„Oriunde te duci, destinul te urmeaza." – proverb turcesc

         Sunt liberă. Curajoasă și puternică și știu că voi ieși de-aici indiferent ce va urma să vină. Așa că-mi scot arma de la pantaloni și încep s-o ridic fixând-o tot spre înainte. Dar brusc, calea îmi este întretăiată de o umbră străină de-a mea, iar eu știu că am fost găsită.

             Ochii mi se deschid în mod automat, iar buzele mele scapă un țipăt îngrozitor ce-n mod sigur a trezit tot blocul. Ușa camerei în care mă aflu se deschide și ea în mod automat, iar frica îmi paralizează pentru o primă dată mintea, inima și suflul.

             Însă când îl văd pe brunetul Alp înaintând grăbit către patul în care mă aflu, îmi amintesc rapid de ziua anterioară și știu că sunt siguranță. Așa că imediat ce ajunge aproape de mine, îmi înfășor grăbită mâinile în jurul gâtului lui, simțindu-mă ca și când aș fi prinsă între două extreme.

             Una din ele îmi spune că trebuie să opresc căutările nebunești ale fratelui meu căci el e deja aici, cu și lângă mine, în timp ce ce-a de-a doua îmi spune și arată în același timp că liniștea pe care mi-am dorit-o atât de mult, acum o primesc doar datorită prezenței lui aici.

             — Gata, s-a terminat, D! spune vocea lui șoptită în încercarea de a mă face să mă simt mai bine probabil, dar eu strâng și mai tare strânsoarea brațelor mele în jurul gâtului său.

             — Mi-a fost așa de frică! reușesc să rostesc printre gemetele ce-mi ies involuntar printer buze. Credeam că nu voi mai ieși niciodată de-acolo, termin de vorbit, simțidn cum brațele lui groase se încolăcesc rapid în jurul taliei mele subțiri, îndepărtându-mă astfel încât să mă poată privi în ochi.

             Și jur. Sentimentul de a-l ști aici, de avea un frate după atât de mult timp, chiar și păstrând încă secretul relației noastre departe de mama și ceilalți; e minunat. Se simte ca și cândmi-aș fi recăpătat un braț lipsă, o parte din inima necesară pentru a trăi, ori a oricărui alt organ indispensabil vieții umane.

             — Dar ai ieșit, Deniz! spune printre dinți aproape, putând citi furia în reacția, atitudinea și privirea lui. Eu însumi te-am scos de-acolo! exclamă din nou, pe fața mea apărând rapid un zâmbet plin de căldura de care nici nu știam că există în interiorul meu.

             — Știu, Mehmo! exclam în timp ce-mi simt ochii umplându-mi-se de lacrimi. Și-ți mulțumesc infinit pentru asta! zic din nou, degetele lui groase acoperindu-mi buzele.

             — Taci! spune privindu-mă în ochi. Era responsabilitatea mea de frate mai mare să-ți salvez viața, D! zice din nou, buzele mele dezlipindu-se într-un zâmbet larg și vizibil plind e fericire.

             Mi-a fost așa de dor să-l strig astfel. Să-i spun Mehmo și nu Mehmet, ori Alp așa cum obișnuiam... La naiba, mi-a fost atât d edor de el. E ca și când aș simți cum mi s-a luat o mare greutate de pe umeri, aceia fiind presiunea gândului că fratele meu e undeva acolo, în lumea asta mare și nedreaptă care mi l-a furat.

             Și deși știu că unii găsesc liniștea și fericirea în alți oameni cu care-și împart viețile, viitorul; eu totuși am găsit toate aceste lucruri cu el. Fratele pe care l-am căutat atât de mult timp, fără ca măcar să știu că e aici, atât de aproape de mine.

             Îl privesc în acei ochi negri ca noaptea și înțeleg pentru o primă dată, după mult timp, că toate secretele și ascunzișurile mele de mama mea, m-au încărcat atât de mult încât de această dată va trebui să spun adevărul înainte de a-i induce aceiași suferință pe care am trăit-o eu.

             Dar când mă gândesc din nou la pericolele ce conduc acest adevăr spre păcate din cele mai diverse produse de inamicii noștri, mă găsesc iarăși prinsă între realitate și crudul adevăr. Așa că strâng din dinți și încerc să-mi calculez viitori pași, chiar dacă citesc în ochii lui negri îngrijorarea pe care am mai citit-o o singură dată, astăzi: când a intrat în acest dormitor.

             — Mama știe? îl întreb pe Alp..., Mehmo – trebuie să mă obișnuiesc să-l strig astfel – în timp ce pe fața lui apare un zâmbet destul de îndrăzneț și jucăuș.

             — Că ești la mine acasă? întreabă el, eu lovindu-l peste umăr urmând a-mi roti mai apoi ochii, obosită.

             — Că ești Mehmet! exclam privindu-l din nou în ochii ce devin ușor triști la auzul întrebării mele.

