Pe măsură ce mânia vine, înțelepciunea pleacă. – proverb turcesc

  *Deniz*

          Confuză, îl privesc pe Metin cum aproape că mă ignoră trecând pe lângă mine în timp ce deschide ușa în spatele meu, intrând în casă și înțeleg într-un final. Nu e vina mea, nu-i e rușine de mine, ci de tatăl lui.

              Atunci de ce naibii m-ai mai salvat?!

              Astfel, furioasă peste poate încep să trag mai bine haina în jurul meu în timp ce pășesc alert către mașină. Fără să spun un cuvânt nimănui, introduc cheia în contact ca-n secunda în care să le fac semne băieților Saccinilor cum că eu plec, poarta să se deschidă pentru mine.

              Astfel, o dată ieșită din curte, ridic telefonul de pe bord și formez rapid numărul fratelui meu, introducându-mi bluetooth -ul în ureche așteptând ca Mehmo să răspundă. Am atâta nevoie să-l aud pentru a mă liniști, încât simt că doar așa voi acoperi cumva groapa uriașă de dor, neputință, frici și așa mai departe pe care a lăsat-o în urma lui când eram copii.

             — Abia ce ne-am despărțit, D, aud vocea lui spunând și-mi rotesc ochii obosită, ce s-a întâmplat? mă-ntreabă relaxat, fiind probabil destul de „prins" cu ceva la secție.

             — Eu fierb de nervi în așteptarea unui răspuns din partea ta, iar idiotul de Kerem m-a trimis pe teren într-o verificare! spun supărată, provocându-i un chicot de amuzament nebunului meu frate.

              — Du-te, du-te, D! exclamă el relaxat, o să ai o surpriză așa mare acolo! zice din nou, eu simțind cum mă înfurii și mai tare.

             Unghiile mi se înfig la propriu în husa neagră cu care este îmbrăcat volanul, mintea mi se blochează pe cuvintele și relaxarea bruentului meu frate, iar eu simt că înnebunesc la simplul gând că nu voi reuși să scap de Saccini niciodată.

              — Care are legătură cu ce? întreb furioasă, lovind volanul cu palmele în timp ce brunetul râde din nou.

              La naiba, deja încep să urăsc relaxarea asta a lui!

             — Cu ce ți-am zis eu în această dimineață, surioară! spune el, dar cumva tot nu mă liniștesc. E de parc-aș sta pe marginea unei stânci cu mașina ce-a făcut pană, iar cineva e pe cale să mă împingă în hăul imens. Relaxează-te! spune el iarăși, iar eu îmi arunc plictisită ochii peste cap. 

             — Bine, zic dezamăgită de faptul că nu-mi dă alte indicii, voi închide acum! termin de vorbit și închidem împreună apelul acesta nefolositor.

             Orele se scurg ca nebunele, timpul trecând în ritm alergător aducând noaptea tot mai aproape de oraș și deși știu că convorbirea cu Mehmet nu mi-a adus nici un folos, totuși nu pot ignora sentimentul de bucurie cum că-i pot împărtăși în sfârșit gândurile mele.

             Verific iarăși locația de pe telefon și trag dreapta de volan, văzându-mă destul de rapid la destinația finală ce se află aproape de Bosfor și-mi  indică unul din vasele lui Saccin. Așa că opresc mașina confuză, apoi merg în spatele ei scoțându-mi armele din portbagaj pe care le introduc subtil la pantaloni pentru a pleca grăbită către vasul indicat de telefon.

              — Te voi îngropa atât de adânc, Kerem! gândesc cu voce tare, în timp ce fac asta și las apoi portbagajul să se închidă. Atât de adânc, că nici n-o să știi ce te-a lovit! reiau și mă-ndepărtez de mașină.

             Hotărâtă să scap mai repede acești Saccini care cumva m-au condus peste limitele mele inițiale, pășesc alert pe faleză ținând telefonul în mâna dreaptă. Telefon, care primește rapid – forțându-mă să tresar – un mesaj la care este atașată o fotografie, trimis de Mehmo. Dar aleg să-l ignor, furioasă și continui să pășesc spre vasul de care mă apropii tot mai mult până ce urc pe podeaua acestuia.

