Oricât de înalt ar crește un copac, frunzele sale cad întotdeauna la pământ. 

Part1

             Lumea din zilele noastre e diferită. Mai rece, distanță și plină de ură decât niciodată. O lume absorbită de fierbânțelile iadului, în care diavolul stă la pândă pentru observarea fiecărei greșeli. Căci el știe. Oricât de mică ar fi aceia, în natura lui, omul își dorește răsplata de la cel vinovat. Ca-n cazul în care acea răsplată să însemne vărsarea de sânge – de ce nu? – totul să-l bucure și mai tare atât pe el cât și pe diavol.

             Dar poate că istoria nu se va repeta. Poate că trecutul murdar al tatălui meu, al nostru, nu va continua să ne întunece mințile. Nu-i așa surioară? Astfel, mă ridic confuz – pe dispariția trupului tău cu sau fără de viață – în capul oaselor și-mi trec obosit mâinile prin părul brunet. Deși nu te-am găsit acolo, printre cei fără viață și chiar dacă medicul ne-a spus că tu nu mai ești, asta nu înseamnă și că-l cred sau simt că ai plecat din viața mea atât de curând.

             Dar asta nu trebuie să știe nimeni. În plus, eu te simt în viață, surioară. Știu că nu ai murit!

             Trist, alegând să mă prefac că am încredere în spusele medicului și că voi mărturisi adevărul tuturor celor care te-au cunoscut, îmi ridic leneș trupul pe saltea și-mi îmbrac pantalonii de blug în nuanță închisă. Apoi mă ridic în picioare și pe deasupra acestora îmbrac sacoul meu în aceiași nuanță, pe dedesubtul căruia voi purta o cămașă neagră, simplă, modestă și aproape la fel de întunecată ca sufletul meu golit de amintirile cu tine, golit de plecarea ta, sora mea.

             Mi-e așa de dor de tine! Îmi lipsești atât de mult, D!

             De îndată ce sunt gata, pășesc trist pe podeaua apartamentului și mă poziționez în fața oglinzii până-n podea privindu-mi propria reflexie. Sunt atât de trist, abătut și îngândurat încât nici o amintire cu tine nu mă poate face să zâmbesc din tot sufletul. Mă simt ca și când o parte din mine ar fi murit, iar eu aștept ca următoarea să cedeze și ea.

             De ce m-ai părăsit atât de curând, Deniz?

             Dar îmi scutur din nou capul de amintirile cu noi doi și deși conștiința mă-ndeamnă să zâmbesc, eu tot mă simt de parcă aș avea în piept o piatră în loc de o inimă. Însă îți promit, Deniz. Acum, de această dată îi voi mărturisi totul mamei noastre. De la planul tău pentru a mă găsi, până la faptele realizate de tine și de la cât de mult ai plătit pentru asta, până la regăsirea noastră demnă de un film. 

             Îți promit, surioara mea cu ochi ciocolatii.

             Astfel, imediat ce-mi adun gândurile încep să pășesc sigur pe mine către două noi obiective. Primul, acceptarea plecării tale din viețile noastre și mărturisirea adevărului mamei noastre, iar al doilea, terminarea definitivă a Saccinilor. Și vei vedea surioară, pedeapsa lor va fi așa de dură că nici nu vor ști ce i-a lovit.

             Jur!

             Apăs hotărât mânerul rece al ușii de la intrare spre a părăsi apartamentul, dar vocea ta mă împiedică să ies. Te aud oprindu-mă cu o voce atât de caldă, suavă și mieroasă încât iluzia aceasta taie și mai adânc în rana deja creată-n sufletul meu. Dar asta nu mă va împiedica să-mi duc la bun sfârșit planul, surioară. Nici vocea ta din mintea mea, nici prezența mamei în viața mea și nimic altceva.

             Vei vedea. A sosit vremea ca răul să fie distrus, iar binele să triumfe!

             Așa că ies. Îmi șterg următorul rând de lacrimi și părăsesc apartamentul, coborând trist treptele blocului două câte două. Apoi, o dată ajuns jos urc la volan și pornesc în trombă cu o singură destinație în minte: casa ta, care e a noastră. Locul unde știu c-o voi găsi pe mama. 

