, iar eu lupt singur și neajutorat împotriva lor. Împotriva tuturor. Lacrimile alunecă șiroaie pe obrajii înflăcărați de dor, neputință și neajutorare, iar gândul că mama a fost martora unei astfel de scenete realizate de fiul ei, e una pur și simplu îngrozitoare. 

             — Alp, spune vocea Sevdei și-o aud destul de clar chiar și prin miile de voci sau faptul că mâinile mi-s încă pe timpane, hei, mă auzi? spune ea, eu putându-i observa picioarele aducând-o aproape de mine. Totul e bine, înțelegi? vorbește continuu, dar nu o privesc.

             Nu, decât în secunda în care se așează pe călcâie la doar câțiva centimetri distanță de mine făcându-mă să-nțeleg de ce ai protejat-o atât de mult ca și pe mama. Fata asta, e clar una din cele mai bune persoane din lume. Astfel, fără să rostesc un cuvânt sau s-o privesc în ochi, mâinile mele îi agață cu rapiditate umerii mici trăgând-o într-o îmbrățișare caldă, profundă și-atât de asemănătoare celei din cimitir încât simt cum doar ea poate înțelege durerea mea.

             De fapt, doar ea și mama...

***

             O nouă dimineață ar trebui să aducă speranța unui început nou. Lumina unei zile pline de bucurie, liniște interioară și nu furii sau voci confuze ce mă-ndeamnă la păcate din cele mai mari. Căci pentru mine, lipsa ta Deniz, nu a adus decât la asta. La o tristețe atât de adâncă, încât simt că mă pierd încetul cu încetul în întunericul provocat de lipsa ta în sufletul meu.

             Au trecut două zile de la înmormântare, iar eu abia dacă am părăsit camera ta. Mama ta..., noastră mi-a permis să stau aici pentru orice eventualitate. Deși scopul meu este s-o protejez de dușmani, așa cum ai făcut-o tu. Deși mă-ndoiesc din ce în ce mai mult că asta se va putea realiza.

             Îngândurat, cobor din patul ce-ți păstrează și-acum mirosul specific și-mi trec mâinile reci prin păr. Nu voi mânca nici astăzi, pentru că nu mi-e foame. Din acea zi, am simțit cum lipsa de mâncare m-a acaparat întru totul. Astfel, de îndată ce cobor scările o pot vedea pe mama plimbându-se la fel de tristă ca mine prin bucătăria micuță.

             La naiba, din cauza problemelor din viețile noastre am și uitat condițiile în care locuiai!

             Dar îmi scutur capul alegând să păstrez din nou tăcerea atât de specifică mie și cobor treptele câte una, pașii mei atrăgându-i în cele din urmă atenția mamei.  Dar, până la a-i atrage atenția ei, am parte de o surpriză căci mai e cineva în casa noastră, D.

            La naiba, ea ce caută aici?

             — Oh, s-a trezit! exclamă fata brunetă cu ochi negri și părul strâns în creștetul capului, într-un coc aproape neglijent, privindu-mă cu zâmbetul pe buze.

             De parcă totul ar fi bine, iar tu încă ai fi cu noi Deniz!

             — Alp? spune și vocea mamei, ochii mei triști și plini de durere mutându-se către ea.

             O analizez în tăcere și observ că poartă o fustă neagră din material textil și-un pulovăr negru ce reflectă durerile din sufletele noastre, pe deasupra acesteia având un șorț albastru de bucătărie. Îmi dau două palme mintale spre a opri vocile din capul meu care continuă să urle pentru a face dreptate, apoi înghit cu greu nodul format în gât și termin de coborât scările mergând spre ele.

             — Cum ai dormit, fiule? spune mama, apelativul folosit de ea amintindu-mi ceva ce nu am reușit să fac în atâta tevatură de până acum.

             La naiba, trebuie să-i spun adevărul nostru cu orice preț! Dar cum?

             — Nu prea bine, mamă! exclam trist, mâna ei protectoare – care mi-a lipsit așa de mult pân-acum – așezându-se încet pe umărul meu drept.

             Îmi zâmbește, dar știm amândoi că e un zâmbet fals, forțat și prefăcut. Amândoi suferim, iar durerea noastră comună deși e diferită, e datorată aceluiaș fapt. Lipsa celei mai importante persoane din viețile noastre. O privesc în ochi putând observa cum bucuria forțată a mamei dispare încet și sigur de pe chipul ei îmbătrânit de vreme și-mi simt ochii reumplându-se de lacrimi. Totul doare la intensități mai mari parcă, iar golul din interior pare ca și când a crescut și mai mult. Așa că nu știu cum să-l umplu la loc.

             Ajută-mă în acest, D! Te rog, te implor, ajută-ne să trecem peste durerea de a nu te mai avea!

