„Încă o dată, viaţa mea a fost salvată de miracolul numit Metin Teksoy" –  Deniz –

Text preluat dintr-un proverb oferit din filmul Grafield

             Care e cel mai dur moment din viața ta, omule? Căci eu am atâtea momente dificile în colțișorul minții unde mi-am ascuns amintirile, încât cred că dac-ar fi să le cântăresc într-o balanță a impactului lor asupra mea, atunci sunt sigură. Toate ar cântări la fel.

             Fără să mă uit înapoi, mi-am dezlipit încet mâna de cea a brunetului simțind de parcă sfârșitul lumii ar avea loc chiar atunci. Dar nu a fost așa, căci cuvintele lui continuau să-mi repete în timpane precum un disc stricat faptul că trebuie să plec. Să fug din calea celor ce vin spre noi și care, din păcate, nu au tocmai cele mai bune intenții cu mine.

             Și am plecat. Am fugit mâncând pământul, deși mă legănam ca un copil ce abia își învață primii pași căci mâinile mele continuau să caute sprijinul peretelui zgrunțuros și alb. Chiar și-n ciuda vocilor ce-mi strigau să mă opresc, exact ca și când nu-mi păsa de nimeni și nimic decât de propria-mi libertate.

             Fără o țintă anume în minte, am continuat să bâigui prin întunericul ce trona pe holul interminabil al unei clădiri vechi și prăfuite asta în timp ce pe lângă vocea lui Metin, mi se mai repeta un lucru în minte. Sunt puternică, voi reuși.

             Nu știu cu exactitate cât timp am petrecut târându-mă spre ieșirea de unde puteam zări infinitul luminii provocat de razele puternice ale soarelui de care mi-a fost așa de dor, dar știu că nu m-am oprit. Am continuat să merg și aproape că mi-am forțat picioarele să se miște din ce în ce mai rapid, ignorând vocile care se auzeau dince în ce mai aproape de mine.

             — Dacă nu te oprești, fato, jur că trag! a spus unul din bărbații ce veneau după mine, dar nu am făcut-o.

             Era de parcă aș fi văzut libertatea râzându-mi în față ca și când n-aș fi atins-o niciodată. Așa că m-am încăpățânat mai mult și mai mult până ce am reușit să transform mersul meu alert în fugă, iar fuga în speranța că voi obține ceia ce voiam. Și am ajuns la linia de finish – pe care mi-am imaginat-o la capătul tunelului întunecat – învingătoare.

             Dar fericirea nu a fost absolută... Nu atunci, nu-n acea secundă și nu în astfel de moment. Totul s-a întâmplat așa de rapid încât jur, a fost ca și când fi trăit un vis din care de-ndată ce mi-am deschis ochii m-am trezit lovită de aceiași realitate în care eram ținută prizonieră.

             De ce? Pentru că imediat ce m-am aplecat pe genunchi spre a-mi recupera respirația, am simțit că îngheț. Un braț mi-a încojurat cu rapiditate talia, în timp ce-o mâna s-a așezat mândră peste fața mea împiedicându-mă să respir, strig după ajutor sau să reacționez în orice alt mod.

             Și-am început să-mi simt corpul târât în întunericul din care abia ce ieșisem, panica cuprinzându-mi cu rapiditate mintea, sufletul și mâinile ce au început să tremure ca cele ale unui bolnav de Parkinson. Dar nu am leșinat, căci am putut auzi prin murmurul gândurilor și-a efectului acelei batise de pe fața mea, că cineva îmi spunea că totul s-a sfârșit.

             Însă știam că nu e așa. Nimic nu se putea a fi terminat, căci știam sigur un lucru. Și anume, acela că am ieșit singură din clădire, lăsându-l pe Metin acolo. Aproape și în mod sigur alături de acei monștri. Așa c-am început să mă zbat, ca la observarea revoltei mele să primesc din partea celui care m-a răpit de la răpitorii mei, o lovitură ușoară cu genunchiul în pulpa dreaptă.