             Liniștea din mașină este spartă doar din când în când de către vocea ta care-mi spune, urlă în timpane să opresc nebunia de a-i cere socoteală tatei. Dar nu mă opresc, ba chiar calc și mai tare pedala de accelerație ajungând să încalc eu însumi ordinea și jurisdicția condusului pe șoseaua din Istanbul.

             Ca ajuns în fața căsuței modeste, vechi și aproape familiare, să parchez mașina dintr-o singură încercare privind cum praful de pe drumul de țară se ridică acoperind totul în jurul său. Apoi, imediat ce vocea ta se repetă în urechile mele ca un disc stricat spunându-mi să nu comit o prostie, îmi dau două palme mintal și cobor din mașină îndreptându-mi pașii spre și către casa noastră, Deniz.

             Inima îmi bubuie ca o nebună la propriu în corp, respirația mi-a devenit sacadată, gândurile mi s-au amestecat devenind din ce în ce mai ciudate și încurcate, iar instinctul îmi spune continuu să lovesc ușa ce mă desparte de mama, de intrarea în casă. Așa că iată-mă lovind-o cu pumnii de parc-aș fi un nebun scăpat dintr-un spital de specialitate, pașii de dincolo de aceasta dându-mi de înțeles că cineva se apropie.

             — Vin, vin! spune vocea ei, a mamei noastre D, dar tot nu mă opresc. Deși plâng și zâmbesc în același timp, nu mă pot opri din a lovi ușa cu palmele. Gata, am ajuns. De ce naibii..., spune femeia ce mă-mpiedică la timp din a mai lovi ușa cu palma care se oprește centimetric de chipul ei palid, trist și înfuriat de gestul meu.

             Se uită atât de confuză în ochii mei căprui îmbrăcați în lacrimi, încât o simt spărgând fiecare cicatrice a trecutului, fiece zid creat întru autoprotejare și-mi simt inima calmându-se încetul cu încetul din pulsațiile rapide și-aproape nebunești în pieptul meu. Zâmbesc, dar e un zâmbet fals, prefăcut, forțat și mai presus de atât, vizibil mincinos. Dar eu nu știu să mint, D... Ce mă fac dacă mama va recunoaște asta?

             Ce mă fac dacă mă va recunoaște înainte de a-i spune cine sunt?

             — Alp! îmi spune ea numele fals, eu simțindu-mi inima strângându-se într-un nod din ce în ce mai mic și dificil ce-mi împiedică respirația să aibă loc. Ce cauți tu..., dă să spună iarăși, însă o întrerup.

             Agitat, îmi trag nasul și-mi scutur capul de gândurile atât de obscure ce mi-au întunecat pentru câteva clipe mințile, apoi o reprivesc în ochi pe cea care mi-a dat, ne-a dat naștere, surioară și îmi forțez zâmbetul să reapară pe buzele mele.

             — Nu sunt Alp, tanti Fusun! o anunț spunându-i pe nume, lacrimile acaparându-mi încet și sigur obrajii stinși de dor, griji și frici. Eu sunt..., Deniz era..., vreau să zic că dumneata ești..., spun printre suspine, privind-o cum îmi zâmbește.

             Și o înțeleg, căci zâmbetul ei e la fel de fals și forțat ca și al meu. Din acest motiv îmi și agață brațul aproape târându-mă în interior, luându-mă total prin surprindere. Ca în secunda imediat următoare să o văd scoțându-și capul afară din casă spre a verifica strada pentru câteva clipe. Apoi reintră în casă, lăsându-mă s-o analizez la fel fel de șocat.

             — Tot un polițist sub acoperire ca și fiica mea, zice ea în timp ce eu casc ochii uimit de ceia ce spune, nu-i așa? mă-ntreabă la final, pe fața ei apărând un mic zâmbet îndrăzneț și-aproape sincer.

             Asta dacă n-ar fi situația aceasta...