             Astfel, oricât de puternic, dur și rece aș părea, simt că lipsa ta m-a distrus per complet, surioară. E ca și când o dată cu dispariția ta, a dispărut și sufletul meu..., sufletele noastre.  Și-am căzut. De fapt, cad din nou pe lângă tocul ușii simțind cum durerea îmi ia până și puterea fizică de a mă mai menține pe picioare. Și deși o văd pe mama cum mi se apropie în aceiași stare și-aș vrea atât de mult să controlez asta..., să nu îi reamintesc durerea, pierd controlul D.

             Ajută-mă să-l recuperez, surioară! Te implor, ajută-ne să fim bine!

             Brațele ei mici se înfășoară rapid în jurul gâtului meu, iar eu mă afund cu toată durerea mea la pieptul femeii ce ne-a dat naștere. Plângem împreună și cumva, oricât de mare ar fi durerea aceasta care-mi pietrifică sufletul mai mult și mai mult, imaginea ta din mintea mea, zâmbindu-mi îmi amintește că primesc ceia ce merit.

             Acum, mama ta a devenit cu adevărat și a mea... O simt ca și a mea, mai mult ca niciodată. Dar asta nu e o veste atât de bună pe cât ar părea, pentru că tu tot nu mai ești. Și după plecarea ta, eu am atât de multe lucruri de făcut... Trebuie să fac să plătească atâția oameni dispariția ta...

             Și vor plăti, surioară! Îți promit! Jur!

             Ca-n secunda în care s-o simt pe mama tresărind, să ne dezlipim unul de celălalt ștergându-ne lacrimile. Ne ridicăm împreună de jos – ea cu ajutorul fetei care probabil nici nu a părăsit casa nopțile trecute – și fără să spun un cuvânt, mă retrag grăbit către camera mea. Știu că suferința noastră trebuie să se încheie și pentru asta nu există decât o cale. Aceia de a-l suna pe Kerem, spunându-i că eu încă sunt de partea lui în ciuda a tot.

             Dar, este aceasta oare cea mai bună cale?

             Așa că nici măcar nu o privesc pe Sevda știind că are multe de zis cu privire la viitor și părăsesc încet căsuța modesta, dar nu înainte de a-mi lua telefonul de pe blat. Fie ce-o fi, adevărul va ieși la suprafață și doar astfel ne vom găsi cu toți liniștea atât de mult dorită în ultima perioadă.

             — Alo? se aude vocea lui Saccin, imediat ce ajung afară formând numărul lui de telefon și dând apelare. Dar asta doar după ce mă asigur că mă îndepărtez de casă și posibili ochi ai mamei și Sevdei. Ce s-a întâmplat, Mehmet? spune el din nou, pumnii mei strângându-se furioși în jurul trupului.

             Măcar așa nu va fi nevoie de atâta circ întru păstrarea identității mele ascunse!

             — Știi cine sunt, spun printre dinți aproape, așezându-mi mâna stângă pe cornierul gardului din tablă. Bun, asta e bine! exclam la final, aruncându-mi scurt privirea spre cer.

             Așa voi reuși să termin ceia ce sora mea a început!

             — Am știut din clipa în care te-am văzut la înmormântare! vine replica bătrânului Saccin, pumnul meu strângându-se pe cornier.

             Nu pot să cred că recunoaște asta, nenorocitul! 

             — Minunat! exclam printre dinți, fixând un punct imaginar de pe stradă. Atunci nu are rost să mințim nici unul, reiau simțind cum linia fină a sprâncenelor mele devine una curbată și deloc atractivă.

             — Desigur că nu, fiule, spune Kerem, pumnul meu strângând și mai tare cornierul. Sper că încă știi c-ai rămas fiul meu, Mehmet. Nu? spune el din nou, iar eu îmi rotesc scurt privirea.

             Desigur că am rămas. Doar ai nevoie de mine, nu-i așa?

             — Da, răspund deși mint cu nerușinare. Amândoi o facem de fapt, pentru că știm adevărul. Și adevărul e că eu nu sunt fiul lui, ci al mamei Fusun.

             Și vei descoperi și tu asta, Saccin. Destul de curând!

             — Deci, spune el relaxat, ce este Mehmet? De ce ai nevoie? întreabă de parcă totul ar fi bine.

             Ca și când nu el ar sta în spatele uciderii surorii mele. Dac-ai ști cât te urăsc, Kerem Saccin! Doar dacă ai ști...

              — Cei de la crimă organizată au pus o cameră video în casa ta, îi spun știind foarte bine că încă are încredere în mine. Au înregistrat fiecare discuție avută cu Deniz.

             Doar sunt fiul lui, nu-i așa?

             — Ce tot spui acolo, Mehmet? întreabă el, provocându-mi un zâmbet învingător pe interior.

             Din vocea lui pot citi frica de a nu fi prins, îl cunosc așa de bine... În plus, nu e nici ca și când n-ar ști că Ali, oricât de complice i-ar fi, e totuși comandantul secției noastre. Deci, în mod evident e cu ochii pe fiecare acțiune a lui, a lor îmrepună spre a o arunca apoi în spatele tău, Saccin. Și, ce ocazie mai bună aș avea eu decât aceasta pentru a te prinde în sfârșit și-a te face să plătești moartea surorii mele?

