"Orice adevăr trece prin trei etape. Prima dată, e ridiculizat. A doua oară, negat vehement. A treia oară, e acceptat ca fiind de la sine evident." – Arthur Schopenhauer 

             Se spune că nu există niciodată o a doua șansă. Dar, eu zic că da. Există, fiecare o are și-o va folosi așa cum crede de cuviință. Atunci, eu de ce simt că acum nu o am? De ce mă simt ca și când am folosit-o deja, nemaiavând oportunitatea de a primi o alta?

             Amintirea zilei anterioare îmi forțează ochii să se deschidă fixând tavanul cenușiu de deasupra mea, iar gândul că încă nu știu ce caută avocatul Saccinilor aici mă face să înnebunesc între incertitudine și captivitate.

             Am atâtea gânduri întortocheate, atât de multe întrebări fără răspuns și-așa de presată mă simt din punct de vedere emoțional, încât simt că sunt pe cale să cedez. Dar jur, Mehmo... Sora ta îți jură că nu va ceda. Nu sunt atât de slabă! îmi repet papagalicește, privind din ce în ce mai fix tavanul.

             Încerc să-mi verific starea fizică adunându-mi degetele în pumni, ca-n secunda în care să-i strâng să mă simt de parc-aș fi atins cerul. Zâmbesc  – mai mult forțat  – și-mi promit atât mie cât și ție frate, c-o să ies de aici. Tot ce trebuie să fac însă pentru asta, e să-nțeleg unde mă aflu și cine mă poate ajuta.

             Gem înfundat, încercând zadarnic să mă ridic și mă lovesc dur de realitatea în care mâinile mi-s strâns legate cu ceva în jurul trupului, picioarele de asemenea, iar o stare de amețeală îmi cuprinde rapid mințile deja nebune. Și-atunci, cumva predestinat sau întâmplător – căci n-o pot numi coincidență, eu necrezând în așa ceva – ușa se aude deschizându-se.

             Ca după tusea celui care vine spre și către mine, să descopăr identitatea lui, fapt ce nu duce decât la creșterea sentimentului de încredere că acum voi reuși în scopul fixat și-anume, plecarea de aici cu orice preț. Așa că zâmbesc în sinea mea și-mi închid ochii gândindu-mă că m-aș putea înșela.

             Oricum, vocea acelui idiot de ieri cu glasul blurat, nu am putut-o recunoaște nicicum!

             Și cumva, față de ziua anterioară, astăzi e diferit. Cel din camera asta mare, salon, sau ce-o fi ea, e mai tăcut decât un mort. Doar se plimbă nestingherit de jur împrejurul meu de parcă m-ar analiza în detaliu, forțându-mă astfel să-l înjur în gând de fiecare dată. Ca-n secunda în care se oprește brusc, să-mi simt inima oprindu-se cu rapiditate din a mai pulsa sângele către artere.

             La naiba, dacă nu descopăr cine e, voi muri de griji!

             — Bine, spune brusc, trăgând cu forță aer în piept în timp ce face o mică pauză vocală, acum să-ncerc să te dezleg măcar! exclamă la final, vocea lui demonstrându-mi că am avut dreptate. 

             Și-i simt mâinile reci agățând rapid chestia ce-mi strânge încheieturile, așa că conștiința începe să-mi urle în timpane să-mi deschid ochii. Și-o fac, neavând nici cea mai mică surpriză în clipa-n care descopăr identitatea avocatului ce nici nu mă privește, fiind mult prea concentrat pe mâinile mele.

             Îl privesc în detaliu, amănunțit și analizator, simțindu-mă de parcă chiar nu l-aș cunoaște... Sau recunoaște, mai bine zis. Este îmbrăcat sport, având o pereche de teniși negri în picioare, asta în timp ce tricoul negru de desubtul gecii sale din fâș în aceiași culoare atârnă peste hainele mele ca o ploaie rece de vară.

             — Sper că acum îmi vei răspunde la întrebări, nu-i așa? mă trezesc vorbind, ochii lui negri oprindu-se cu rapiditate într-ai mei.

             Întunericul absolut din privirea sa mă face să-ngheț preț de câteva secunde, ca simpla idee cu el salvându-mă – cumva, din nou – să-mi facă pielea să se încrețească. Pentru că nici atunci, la închisoare nu am avut nevoie fiindcă aș fi ieșit și singură de-acolo și nici acum nu am, căci de asemenea pot să plec pe cont propriu de-aici.

             Sau poate am?!

             — Nu e timp, Deniz, îmi spune în schimb, forțând linia fină a sprâncenelor mele să devină curbată.

             Timp? El îmi vorbește mie despre așa ceva? Cum poate? Doar sunt din ce în ce mai sigură că el și familia lui sunt în spatele răpirii mele...