             Imaginea din fața ochilor mei este una simplă, modestă și aproape normală dacă nu chiar obișnuită pentru un vas al Saccinilor. Dar, când citesc mesajul din partea lui Mehmo în care-mi spune să caut ceva ciudat aici, devin confuză. Încrederea în fratele meu există, o simt și știu că n-o să am niciodată încredere în altcineva decât în el, de aceia și devin suspicioasă. Astfel, confuză, pășesc mai departe pe vas căutând cu privirea orice m-ar putea ajuta.

             Și-atunci le văd. În spatele cabinei piloților, se află o grămadă de cutii uriașe ce-mi provoacă un zâmbet inocent pe față. Așa că încep să pășesc curajoasă către ele, simpla imagine a posibilității conținutului lor făcându-mă să mă simt tot mai aproape de libertate. Și continui să pășesc mai mult și mai sigură pe mine către ele, zâmbetul meu lărgindu-se cu fiecare pas făcut.

             Brusc, îmi aud numele strigat de cineva, care-n secunda în care să mă răsucesc spre sursă și să-l recunosc pe Mehmet strigându-mi că e o capcană, să simt cum pieptul îmi este străpuns cu rapiditate de ceva. Dur, rece, metalic, senzația de arsură cuprinzându-mi cu rapiditate cartilajul cutiei toracice.

            La naiba! Cred că am fost împușcată!

             Picioarele îmi devin moi ca din gelatină, iar eu îmi pierd rapid echilibrul începând să mă simt de parc-aș fi tot mai aproape de moarte. Și te văd, Mehmo..., îmi văd fratele alergând către mine prin ploaia de gloanțe, aruncându-se cu rapiditate peste trupul meu care abia mai respiră, chipul lui reflectându-i starea agitată, nervoasă și panicată.

             Oare acesta va fi finalul meu? Al nostru, ca frați, ca familie?

****

             *Mehmo*

             Telefonul Denizei mi-a bucurat sufletul, iar faptul că am lăsat-o pe ea să vadă greșeala tatei Kerem – căci încă nu mă pot dezobișnui din a-l numi astfel – m-a făcut să o înțeleg și mai bine pe șatena care a făcut atât de multe pentru mine, mama noastră, ea și viitorul nostru împreună. Dar, cum știu că e o fată puternică – poate chiar cea mai puternică din câte am cunoscut – am preferat să o las pe ea să-nțeleagă că lumea mafiei nu e de joacă și că aici..., acolo, orice se poate întâmpla.

             Mai mult decât atât, convorbirea cu ea m-a făcut să înțeleg dorința ei arzătoare de-a se-ndepărta mai rapid de Saccini, așa cum îi numește ea pe tata Kerem și ceilalți. Astfel că, știind și chiar bănuind că viața îi va fi pusă în pericol, imediat ce apelul nostru s-a încheiat m-am ridicat de pe scaun și am pășit sigur pe mine către biroul comandantului, evitând să mai bat la ușă ci intrând direct înăuntru.

             — S-a făcut, zic atrăgându-i privirea confuză a lui Ali , cel pe care-l auzisem ieri vorbind despre un posibil transport cu droguri al familiei Saccin. Am trimis-o pe Deniz acolo, domnule comandant! exclam la final, fața lui devenind ușor palidă.

             Oare de ce am impresia că el și tata lucrează împreună?

             — Deniz? spune el, ușor agitat. Unde ai trimis-o, Alp? spune, sprânceana dreaptă ridicându-mi-se întrebătoare la cuvintele lui. Mehmet, scuze, reia blondul de pe scaunul negru din fața mea, pumnii mei strângându-se în jurul trupului.

             — Pe ponton, să vadă dacă știrea aflată de tine e reală ori ba! zic încrezător, ochii albaștri ai comandantului privind obosiți tavanul alb.

             — Dar e o capcană, Mehmet! strigă el ca și înnebunit, panica cuprinzându-mi cu rapiditate mințile deja înnebunite de dor, grijă și frică penrtu familia găsită. Sora ta e în pericol! spune el, așa că îmi dau rapid două palme mintal concentrându-mă pe fraza „e în pericol" și fac rapid stânga-mprejur, părăsind secția în pași mari.

             Sunt speriat. Panicat ca naiba și simt că inima îmi sare două-trei bătăi la fiecare minut, din cauza lipsei noutății de a ști ce face sora mea. La naiba! Și când te gândești că eu însumi am trimis-o acolo... La naiba!