             Confuz, îngrijorat și speriat de faptul că ar putea cunoaște adevărul într-o manieră nu tocmai plăcută, rostit de cine știe cine, iată-mă așteptând în tăcere o continuarea a frazării ei. Ca-n clipa în care s-o văd ridicându-și umilă sprânceana dreaptă întru așteptarea unui răspuns din partea mea – probabil – îmi dau rapid două palme mintal și-nghit cu greu saliva din gură.

             — Cine v-a spus, zic ca nebunul scuturându-mi iarăși capul în timp ce-mi închid ochii spunându-mi că nu formulez întrebarea corectă apoi reiau, vreau să zic, de unde știi asta, mamă? termin de vorbit, fără să-mi dau seama că m-am adresat ei exact așa cum n-aș fi crezut c-o pot face vreodată.

             — Mamă?! întreabă ea, vizibil luată prin surprindere.

             La naiba, cum am putut uita că nu știe cine sunt? Prost, Mehmmet...Proastă întrebare!

             Ca dându-mi seama de prostia realizată, să schițez rapid un zâmbet cretin și fals, pășind către femeia micuță de statură ce mă privește curioasă, îngrijorată și confuză de tot. Astfel, vrând să o liniștesc măcar cât de cât îmi așez mâna dreaptă pe umărul ei și-o privesc în acei ochi verzi, triști, vizibil plânși din cauza ta Deniz și-atât de îndepărtați în timp ce-i simt apropiați.

             Și urăsc așa de tare acest sentiment...

             — Da, spun pe un ton jos aproape șoptit, mamă. Termin de vorbit, simțind cum inima mea nebună reîncepe maratonul de alergare. Ești, spun și mă opresc trăgând cu forță aer în piept, ai fost mama Denizei, așa că acum ești a mea! exclam zâmbind, chiar dacă spun adevărul pe care ea se pare că nu-l cunoaște.

             Ciudat sau nu, dar la auzul cuvintelor mele i se luminează fața femeii trecute de a doua tinerețe dinaintea mea reușind astfel să-mi fure și mie un zâmbet sincer, cald și plin de căldură. Exact așa cum obișnuiai tu să faci în ultima perioadă, D...

             — Am înțeles, zice ea mângâindu-mi mâna cu cea stângă a ei, apoi o văd retrăgându-se spre a-și lua haina de culoare neagră de pe umeraș. Să mergem, zice din nou făcând referire la slujba ce va avea loc curând și de care eu încercam cumva să scap din motive evidente.

             Astfel, cu mama la brațul meu, pășesc încet către cimitir. Locul pe care n-aș fi crezut vreodată că-l voi vizita atât de rapid în această viață și dintr-un motiv atât de crud. Dar, chiar dacă știu că prezența la brațul meu a mamei noastre va reuși să liniștească furtuna de emoții puternice care mă-ncearcă datorită pierderii tale atât de fulgerătoare, totuși știu, simt că nu e de ajuns. Nimic nu va fi, nici măcar după prinderea tatei și-a băieților lui.

             Micile zgomote produse de plânsul femeii ce mă-nsoțește către cimitir îmi aduc aminte de continuu de ziua-n care te-am văzut căzând fără să te pot ajuta, iar amintirea acelei zile îmi arată concomitent greșeala comisă în care te-am trimis practic acolo deși știam că nu avea să se sfârșească totul bine. Așa că mă opresc.

             Pașii mi se opresc la doar câțiva metri de porțile cimitirului, inima luptă nebunește de mult cu conștiința care-mi spune să vorbesc, mărturisesc ce am făcut, iar faptul că-l văd pe tata și oamenii lui intrând în cimitirul situat la o distanță nu foarte mare de casa ta, noastră, surioară, îmi amintește de cel de-al doilea obiectiv: prinderea lor.

              — Totul e în regulă? aud ca prin vis, dar nu-i dau nici un semn cum c-aș fi prezent, femeii de lângă mine. Alp? îmi spune ea din nou pe numele fals, zgâlțâindu-mi încet brațul pentru a-mi atrage întreaga atenție.