             De parcă nimeni nu i-ar cunoaște adevărata identitate, cu excepția mea și a lui Ali. La naiba, ce ascunzi de fapt, Mehmo? Ce se petrece cu tine?

             — O să-i..., ăăăă, spun la un moment dat, zice făcându-mă să devin și mai confuză.

             Înțeleg că nu i-a spus, că de fapt nu a spus nimănui asta. Dar de ce, cum și când o va face? Jur că nu înțeleg. E de parc-ar înnota în ape din cele mai adânci și nesigure în aceste clipe atât de importante pentru mine și noi toți.

             Așa că doar îmi așez zâmbind sincer mâna peste a lui, provocându-i ochii triști să mă priveasc. Și jur, mi-era așa de dor să simt protecția cuiva asupra mea... Atât de dor să simt că în sfârșit am familia laolaltă, deși încă nu știu nimic unii despre ceilalți.

             — În regulă, Mehmo! exclam înnecându-mă în privirea lui, eu sunt de partea ta, continui privindu-l cum începe încetul cu încetul să-mi zâmbească. 

            Și să fiu a naibii dacă nu-mi era dor de asta!

             Apoi îl privesc cum se apropie de chipul meu, mâinile lui mari înconjurându-mi fața într-un mod atât de protectiv și familial încât simt pur și simplu de parcă cu acest gest ar umple golul lăsat în urma lui acum mulți, mulți ani.

             Apoi, în secunda-n care buzele lui moi și pline se lipesc de fruntea mea, simt de parcă aș fi câștigat deja toate războaiele lumii... Ca și când aș reprimi ceia ce mi s-a furat în copilărie... De parcă aș fi mai puternică decât niciodată, doar avându-l lângă mine.

*****

             A trecut aproape o săptămână. Eu m-am reîntors la munca mea, aproape de Saccini având grijă – la sfatul lui Mehmo – să păstrez secretul aflării adevărului despre noi, el s-a apropiat mai mult de mama noastră deși încă nu a reușit să îi spună adevărul, iar comportamentul ușor ciudat al avocatului pe care-l simt din ce în ce mai agitat în preajma mea, mă obligă să-mi fac și mai multe scenarii din cele mai confuze, în minte.

             La naiba, mă simt de parc-aș avea pe urme toată mafia din lume!

             Dar îmi scutur confuză capul și urc la volan, comportându-mă cât de cât natural și chiar în secunda-n care mă pregătesc s-o iau din loc, Mehmo apare în fața mașinii mele făcându-mi tot felul de semne ciudate.

             La naiba, aș fi putut să dau peste el! gândesc, dar îmi scutur rapid capul și cobor grăbită din mașină imediat ce mă asigur că nu e nimeni prin preajmă.

             — Mehmet, ai înnebunit? zic agitată, imediat ce cobor din mașină, pe fața lui apărând un zâmbet destul de ciudat.

             Oare a înnebunit, sau mi se pare mie? Și-atunci îl văd cum se apropie de portiera din dreapta mea – mașinile noastre având volanul pe stânga – agățând-o la fel de zâmbitor și plin de energie cum nu l-am văzut niciodată. De fapt, mint. L-am mai văzut o singură dată așa... În secunda-n care m-a găsit.

             — Nu, zice aruncându-și scurt privirea peste cap, dar tu vei înnebuni de fericire să afli că l-am prins! exclamă bucuros, confuzia acaparându-mi rapid mințile deja nebune.

             Fără să mai adauge altceva, îl privesc cum se face comod pe banchetă așteptându-mă să urc probabil. Așa că fac asta la rândul meu, apoi pornesc mașina și-ncep să mă îndepărtez de casă, dar nu înainte de a descoperi sursa fericirii lui.

             — Pe cine? întreb confuză, dar el mă ignoră per total. Mehmo? întreb din nou, menținându-mi atenția totală spre înainte.

             — Tu pe cine crezi? spune el vesel, ca privindu-l să-l observ cum se întinde ca un motan bucuros ce tocmai și-a primit sursa de hrană.

             Și-atunci înțeleg!

             — Saccini! zicem la unison, provocându-i brunetului un râs destul de colorat.

             Amândoi râdem de fapt, dar asta nu înseamnă nimic încă. Bine, poate doar faptul că în sfârșit voi putea scăpa de ei, așa cum mi-am dorit mereu, chiar și fără a mi-o cere Ali. Căci știu că într-o oarecare măsură, ei sunt parte din cei vinovați pentru dispariția ta bruscă, frățioare.

             Și exact ca de obicei în ultima săptămână, îl las pe Mehmet undeva aproape de secție urmâdn apoi să rotesc mașina spre dreapta, îndreptându-mă către casa Saccinilor. Dar asta nu înainte de a stabili cu fratele meu că vom termian discuțiile noastre prin mesaje private.

             Într-un timp obișnuit de douăzeci de minute  – în ultimul timp  – parchez mașina în fața vilei impunătoare, coborând apoi mândră și la fel de relaxată ca întotdeauna spre a-mi îndrepta pașii către interior. Acolo unde îi găsesc pe aceștia stând relaxați și consumându-și cafeaua în liniștea deplină a casei lor.

