„Regăsirea nu înseamnă să fii fericit, ci să încetezi să fii nefericit." – Eric-Emmanuel Schmitt

             Așa că mi-am forțat un zâmbet vizibil mincinos, pe fața brunetului putând citi confuzia asta deși mâna lui dreaptă mi-a agățat curajoasă încheietura. Ca și când mi-ar fi spus:„sunt aici, Deniz. Acum și-ntotdeauna!" .

             — Când ești gata, putem pleca să știi! mi-a șoptit el reamintindu-mi că mai am de vestit cuiva că sunt bine, așa că am înghițit în sec.

             Apoi, curajoasă și cumva dând dovadă că vechea eu încă nu a murit, mi-am răsucit iarăși privirea spre mama de care m-am apropiat timid ca și când aș fi comis o infracțiune, iar ea m-a tras în brațele ei micuțe, dar destul de încăpătoare și călduroase.

             — Sunt așa de fericită că ești aici, Deniz! am auzit-o spunându-mi la ureche, dându-mi de înțeles un singur lucru: m-am înșelat crezând că nu i-a păsat!

             — Și eu, mămico! i-am șoptit la rândul meu urcându-mi brațele pe spatele ei, urmând să-mi șterg următorul șir de lacrimi ce părea a-mi invada iarăși privirea.

             După îmbrățișarea mamei, a urmat cu cea mai bună prietenă și după aceia ne-am așezat cu toții pe canapeaua micuță, povestind despre „aventura" timpului petrecut în restricție sau scăparea din mâinile lor:

             Speriată, dar mai presus de atât, bucuroasă să descopăr că voi fi salvată în sfâșit, mi-am ridicat încet privirea spre înainte simțind cum regretul celui ce-mi susține talia îi acaparează trupul. Ca din reacția lui să înțeleg că nu a venit aici pentru a mă vinde celor ce care mă vânează, ci pentru a-mi salva viața.

             Mâinile lui groase au alunecat încet pe lângă trupul meu, iar eu am oprit cumva tremuratul ce-mi spunea că a câștigat în fața dorinței mele de a fi o învingătoare. Și-atunci, brunetul Alp m-a răsucit cu fața spre el, fixându-mă cu privirea. Și deși pentru o secundă am simțit că-ngheț la vederea reacției sale, totuși speranța că el se va purta frumos cu mine a câștigat lupta dintre inima și conștiință.

             — La dracu, Deniz! a spus, având sprâncenele bine unite într-o linie deloc atractivă. Sunt eu, zice iarăși, pe fața mea apărând un zâmbet prefăcut și vizibil mincinos.

             — Iartă-mă! a fost tot ceia ce buzele mele au reușit să șoptească, ca mai apoi mâna sa groasă să-mi acopere din nou buzele. De ce? Pentru că ei începuseră să se agite de colo-colo în căutarea mea.

             Inima mi s-a dezghețat, dar a început să lovească așa de puternic pieptul firav încât m-am temut pentru o secundă că zgomotul produs de ea le va atrage atenția. Însă când Alp mi-a atins inima, chiar și accidental, am simțit-o liniștindu-se... De parcă ar fi făcut asta chiar Mehmo. Sau, poate mi-am dorit să mă gândesc că el ar face-o?

             Timpul părea a se scurge cu încetinitorul, totul mergând într-un ritm încet și-nnebunitor ce-mi provoca mâncărimi pe piele. Și cum agitația mea nu era suficientă, iată-l astfel și pe brunetul în brațele căruia mă găsesc, cum se agită ca un sifon în spatele meu.

             Așa că, eu pe cine să liniștesc mai întâi? Mai ales că agitația lui o resimt și eu, dar mai presus de atât simt că mi-o transmite înzecit... Deși eu nu cred în așa ceva. Ca după vreo cincisprezece minute petrecute la pieptul lui Alp, simțindu-i inima lovind cu forță pieptul său acoperit de un bicmen albastru închis, să-i văd pe ei.

             Cei doi bărbați care m-au urmărit până aici, se retrag furiși înapoi spre cămăruța de unde am plecat eu, așa că gândul cum că l-ar putea găsi acolo pe Metin, m-a străfugerat precum un trăsnet. Confuză, l-am privit pe Alp în ochi, iar el mi-a zâmbit scurt.

