Cel care își ascunde durerea, nu va găsi nici un remediu pentru ea. – proverb turcesc

             Care e cea mai grea piatră de pe umerii unui om? Să vă zic eu? Așteptarea. Nu există senzație mai grea, apăsătoare, dezarmantă și imobilizatoare decât așteptarea.

             Memoriile ascunse chiar și-n cele mai îndepărtate colțișoare ale minții mele reînviu cu fiecare inspirație și expirație, iar faptul că mâinile mele poartă semnele sângelui vărsat de sora mea îmi amintește cât de dură e greșeala comisă.

             Nu trebuia să îi induc ideea de a scăpa de tata și ceilalți așa de repede. N-ar fi trebuit să o îndemn să spere la libertate așa de rapid. Nu e corect ca ea să sufere pentru că eu am îndemnat-o să caute un indiciu inexistent.

             De ce s-a întâmplat asta?

             Agitat, mă plimb de colo-colo pe holul secției ATI a spitalului din Antalya, Atatürk Public Hospital și aștept frământându-mi palmele la fiece pas pe care-l fac. Agitația din jurul meu îmi demonstrează că gravitatea situației e mai mare decât cea imaginată inițial, iar eu simt cum toate gândurile neștiute până acum se ciocnesc unele de altele precum un carambol de mașini.

             Îmi trec frustrat mâinile prin păr și mă așez grăbit pe băncuță încercând să-mi reglez respirația accelerată, ca-n secunda în care ușile duble și albe să se deschidă, să sar ca ars direct în picioare și-n fața medicului îmbrăcat în albastru.

             — Cum e sora mea? întreb pe repede înainte, privirea medicului ce alunecă în jos emană astfel un miros de frică, neputință și rușine că nu a putut face ceva pentru ea.

             — Îmi pare foarte rău, zice după câteva clipe în care tensiunea mi s-a ridicat și a scăzut în valori inimaginabile și rapide.

             Simt cum încep să văd deja roșu în fața ochilor, pumnii mi se încordează furioși, dezamăgiți în jurul trupului; mirosul sângelui proaspăt vărsat de Deniz, cuvintele ei și gândul că am pierdut-o cu sau fără vina mea, întunecându-mi cu rapiditate mințile.

             Sprâncenele mi-s de mult timp unite într-o linie deloc atractivă, imaginea gloanțelor ce zburau către ea e prezentă și ea în mintea mea, iar ideea că e moartă pur și simplu sapă și mai adânc în rana deja creată în tot acest timp.

             E imposibil! Știu că sora mea nu poate fi moartă!

             — Vă..., zic făcând o pauză vocală doar pentru liniști cumva vulcanul de emoții pe care-l simt gata să erupă în interiorul meu apoi mă-nfig la propriu în gulerul medicului fără să-mi mai pese de nimic, salvează-mi sora, doctore! ordon cu ultimele puteri de a mă menține calm, frica putându-se citi în ochii lui verzi.

             Și-l văd încercând să rostească ceva, dar nu-l pot înțelege căci mâinile mele strâng gulerul cămășii sale, iar eu deja mă simt ca un nebun în plină secție de psihiatrie. Ca-n secunda-n care să-mi simt trupul înconjurat de câțiva inși – probabil paznici ai spitalului – să simt cum încep să mă enervez și mai rău.

             Aceștia încep să tragă din ce în ce mai cu forță de mine, reușind astfel după câteva minute bune de stat așa să mă dezlipească și îndepărteze ușor de medicul ce stă la doar doi pași distanță tușind pentru a-și recăpăta vocea. Regretul că am făcut asta îmi acaparează și el mintea deja nebună zbătându-se între adevăr și minciună cu celelalte emoții ce intensifică sentimentul meu de vină, iar simplul gând că dacă i-aș fi făcut rău doctorului sora mea ar fi moartă cu adevărat, îmi întunecă și mai rău conștiința.

             — Chiar îmi pare foarte rău, spune medicul reamintindu-mi cumva ceia ce pentru o secundă am gândit să nu mai fac, impulsul de a-mi dori să-l decapitez repunând stăpânire pe mine. Cel care încep a mă zbate din nou în brațele a trei inși, care nu par a avea mare forță în mâini spre a mă susține. Din păcate nimeni nu mai poate face nimic, zice din nou medicul ăsta nebun, forțându-mă să-mi pierd per total mințile.

             Astfel, reușesc cumva să scap de idioții din spatele meu și dintr-un singur pumn îl pot vedea pe medic pierzându-și echilibrul în timp ce cade ca un bolovan la doar un centimetru de mine. Respir sacadat, dar nu-mi pasă. Inima mi-e aproape de gât, deja, dar nici asta nu mă afectează cu nici un chip. 

             Doar îmi ridic privirea instinctiv spre ușile de pe care a ieșit medicul, imaginându-mi o veste bună. Una în care sora mea trăiește, iar medicul ăsta idiot m-a mințit. Și-atunci, numiți-o soartă, destin sau coincidență  – eu ajungând să cred în ele de curând  – o mână se așează pe umărul meu, iar eu știu. Ali e aici.