             Ca scos dintr-o transă adâncă, îmi cobor rapid privirea în ochii ei știind că dacă nu voi vorbi cu ea despre tot acum, atunci n-o voi mai face vreodată. Nu în viitorul apropiat, oricum.

***

             Pierderea unei persoane dragi este fără îndoială una din cele mai triste și emoționante emoții pe care le poate avea cineva. Ca privind scurt, printr-o mică rotire a ochilor de jur-împrejurul mormântului înconjurat de cunoscuți, să-nțeleg și mai bine cine ai fost Deniz.

             Mama noastră plânge, așezată la marginea gropii ce are să-ți fure siciriul la fel de gol ca sufletele noastre. Comandantul Ali stă în picioare, chiar la spatele ei și privește înlăcrimat groapa, ascultând cuvântarea preoților sosiți la înmormântare. Tata Kerem e undeva mai în spatele meu și-aproape că-i simt respirația în ceafă, acest lucru amintindu-mi că trebuie să plătească înzecit, înmiit pentru pierderea ta, D. Eu stau pe marginea opusă mamei și comandantului, privind în gol și-așteptând ca tu să vii să-mi spui că nu s-a terminat.

             Dar știu că asta nu se va întâmpla. Tu nu te vei întoarce niciodată la mine, la noi, atât de curând...

             Băieții tatei sunt și ei prezenți, atât în jurul mamei noastre cât și-al meu și-al lui, de parcă am fi atacați în orice secundă. Și totul pentru ce? Pentru ca tu să nu revii niciodată să-mi spui, să ne spui că ai câștigat. Când semnul preotului se arată, pășesc înfricoșat către sicriu și cu ajutorul băieților începem să-l coborâm în groapă. Dar, deși tu nu ești în el, tot nu mă simt mai bine. Încă simt acel gol mărindu-se parcă și mai mult în interiorul meu, D.

             De ce-mi faci asta, surioară? Pr și simplu, de ce?

             Nu pot descrie momentul care-mi ia totul, pentru că nu are o descriere. E o trăire atât de profundă, încât îți taie respirația. Lacrimile se încăpățânează să-și facă simțite prezența pe fața mea, ca simplul auz al plânsului nemărginit pe care-l are mama, să știu și-nțeleg mai bine că nimic nu s-a terminat. Chiar dacă așez sicriul tău în această groapă, nu s-a terminat, D. Și poate, nu se va termina niciodată.

             Deși-mi vine să urlu durerea mea către ceruri spre a mi-o face auzită, nu o fac. N-o să o fac niciodată. De ce? Pentru că, unu: sunt bărbat și nu e demn de mine să îi fac și asta mamei noastre și doi, pentru că nu e momentul. Și cred că amândoi D, știm când, dar mai ales unde va fi acel moment. 

             Nu-i așa?

             Imediat ce las siciriul din mână, mângâindu-l ca pentru o ultimă dată chiar dacă știu că tu nu ești în el, las pentru o fracțiune de secundă ca lacrimile să câștige lupta dintre conștiință și inimă curgând nestingherite pe obrajii mei. Apoi, la auzul numelui meu fals rostit de către comandant, să-mi ridic încet privirea în timp ce-mi șterg lacrimile rapid privindu-i mâna întinsă spre a mă ajuta să ies din groapă.

             Dar cumva, nu vreau s-o fac. Nu mă simt în stare să duc la sfârșit lupta ta, de unul singur, Deniz. Cumva, simt că fără tine, cel care va ajunge după gratii voi fi eu și nu bărbații din spatele meu pe care, cumva i-am considerat vreme de atât de mulți ani familia mea. O familie mincinoasă, trădătoare și ipocrită care mi-a furat nu doar viața și destinul, ci și libertatea.

             Dar știu. Oricât de mare ar putea crește un copac, frunzele sale vor cădea întotdeauna pe pământ. La fel se va întâmpla și cu ei, așa numita familie a mea. Imediat ce totul se va fi terminat, ei vor fi următorii care vor cădea asemeni frunzelor dărâmate de vânt. Și promițându-mi asta mie imediat ce ți-o promit ție D, iată-mă atingând îngândurat, afectat și puternic deznădăjduit solul negru, tare și murdare care are să-mi fure totul.