             — Nu te îngrijora, Metin e bine! mi-a spus, deși confuzia mi-a acaparat și mai mult mintea deja încărcată de atâtea dubii.

             Nici nu am apucat să întreb cum, de ce sau orice altceva, căci de îndată ce Alp s-a asigurat că ei nu se mai zăresc, m-a tras rapid spre ieșire și-am pornit împreună către mașina lui roșie ca focul ce ne aștepta undeva după un tufiș gros. A urcat la volan agitat, eu ocupând locul din dreapta lui și-atunci l-am văzut pe Metin acolo, pe bancheta din spate, reușind să mă mă mai liniștesc cât de cât. Ca-n secunda în care mașina a pornit în grabă de pe loc, să simt cum sufletul mi-e cuprins de o liniște imensă.

             În sfârșit voi ajunge acasă!

             De îndată ce am terminat de povestit totul, eu și băieții ne ridicăm în picioare. Privirea blajină a mamei îmi umple suflul de fericire, iar gândul că voi fi în sfârșit față în față cu cel care a încălcat promisiunea de a mi te aduce înapoi frate, mi-a întunecat pentru o secundă mintea. Însă, cumva întâmplător sau nu, mâna lui Alp mi-a reamintit unde și de ce merg acolo. Așa că i-am zâmbit forțat și vizibil fals, iar el a înțeles.

             Trădarea lui Ali asupra mea și asupra ta, frate, s-a produs și către el!

             — Noi vom pleca acum, mamă Fusun! a spus brunetul meu prieten, zâmbetul ce tronează pe fața lui ca un împărat, denotându-i nu doar onestitatea ci și fericirea că e un alt „fiu" al mamei mele.

             — Mergeți cu bine, copiii mei! a spus mama, oferindu-i mâna lui Alp, cel care i-o agață amabil sărutând-o cu mult drag.

             Și apoi, după alte îmbrățișări, încurajări și griji supraomenești ale mamei, am părăsit toți trei căsuța mea. Convinsă că trebuie să discut cât mai serios cu Ali despre toate astea, dar și fratele meu, am părăsit curtea făcându-i cu mâna mamei și prietenei mele, apoi am urcat în mașina lui Alp.

             — Pe mine să mă lăsați undeva în apropiere de cartier! aud vocea lui Metin, după câțiva kilometri parcurși în liniște.

             Așa că, confuji, amândoi eu și Alp îl privim prin oglinda retrovizoare cum stă tăcut și surprinzător de relaxat pe bancheta din spate, fără a ne privi pe nici unul. Astfel, îmi mut încet privirea în ochii brunetului de la volan care doar ridică pasiv din umeri, iar eu înțeleg. Metin se teme de tatăl lui și probabil de asta nu vrea să ne însoțească la secție.

             — Ești sigur, totuși? îl întreb confuză, privirea lui ridicându-se într-un final din telefonul ce tronează pe picioarele lui.

             — Îhmm! spune scurt, apoi tace și se reîntoarce la ceia ce făcea deja.

             — Bine, zice Alp, eu privindu-l cum apasă ușor pedala de accelerație spre a ajunge  mai repede în cartierul lui Teksoy. Dar tot o să te conducempână la intrarea în cartier, zice el din nou în timp ce răspunsul mormărit mai mutl al brunetului de pe bancheta din spate, nu-mi dă de înțeles decât un lucru: ăștia doi sigur se cunosc de mai multă vreme...

           ******

            Cu frica în sân, privesc clădirea polițienească și trag cu forță aer în piept.

             — Nu ești sigură că vrei să intri? aud brusc, simțindu-l pe Alp la nici mai puțin de câțiva centimetri de mine.

                  Când o fi ajuns atât de repede aici? mă-ntreb, confuză.

             — Nu sunt sigură că vreau să-i explic ceva comandantului! exclam, încrucișându-mi supărată brațele la piept.

             Și așa și e. Adică, ce și mai ales de ce să-i explic ceva lui Ali, când el nici măcar nu s-a obosit să mă caute, ori întrebe despre mine în toată perioada de când am părăsit închisoarea? Ce să mai zic de cea în care am dispărut din peisaj?