             — Exact ce ai auzit, tată! exclam alegând să-mi ascund realele intenții și sentimente.

             Așa cum am făcut-o întotdeauna!

             — Și unde e? întreabă el agitat, pe fața mea apărând rapid un zâmbet învingător. Doar că-l alung rapid și-mi reiau seriozitatea în dinți pentru a evita să afle adevărul meu. Ai luat-o, Alp? mă-ntreabă el, ridicând puțin tonul vocii sale în timp ce mă strigă pe numele fals oferit de el.

             Dacă ai ști cât îmi doresc să putrezești după gratii, Saccin... Doar dac-ai ști...

             — Da, am luat-o! mint cu nerușinare, dar doar pentru a-l liniști. Când te-am dezamăgit eu? întreb la final, înjurându-l în gând.

             — Foarte bine, fiule! spune el vesel, ca și când n-aș ști că nu mă crede.

             Dar nu-i nici o problemă. Pot rezolva obstacolul acesta într-un mod cât mai corect, pe nevăzute și nesimțite. Deniz nu era singura deșteaptă a familiei mele, știi Kerem?

             — Dar asta mă va costa destul de scump, știi? spun alegând să mă prefac trist, asta deși inima aproape că mi-a ajuns în gât de fericire.

             — Nu vei întâmpina nici o problemă cu Ali, Mehmet! spune el, acordându-mi astfel siguranța de care aveam nevoie să știu că el și comandantul sunt în relații extrajudiciare împreună. Îți promit, vei vedea! termină el de vorbit, iar eu zâmbesc.

             — Bine, tată! spun și apoi închidem amândoi telefonul.

             Și te-am prins, Kerem Saccin! Nici nu ai idee de cât de-aproape ești de locul căruia îi și aparții! Astfel, mă răsucesc pe călcâie și privind pe unde calc, îngândurat și cu mii de planuri spre a-i prinde pe Saccini, mă ciocnesc dur de un miros și-un corp cunoscut.

             La naiba, ea când a venit?

             — Ești bine? vine întrebarea ei, menită a mă face să ce? Să mă simt mai bine? 

             Cred că glumește!

             Confuz, neștiind ce și cât a auzit din discuția mea, o privesc tăcut în același timp în care-ncerc să și găsesc un răspuns întrebării ei. La naiba, D! Așa te-ai simțit tu mereu în preajma ei? Încolțită? Fata asta este un pericol, asta e sigur...

             — Sunt bine, zic scuturându-mi capul în timp ce mint cu nerușinare, pe fața ei apărând rapid un zâmbet.

             — Minunat! exclamă ea veselă, vino, tanti Fusun vrea să-ți vorbească! exclamă iarăși, confuzia acaparându-mi din nou mințile deja atât de mult încercate.

             Unde ești, D? Vino să mă ajuți, căci altfel cred că voi înnebuni în lipsa ta!

             Bună, tuturor! Am zis că următorul capitol va cuprinde epilogul acestei povești, dar... Cum mereu există un „dar" , iată că nu mi-au încăput atât de multe lucruri de scris în doar câteva capitole. Așa că am făcut o parte a doua a capitolul 57 de care îmi doresc să vă bucurați la fel d emult. Deși tema abordată acum, în ultima perioadă, nu este deloc una plăcută.

             Ce părere v-a făcut acest capitol? Sperând că v-am atins inimioarele, unde credeți că e Deniz încă, de nu a fost găsită pentru o înmormântare ca la carte? De ce își dorește Mehmet atât d emult să intre înapoi în lumea celui care l-a crescut, deși și-a găsit adevărata familie? Credeți că va reuși bărbatul să-și ducă planurile la bun final? Va reuși el să mărturisească adevărul mamei lui și Sevdei? O va găsi el pe Deniz? Îl va ajuta șatena în vreun fel? Îl va primi Kerem înapoi, sau și acesta are planuri cu bărbatul care i-a fost fiu vreme de atâta timp? Cine și de ce credeți că l-a luat pe Mehmet? Va face ceva bărbatul în această privință, acum după atâția ani? Unde rămâne Mehmet după înmormântare și de ce? Ce se întâmplă în casa lui Deniz, între tanti Fusun și Mehmet, alias Alp? Credeți că mai știe cineva despre adevărata identitate a brunetului? Ce credeți că îl face pe bărbat să se apropie de prietena surorii lui? Credeți că emoțiile lui sunt veridice, sau false? Unde doarme brunetul și de ce? Ce se întâmplă de nu părăsește Mehmet camera? Dar de ce o face și când? Pe cine întâlnește el în casa lui tanti Fusun? Cum intenționează el să se reapropie de Saccini și cu ce scopuri? Va reuși oare să și le îndeplinească? Unde merge el pentru a vorbi la telefon și cu cine are acea discuție telefonică? Cine iese după el, afară?