             Căci dac-ar ști ce îi așteaptă...

             — Bună dimineața! spun relaxată, pășind în holul mare și simplu al familiei.

             Toți ochii se mută către mine, un singur trup ridicându-se spre a mă întâmpina. Astfel, îmi trec relaxată mâna dreaptă prin păr și-l privesc pe bărbatul trecut de prima tinerețe – ce-l înfățișează pe Kerem – cum înaintează către centru.

             — Bine-ai venit, copilă! mă-ntâmpină el, bucuros. Ești mai bine? mă-ntreabă având de știre starea mea din ultimul timp, de după salvarea mea din mâinile răpitorilor.

             — Da, tată! exclam bucuroasă , privindu-l cu zâmbetul pe buze. Ce e de făcut astăzi? întreb la final, păstrându-mi relaxarea vizibilă în reacțiie, atitudine și gesturi.

             La naiba, abia aștept să încetez a-i mai spune așa! Eu..., noi am/avem deja unul!

             — Minunat, zice Saccin-ul din fața mea începând să înainteze către mine. Cea care stau încă n apropiere de ușă, pregătită în orice secundă să părăsesc această locuință. Cum am căpătat o încredere uriașă în tine, am decis să-ți acord șansa de a-mi demonstra și mai mult că meriți ceia ce primești de la mine și familia mea, zice el, sprâncenele mele unindu-se într-o linie nu tocmai relaxată.

             — De acord, zic așteptând nerăbdătoare verdictul lui. Oricare ar mai fi și acela...

             — Vreau să urmărești un caz pentru mine, spune făcându-mă să-nghit în sec. 

             De ce? Căci simplul cuvânt „caz" , îmi amintește cine sunt, dar mai presus de atât, cine am devenit din vina lui...

            La naiba!

             Confuză, îl privesc și ascult în liniște primind indicațiile sale, apoi după ce mă asigur că frica mi-a fost nefondabilă, părăsesc îngândurată casa. Pășesc pe alee din ce în ce mai confuză, știind care mi-e următoarea destinație, dar nu și scopul bărbatului pe care tocmai l-am lăsat înăuntru. Ca nici după câțiva pași – probabil – să mă ciocnesc dur de cineva.

             Panicată ca naiba – mai ales că i-am mințit pe toți cu privire la starea mea – îmi ridic privirea spre trupul acoperit de un palton negru, desfăcut ce ascunde cumva un pantalon negru la dungă și un pulovăr albastru marin care-l înfățișează pe el. Avocatul care a ajutat cumva la salvarea mea din mâinile acelor ticăloși.

             Dar acum de ce mă privește ca și când i-ar fi rușine de mine?

             — Pardon! zice brunetul, sprâncenele mele unindu-se într-o linie nu tocmai atractivă.

             — Toate bune, Metin? îl întreb direct, alegând să descopăr comportamentul lui ciudat.

             — Da, de ce nu ar fi? îmi răspunde cu o altă întrebare – semn vizibil că ceva nu e bine – și-l observ trecând pe lângă mine în timp ce intră în casă.

             La naiba! Ce tocmai a fost asta?

             Bun regăsit dragilor, în acest capitol care se aproprie tot mai mult de marele final. Ce părere aveți, vor mai fi multe episoade până atunci? Dar, cum până atunci mai e un pic, iată întrebările acestui capitol: Ce părere aveți legată de relația dintre Deniz și Mehmo? Dar adevărurile din viețile celor doi? Ce credeți despre starea șatenei? De ce și cu ce îi minte ea pe toți cei din jurul ei? Dar Mehmet? Chiar e cine pretinde a fi? De ce credeți că încă nu a spus el mamei lui, adevărul? Dar Deniz, de ce credeți că-l sprijină în acest punct? De ce doarme ea în casa fratelui ei și nu într-a ei? Cât credeți că va mai dura șocul prin care a trecut tânăra? Dar munca ei pentru mafie? Ce credeți că îl bucură atât de mult pe brunetul ei frate și de ce credeți că fata îl conduce pe acesta doar până aproape de secție și nu până acolo? De cine și de ce se ascund ei doi? La cien credeți că se referă brunetul atunci când vine la Deniz, pornind împreună către secție? Care e scopul Saccinilor în privința lui Deniz și de ce? Unde credeți că o trimite Kerem pe fată și de ce? De ce credeți că se comportă ciudat Metin, în preajma lui Deniz? Dar de ajutat, de ce credeți că l-a ajutat pe Mehmet să o salveze pe tânără? Cine credeți că e Metin, de fapt? Dar Ali? De ce credeți că îi răspunde el șatenei cu o întrebare, inducându-i confuzia și mai mare în minte? Credeți că Metin urmărește altceva decât starea de bine a Denizei și familiei ei? Sau că știe adevărul despre ea și Mehmo? Căci dacă ar fi așa, de ce nu spune nimic?