             — Dar trebuie, D, zice el, spunându-mi din nou pe inițiala folosită de Sevda. Și voi fi alături de tine, până la final! exclamă din nou, înconjurându-mi trupul cu brațul său gros.

             Simt încurajarea și dorința lui puternică de a sta lângă mine, nu am nimic de zis în această privință. Chiar mă bucucră să văd asta. Dar cumva, simt că nu reușesc deloc să mă conformez ideii de a-l vedea supărat pe mine când va afla de planul meu ci comandantul Ali Şadoğlu.

             — Dacă tot trebuie, zic prinzând un oarecare curaj în timp ce subliniez cumva cuvântul folosit de el, atunci să intrăm. Nu? termin de vorbit, putându-l auzi chicotind.

             Nici măcar nu e necesar să-l privesc în ochi pentru a ști că se bucură de faptul c-accept încurajările lui, sau că-i arăt că încă nu m-am schimbat. Și n-o să mă schimb niciodată, nici măcar atunci când tu te vei întoarce... Dar totuși, cumva simt o liniște interioară destul de ciudată... 

             O fi oare totul în regulă?

             Siguri pe noi – cred – pășim curajoși în interiorul secției, toți ochii celor prezenți aici fixându-ne cu rapiditate. Șușotelile lor încep, pumnii mei strângându-se rapid în jurul trupului din simplul motiv că eu nu am intrat niciodată – din acea zi – pe ușa principală, ci întotdeauna când am venit, s-a întâmplat să intru prin ușa din dos.

             — Adunătură de nepricepuți! spune brunetul vizibil încordat de lângă mine, eu urcându-mi rapid amândouă mâinile pe brațul lui stâng spre a-i calma furia.

             — Ei nu știu nimic, Alp, zic căutându-i îngrijorată privirea. Liniștește-te! exclam la final, ochii lui alunecând confuji și într-ai mei.

             Ciudat sau nu, dar pumnul lui se relaxează, încordătura brațului său dispărând încet și sigur în timp ce chipul lui este luminat de un zâmbet încurajator pe care nu-l înțeleg. E pentru mine, ori pentru el? Sau mai bine zis, e din cauză că are nevoie să mă vadă liniștită, ori să nu-l văd eu tensionat?

             — Sunt calm, zice șoptit, apoi ajungem în fața ușii comandantului.

             Straniu sau nu, dar toată tensiunea resimțită până acum revine în cote inimaginabile, făcându-mă să simt cum toate gândurile mele nebunești, întortocheate și negativiste îmi umplul capul deja înnebunit de idei și evenimente, iar eu pierd controlul faptelor.

             Dar revin rapid cu picioarele pe Terra, în secunda-n care Alp împinge ușa comandantului fără să lovească în ea sau să facă simțită prezența noastră aici, imaginea dinaintea noastră indicându-ne un Ali total relaxat, ocupat cu obișnuitele lui teancuri de dosare și privire confuză ce ne fixează pe mine și secundul său de parcă nu s-ar aștepta să ne vadă împreună.

             Deși, să fim sinceri... Cine s-ar aștepta la asta în locul lui?

             Bun regăsit, dragilor! Povestea lui Deniz se apropie tot mai mult de ultimele capitole..., acesta fiind unul dintre ele. Ce părere v-a făcut aventura frumoasei șatene și a celor întâlniți pân-acum? Sunt sigură că aveți momente care v-au rămas impregnate pe retină și-n memorie ca un disc. Care ar putea fi acelea și de ce? Ce credeți legat de ultimele zile petrecute în compania lui Deniz și a lui Alp? Ce credeți că va urma să discute Deniz, Alp și Ali? Cum va reacționa blondul la reîntâlnirea cu polițista lui? Se va descoperi oare adevărul și care credeți că vor fi reacțiile? În acest capitol v-am prezentat momentulș reîntâlnirii lui D cu familia ei adevărată și timpul petrecut în compania lui Alp. Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți că ar fi putut merge diferit, cum și de ce? Ce credeți că urmărește Ali? Dar Metin? Însă Alp? De ce credeți că se simte D atât de confuză și neliniștită, aproape, în apropierea lui Alp? Oare simte că e fratele ei, sau e altceva?