            Astfel, într-un timp record petrecut în viteză – chiar și cu riscul de a încălca eu însumi legea turcă – iată-mă ajungând cumva la timp pe faleză. Acolo unde o pot urmări atent pe șatena mea surioară pe care-o văd mergând cu capul jos – probabil citind informațiile din telefon, ori chiar mesajul pe care i l-am trimis în grabă când veneam aici – tot mai departe de faleză, urcând vasul tatei și apoi trecând de cabina piloților.

             Confuz și nerăbdător, îmi simt pentru o primă dată palmele transpirând de emoții. Dar nu mă las pradă acestora și continui s-o urmăresc atent cu privirea pe șatena care înaintează tot mai departe de privirea mea. Așa că, chiar și cu riscul de a mă face auzit, îi strig numele anunțând-o de pericol. Și chiar atunci, fix în acea secundă blestemată văd cum ploaia de gloanțe începe, lovind-o în plin.

             Așa că îmi pierd rapid mințile, îndreptându-mi cu rapiditate spatele și-ncep să alerg printre acestea către sora pe care o văd căzând ca un bolovan, acest lucru întâmplându-se tot mai aproape de mine. Degeaba înjur printre dinți, ori îmi simt lacrimile inundându-mi ochii căci sentimentul de vină precum c-am trimis-o eu aici, nu dispare. Ci dimpotrivă, crește tot mai mult în intensitate.

              La naiba!

             — La naiba, D, ce-am făcut? spun aruncându-mă rapid peste trupul ei, un zâmbet tâmpit acaparându-i chipul din ce în ce mai palid al fetei de sub mine.

             — E_în_, spune și tușește, apoi reia, _regulă, Mehmo! exclamă ea, dar îmi las capul peste pentru a o proteja de gloanțele ce nu se mai opresc din a fi trase de undeva din spatele nostru.

             — Nu, nu e! exclam tare și clar pentru a mă face auzit, chiar și sufocând-o cu greutatea corpului meu, rugându-mă în același timp la toți sfinții ca ploaia de gloanțe să se oprească. E numai vina mea surioară, zic din nou și când acestea se opresc, îmi ridic trupul de pe al ei pentru a-i face loc să respire. Deniz, mă mai auzi? întreb speriat, văzând-o cu ochii închiși.

             La naiba, a leșinat! Ce-ai făcut, Mehmo? Pur și simplu, ce i-ai făcut propriei surori?

             — Deniz, deschide ochii! îi spun fetei cu părul șaten, împrăștiat peste tot și ochii închiși pe care o țin în brațe ca pe-un copil. D, mă auzi? spun iarăși, lacrimile alunecând ca nebunele pe chipul meu agitat. Să nu cumva să mori, înțelegi? spun din nou și mă ridic în picioare.

             Apoi mă aplec grăbit spre ea înfășurându-mi brațele în jurul ei, ridicând-o ca pe pană de jos, frica de a nu o pierde paralizându-mi mintea, nu și trupul. Căcă chiar și așa, singur, știu ce am de făcut. 

          Bun regăsit, tututorora! Sper că povestea lui Deniz v-a încântat și ținut cu sufletele la gură până acum, nu-i așa? Ce părere v-a făcut acțiunea din acest capitol, per total? Dar personajele? De ce credeți că ascunde de fapt Mehmet adevărul de sora lui? Dar de mamă? De ce își dorește atât de mult Deniz să scape de Saccini? Cine sunt aceștia? Unde o trimite Kerem pe șatenă și de ce? Ce caută ea pe vas? Ce se petrece acolo? Cine credeți că trage în frumoasa noastră eroină și de ce? Cine o salvează pe D? Care e reacția lui Ali când află ce a făcut Mehmo? Va trimite el pe cineva s-o salveze pe șatenă, sau s-o ucidă? Ce îi spune Mehmo surorii lui? Ce simte bărbatul față de evenimentul tragic ce are loc? Ce va face el? Ce credeți că urmează să se întâmple în ultimele două capitole? Nah, că am scăpat și informația... Da, ați înțeles bine. Mai urmează un capitol și în sfârșit epilogul acestei povești. Abia aștept să citesc review-urile voastre, dragilor!