             Dar cum a venit așa de repede?

             Astfel, mă răsucesc rapid pe călcâie încercând în același timp să-mi ascund emoțiile adevărate și-l privesc pe comandant în acei ochi care nu-mi spun altceva decât că e un farsor. Un mincinos și-un ipocrit de primă clasă, care totuși mereu a avut grijă de mine și sora mea.

            La naiba!

             — Ei bine, zice comandantul din fața ochilor mei plini de supărare, unde e Deniz? întreabă curios și vizibil nerăbdător să afle starea surorii mele, dar mai ales, în ce stare e? termină de vorbit, ochii mei reumplându-se de lacrimi.

             Dar înainte de a-i putea răspunde, chiar și cu o lacrimă vărsată, unul din idioții de mai devreme se aruncă din nou să mă lovească. Și încă nu știu care dintre noi e mai rapid, instinctul meu de apărare sau cel al comandantului care îi împiedică pumnul din a-mi atinge fața, căci îl văd destul de rapid pe acel tip făcând un pas în spate.

             — Și ce se petrece aici? Unde vă credeți, în junglă, domnilor? spune el deranjat de atitudinea acestuia, pe fața mea apărând un mic zâmbet fals și vizibil forțat.

             — Nu! spune idiotul acela, îmbrăcat într-o geacă din fâș, albastră, coborându-și privirea rușinat.

             — Ali, îi spun pe nume comandantului meu chiar dacă știu că e interzis, e în regulă, termin de vorbit și-mi trag nasul. D e bine, mint cu nerușinare, deși starea surorii mele nu e nici pe departea cea descrisă de mine.

             Vizibil afectat de spusele mele, îl pot observa răsuflând ușurat și-nțeleg pentru prima dată că oricât de mult rău ne-a făcut amândurora – mie și ei – totuși, undeva destul de adânc în interiorul său, comandantul ne prețuiește pe ambii. Eu, deoarece sunt unul din cei mai buni polițiști ai Turciei și D, deoarece e cea mai bună polițistă sub acoperire din câți cunosc.

             Și e puternică. Curajoasă, neînfricată și mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și atunci când își protejează propriile sentimente. Astfel, Deniz reușind să devină nu doar sora pe care nu am avut-o niciodată ci și eroina mea. Fata pe care am ajuns s-o admir mai mult decât orice frate și-ar putea admira sora regăsită după atât de mult timp ca mine.

             — Ce bine! exclamă comandantul, privind scurt tavanul alb de deasupra noastră.

             Și cumva, prin această reacție, aceste cuvinte și gesturile lui protective față de mine, de noi, Ali reușește să-mi câștige din nou inima. Dar nu pentru mult timp, căci imediat ce-l privesc în ochi gândindu-mi următoarea frază, pașii lenți ai mai multor persoane se aud venind către noi, atrăgându-mi astfel întreaga atenție.

             Și-i văd pe toți, dar mai presus de ceilalți, îl văd pe el. Într-o tristețe prefăcută, malefică și atât de cunoscută înaintează către mine și Ali menținându-și privirea în podeaua spitalului, încât încep rapid să-mi simt stomacul strângându-mi-se într-un nod din ce în ce mai dificil de desfăcut. Pumnii mi se încordează strângându-se în jurul trupului, mintea mi se întunecă la vederea lui aici, iar gândul că e posibil să fi fost sincer față de sora mea e sngurul care mă-mpiedică să nu comit nebunia de a-i cere socoteală.

             — Alp, cum e Deniz? mă-ntreabă direct, ridicându-și încet privirea falsă în ochii mei plini de durere.

             Oare păstrează încă secretul relației dintre noi, e o aparență, sau își joacă rolul de „tată" atât de bine, doar pentru a fi crezut de ceilalți? mă-ntreb confuz, ca în secunda în care Ismail și Metin să-i de-a drumul la brațe bărbatului pe care vreme de douăzeci și un pic de ani l-am numit tată, să-nțeleg totul. E aici căci nu se aștepta ca Deniz să fie atacată.

             Atunci, cine și de ce o fi tras?

             — Tocmai au scos-o din operație, zic fiind sigur că el și comandantul se cunosc, dar e bine! exclam la final, putând citi un zâmbet mic în colțul buzelor sale.

             — Du-mă la ea, fiule! zice apăsând parcă peste păcatul și durerea de a-i fi fost fiu.

             Ușor confuz, Ali îl privește cu o sprânceană ridicată – pot vedea asta deoarece e chiar lângă mine – și-nțeleg că poate nici Metin și nici Ismail nu știau că eu sunt fiul lui Saccin. Dar îmi alung rapid gândul acesta din cap și imediat ce-l văd pe bătrân înaintând către mine, îi agăț brațul, curajos.

             — Desigur, tată! spun înjurându-mă în gând pentru că încă îi spun așa, apoi pornim amândoi către salonul unde e sora mea.

             Singura cu drepturi depline asupra mea. După mama, desigur...