             Căci sunt conștient că atât eu cât și mama, astăzi ne-am îngropat nu doar fiica, respectiv sora, ci și viitorul. Visele noastre au fost distruse, călcate în picioare și lăsate să zacă sub cenușă de către ei. Bărbații îmbrăcați în negrul pe care-l poartă și-n suflete nu doar la suprafață. Și dacă n-o să le fur și eu dorința de a-și mai dori să se simtă mândri, atunci numele meu nu e Mehmet Atatürk.

             — Te simți bine? se aude brusc vocea joasă, aproape șoptită a prietenei tale, surioară care reușește într-un final să vină la înmormântarea ta, eu răsucindu-mă spre ea cu ochii în lacrimi.

             Durerea mea crește în intensitate, în timpane mi se repetă continuu vocea ta D de azi-mineață în care-mi cereai să nu părăsesc apartamentul, iar ochii mi se reumplu de lacrimi. Dar mă agăț totuși de ajutorul oferit de Ali  și părăsesc groapa, aterizând direct înaintea prietenei tale, privind-o gata-gata să explodez.

             Simțind durerea plecării tale, poate nu la aceleași intensități ca mine și mama, pot citi lacrimile și-onestitatea din privirea ei. Așa că o îmbrățișez rapid, uitând complet de tot și toate, dând frâu liber emoțiilor care mă-ncearcă, ce ne-ncearcă pe toți de fapt în aceste clipe nefavorabile. Brațele ei se plimbă nestingherite pe spatele meu, iar eu lupt să-mi înnăbuș plânsul pe umărul ei acoperit de o geacă neagră, din fâș.

             Așa trebuia să fie finalul nostru, Deniz? De ce m-ai părăsit atât de repede și ușor? Pur și simplu, de ce?

             Bun regăsit, tuturor! Iată-ne astfel, în unul din cele mai triste capitole ale acestei povești, din punctul meu de vedere. Ca și o primă impresie, sunt curioasă: ce părere v-a făcut acțiunea per totală a  acestui capitol? Credeți că Deniz chiar e moartă, sau nu? De ce se simte oare Mehmet atât de deznădăjuit singur? De ce credeți că el continuă să creadă, să-și dorească faptul ca sora lui să fie încă în viață? Este oare îndreptățit să creadă asta, sau durerea i-a furat mințile? Acțiunea acestei povești, sunt sigură ă v-a purtat prin diferite locuri și v-a insuflat diverse emoții. Ce credeți că urmează să se întâmple? Mai poate să vă surprindă ceva, oare? Care sunt cele două noi obiective ale lui Mehmet? Care e reacția lui în mașină, parcurgând drumul către casa surorii lui? De ce pare că el îi vorbește la prezent, deși ea nu mai e în viață? De unde credeți că știe mama lui despre el și Deniz? Dar mai presus de atât, cât știe tanti Fusun despre adevărul fiicei ei și-al bărbatului pe care ea încă nu-l recunoaște? Sau o face, dar se preface destul de bine? De ce credeți că Mehmet, alias Alp nu îi poate spune totul mamei sale? De ce se oprește el în drumul spre cimitir? Cine participă la înmormântare și cine nu? Dar mai ales, din ce motive? Care este atmosfera din cimitir? Ce conține sicriul șatenei Atatürk? Care este obligația familiei întru înmormântarea cuiva drag lor? Ce face Alp când observă gestul părintelui? De ce credeți că Ali îl strigă pe brunet sub denumirea de Alp și nu de Mehmet? Ce crede Mehmet despre sine însuși privind „războiul" creat și neîndeplinit de sora lui? Va putea el să termine ceia ce a început Deniz? Cine vine aproape de sfârșitul evenimentului, la cimitir și de ce credeți că a întârziat? Care e reacția brunetului la vederea acelei persoane? Cine îl ajută pe Alp să iasă din groapă? Care e noul sentiment invocat de acea persoană în Alp/Mehmet?