             — Băga-mi-aș! am auzit o voce cunoscută, dar diferită de-a avocatului, și-atunci am știut.

             Primul meu gând la auzul acelei voci, a fost mai degrabă o dorință. Și-anume, aceia ca tu frate drag să fii cel ce-mi susținea trupul, chiar și-n ciuda faptului că eram conștientă că n-o să apari niciodată... Căci dacă eu am nu am reușit vreme de atâta timp să te găsesc, Ali nici atât, iar Alp... și-atunci am știut cui aparține acea voce. Era a lui..., a polițistului Alp Bey.

             Și am tăcut. Am înțeles că totul era parte din planul lui Alp sau Metin , iar faptul că Alp era acolo a fost pur întâmplător. Deși nu cred în coicidențe, în acea clipă mi-am dorit să fie așa... Să cred, căci credința era tot ceia ce-mi mai rămăsese.

             Acum, atât eu și cât și cei doi bărbați cărora fără să-mi doresc le-am acordat un loc în viața mea, suntem în mașina veche, roșie și aproape ruginită a brunetului Bey, îndreptându-ne spre casă. Casa mea, căci am vrut să merg s-o văd pe mama mai întâi și apoi o să-i ofer lui Ali toate declarațiile din lume pentru acea răpire stupidă.

             Liniștea tronează în autorismul ocupat de noi trei ca la ea acasă, nici unul din noi nesimțindu-se stânjenit de situație așa cum s-ar fi întâmplat probabil într-o zi obișnuită din viețile noastre. Eu privesc pe fereastră, admirând libertatea și permițându-i vântului să-mi fluture părul ciufulit și nepieptănat de câteva zile. Alp conduce mașina, verificându-mă la fiecare zece secunde... Știu, pentru că am ajuns să-l cunosc așa de bine și presimt asta. În timp ce Metin stă cuminte și tăcut pe bancheta din spate, de parcă nu ar avea nimic de zis.

             — Și, zice brusc vocea lui Alp, ochii mei privindu-l surprinși de faptul că-n sfârșit cineva spune ceva. Tăcerea asta a fost așa de apăsătoare! te-ai hotărât, Deniz? Ce-o să-i spui mamei când vom ajunge? 

             Îl privesc surprinsă cum nici nu se uită la mine fiind mult prea focusat pe condus, ca-n secunda în care să-i surprind privirea să simt cum sprânceana dreaptă se ridică demonstrându-i confuzia mea.

             — Cum adică „mamei"? spune însă vocea lui Metin, tăindu-mi întrebarea legată de subiect ce se pregătea să-mi părăsească buzele, pe fața lui Alp – căci e chiar lângă mine – putând citi de parcă ar fi uitat că e și brunetul din mașină.

             Așa că, pentru că m-a ajutat să ies de-acolo și pentru că mi-a devenit un așa de bun prieten, aleg să-l ajut.

             — Exact așa cum ai auzit, spun atrăgându-i privirea confuză a brunetului de la volan. Mama mea a devenit și a lui Alp în ultimele zile. Nu? termin de vorbit, pe fața brunetului putând citi un zâmbet plin de falsitate, confuzie ce e vizibil forțat.

             — Oh! exclamă brunetul, dar nu-l privesc ci continui să mă uit în ochii lui Alp, încercând să-l liniștesc.

            E așa de agitat băiatul ăsta, oare e bine?

             — Așa e, răspunde brunetul, luând cotitura străzii.

             Nici nu realizez când ajungem acasă căci tot drumul până aici, fie am tăcut, fie am vorbit – pe ultimii metri – despre ce-o să fie. Dar eu nu sunt genul care să facă presupuneri și nici cel care să trăiască într-o lume de vis, imaginară și imposibilă. Eu prefer prezentul, momentul de-acum și aici înaintea a tot.