             Mergem și mergem, dar durerea resimțită la auzul cuvintelor medicului crește în intensitate făcându-mă să simt de parcă aș rămâne fără aer în curând. Așa că pentru o secundă îmi retrag mâna de pe Kerem, ducându-mi-o către piept și trag cu forță aer în plămâni încercând să mă calmez.

              — Mehmet, unde mă duci? spune el, atrăgându-mi atenția prin faptul că pentru o clipă uit total de senzația de lipsă a aerului. Nu ziceai că sora ta e bine? spune el, iar eu abia atunci înțeleg.

             La naiba! Cum am putut să uit? El știe cine sunt, cine e familia mea și care e adevărul. Doar e și unicul vinovat pentru starea surorii mele!

             — Moartă de-a binelea, da și doar din vina ta! exclam sigur pe mine, pierzându-mi din nou controlul furiei pe care o calmasem adineauri.

             Pumnii mi se strâng din nou în jurul trupului, maxilarul mi se încleștează, privirea mi se întuencă de nervi, iar liniștea ce mă-nconjoară și e spartă doar de bătăile puternice ale inimii mele moarte o dată cu aflarea unei asemenea vești, e singura care mă forțează să-l  privesc.

             — Poftim? spune el, privindu-mă cu ochii mari.

             — Ce ai auzit, Kerem Saccin! spun curajos făcând un pas în față, apropiindu-mă milimetric de mutra aia a lui. Și îți promit, continui unindu-mi sprâncenele într-o linie deloc atractivă în timp ce-i vorbesc printre dinți, că vei plăti cu viața pentru soarta surorii și-a familiei mele! termind e vorbit, apoi fac un pas în spate.

             Fără să aștept o replică din partea lui, îmi îndrept din nou spatele și pornesc înaintea lui către Morga spitalului spre a mă asigura că medicul acela idiot nu m-a mințit. Continui să pășesc în mod alert și cât mai sigur de faptul că nu ești moartă, surioară, uitând complet că nu mult în spatele meu se află el. Unul din criminalii tăi, Deniz.

             Ajuns în fața ușii morgăi care-mi inspiră doar frică, melancolie și ură față de Saccini și umanitatea în sine, apăs dur mânerul metalic al acesteia și o deschid privind cantitatea în număr atât de mare de corpuri fără viață. Ca și unul din ei, îi privesc pe toți simțind cum inima mi se sfărâmă în mii și milioane de bucățele din ce în ce mai mici știind că într-un final asta mă va ucide. Dar nu-mi pasă... Cumva, nu-mi mai pasă de nimeni și nimic... Vreau doar ca ceia ce inima îmi spune din clipa aflării acelei vești, să fie o minciună.

             Și tresar. În secunda în care Kerem trece pe lângă mine îndreptându-și pașii nesiguri către interiorul acestei camere, săli, nici nu știu cum s-o numesc; tresar ca scos dintr-o transă adâncă. Încerc să mă concentrez pe el și acțiunile lui, dar cumva reușesc performanța de a mă lovi la fiecare secundă ce trece în detrimentul meu de un zid invizibil al neputinței, fricii și infernului.

             — Deniz? spune dând la o parte cearșaf alb după un altul, eu simțindu-mi inima făcându-se tot mai mică din cauza fricii. 

             Nu vreau să te pierd așa de repede, surioară!

             Și cumva, simțind de parcă Cerului i s-ar fi făcut milă de mine și sufletul meu, de fiecare dată când Kerem eliberează câte un chip de acele materiale albe trecând la următoarele, reacția lui îmi spune mereu că tu nu ești una dintre ele. Tu trăiești, sora mea... Și e așa de frumos acest sentiment...

             Bună tuturor! Ce părere v-a făcut povestioara lui Deniz acum, după atâtea capitole petrecute alături de ea? V-ați mai făcut personaje preferate, sau detestate pe parcurs? Cine sunt acestea și de ce? În ce stare o aduce Mehmet pe sora lui la spital și de ce? Credeți că D e moartă, ori ba? Adică, voi aveți mai mare încredere în medicul care a spus asta, sau în Mehmo? Cine credeți că e de vină pentru starea frumoasei șatene? Ce face Ali la spital și cum ajunge acolo? Cine sunt bărbații care încearcă să-l protejeze pe medic în detrimentul lui Mehmet? De ce reacționează brunetul astfel? Ce simte el față de tot ce se întâmplă? Cine mai vine la spital și cu ce scop? De ce par surprinși toți atunci când Kerem îl numește pe Mehmet „fiu"? De ce păstrează Mehmo tăcerea atunci când se găsește față în față cu Kerem? Cum și de ce ia atitudine brunetul înaintea tatălui său? Cine merge cu Mehmet la morgă și de ce? Care e obiectul lui Mehmo atunci când merge le morgă? Ce va găsi el acolo? Oare Deniz e acolo, sau nu? Ce stare v-a transmis acest capitol? Ce credeți că se va întâmpla mai departe, comparativ cu ce v-ați imaginat voi în primele capitole?