             În secunda în care motorul mașinii s-a auzit oprindu-se, mâinile reîncep să-mi tremure, iar eu știu. E posibil să fie de la emoția revederii cu mama, dar mai presus de atât trebuie să recunosc că încă mi-e teamă. Mă tem din nou de lumina puternică a razelor ce-mi amintesc și-mi vor aminti mereu că am reușit cu greu să revin înapoi acasă.

             Dar aleg din nou să-mi înving fricile, căci știu că am alături – de această dată – doi dintre cei mai încăpățânați bărbați din lume. Așa că cobor din mașină, privind atent clădirea căsuței de care mi-a fost atât de dor și-mi simt inima strângându-se de emoție.

             — Ești pregătită? aud din stânga mea, așa că-mi mut privirea spre bărbatul ce a coborât de la volan și-mi forțez un zâmbet fals.

             — Abia aștept s-o văd pe mama, zic privindu-l pe Alp în acea mare neagră și plină de emoție, apoi pășim împreună spre poartă.

             Am atâtea gânduri, idei și imagini ale trecutului cât și-a prezentului în cap, încât simt că voi leșina dacă cineva nu le oprește. E de parc-aș sta într-un carusel ce se învârte și se tot învârte, amețindu-mă per complet.

             — Totul va fi bine, D! aud șoptindu-mi-se brusc, așa că tresar nerealizând nici măcar în care secundă a venit Alp atât de aproape.

             Și de când îmi zice el astfel? E ceva ciudat aici, presimt asta...

             Dar îi zâmbesc forțat – din nou – și-apăs mânerul ușii ce mă desparte de casă, mama și cel mai sigur, prietena mea. Ca-n secunda în care să deschid ușa din lemn, să le văd acolo exact cum presupusem. Amândouă stau în centrul holului de la intrare privindu-mă cu câte o floare în mâini, fiecare, mama lăcrimând ușor în timp ce Sevda se luptă vizibil cu  acestea.

             — Te-ai întors, spune vocea stinsă de dor și emoție a femii ce mi-a dat naștere, ochii umplându-mi-se și mie de emoție, lacrimi și dor.

             — Da, zic zâmbind în timp ce-mi simt aproape de gât din cauza emoției.

             — Ești bine, D? spune prietena mea, încercând probabil să rupă momentul lacrimogen dintre mine și mama, dar nici nu o privesc.

             Deci de la ea știe Alp de „D", realizez în sinea mea.

             — Sunt bine, îi răspund nevrând să par nepoliticoasă, simțind rapid o mână pe umărul meu drept ce îmi forțează trupul să tresară panicat.

             Dar când îmi răsucesc privirea, speriată și confuză, să-ntâlnesc privirea plină de bucurie a brunetului Alp ce se uită la mine de zici că mă vede pentru prima dată după atâta timp... Sau în această viață... 

             Destul de confuz, nu?

****

             Dragilor, bun regăsit! Ce părere v-a făcut acest capitol? Dar personajele? Ce ceredeți, cum a scăpat Deniz de răpitori? Cine a salvat-o pe șatenă de aceștia și de ce? Cum apare Alp în peisaj, când, dar mai ales de ce? Eu am ales să împart capitolul în două părți..., continuarea salvării lui Deniz o veși afla mai târziu, dar ce credeți despre amintirile ei legate de aceasta? De ce credeți că o alintă – dacă putem numi alint – astfel, Alp? Se va afla despre adevărata lor relație? Dacă da, când, cum și cine credeți că va vorbi în acest sens? Ce părere v-a făcut primirea lui Deniz de către mama și prietena ei? De ce credeți că e șatena confuză în ceia ce-i privește pe Alp și Metin? Dar în privința „schimbării" pe care o observă în Alp Bey? Va descoperi misterele ce o încojoară, ori va căuta neîncetat la fel ca-n cazul fratelui ei?