             Așa că aleg rapid să-mi cântăresc opțiunile dat fiind faptul că îmi desface legăturile la mâini și de îndată ce se răsucește pe partea opusă, îmi mut capul după el spre a-l privi cât de agitat se mișcă în jurul meu de parcă chiar i-ar păsa.

             — Știi că nu ești obligat să faci asta, nu? mă trezesc vorbind din nou, chicotul lui făcându-mă să mă îndoiesc de mine pentru prima dată.

             Oare nu cumva îl judec mai dur decât ar trebui?

             — Nu, nu știu, îmi spune pe repede înainte, terminând cu desfăcutul frânghiei ce mi-a rănit încheieturile. Dar vreau și trebuie, nu-i de ajuns? îmi spune încheiându-și pledoaria, forțându-mă astfel să-l privesc în stare de șoc.

             Eu niciodată nu am avut parte de ajutorul dezinteresat al celorlalți, la fel cum nici bunătatea lor spre mine nu a venit tocmai din plinătatea sufletelor lor. Tot ce am primit eu în această viață, a fost cu un scop și-un preț. Intrarea în lumea victimelor mele – dacă-i pot numi astfel pe Saccini – a avut ca și preț trădarea credințelor mamei mele și a tatălui meu.  Ieșirea din închisoare, a avut ca și preț libertatea mea chiar și pentru puțin timp. 

             Atunci, de ce-mi vorbește despre ajutor ca și când n-aș ști cine e și ce preț voi plăti mai târziu pentru asta?

             — Poate, aleg să-i răspund în schimb, dar doar pentru că am nevoie ca el să păstreze secretul eliberării mele.

             Căci știu, dacă el nu m-ar fi ajutat, atunci mie mi-ar fi luat mai mult timp să pot ieși din locul ăsta. Așa că imediat ce mă găsesc eliberată de frânghiile ce mi-au rănit mâinile, încerc rapid să mă poziționez pe șezut spre a mă ridica. Dar, spre surprindere mea descopăr astfel că nu am nici forța și nici curajul de a mă menține stabilă.

             — Deniz! îmi strigă el numele, de parcă nici n-aș ști cum mă cheamă. Nu te ridica încă, spune din nou așezându-și brațele peste ale mele, nu ai destulă putere pentru asta! exclamă la final, privindu-mă în ochi.

             Dar nu te voi lăsa să mă vezi slabă, Metin... Nu-mi voi permite să greșesc acum, când sunt atât de aproape de tine, Frate. Promit!

             — Bine, bine, zic în încercarea de a părea așa cum el și-ai lui mă știu: o fată liniștită, la locul ei, care ar face orice pentru ea și nu pentru familia ei.

             Astfel, deși acea fată nu există nici într-o mie de imagini ale creierului meu, îl pot vedea pe brunet cum se apleacă grăbit deasupra mea, forțându-mă să-l înjur în gând. Brațele lui îmi cuprind trupul ridicându-mă ca pe o pană de pe masa pe care stătusem atâta timp așezată și oricât de revoltată aș fi pe atingerea lui sau fapta în sine, trebuie să admit. Am nevoie de asta, ca de aer.

             Apoi, încetișor-încetișor, brunetul mă târăște spre ieșire. Încerc din răsputeri să scap de el și starea de legumă în care practic mă aflu, dar de fiecare dată reușesc performanța de a mă lovi de-un zid al neputinței, furiei și-a întunericului ce mă-mpiedică să văd realitatea: fără Metin aici și-acum, sunt pierdută.

             — De îndată ce ajungem la ușă, îl aud spunând în timp ce eu încă lupt cu demonii mei pentru a-mi menține ochii deschiși, ai grijă să dispari înainte de-a fi observată. Bine? spune el, în timp ce eu doar îngân un „hmm" scurt.

             — Dar, zic din nou conștientizând rapid că la fel cum el îmi cere mie să mă salvez, e și responsabilitatea mea să nu-l las aici, tu? termin de vorbit, ridicându-mi încet privirea în ochii lui. Cum vei, zic făcând o mică pauză vocală pentru a-mi targe răsuflarea, ieși tu de-aici, apoi? întreb la final, pe fața lui putând observa un zâmbet.

             Primul zâmbet pe care mi-l afișează în mod direct și fără nici o ironie... La naiba!

             — Am un plan și pentru asta, nu te-ngrijora! îmi răspunde privindu-mă direct, fața lui emanând o sinceritate nemaiântâlnită până acum.

             Cine ești până la urmă, Metin Teksoy?

             Apoi, fără să mai adauge ceva, îl observ cum își mută cu rapiditate privirea din ochii mei către ușa de la nici cei câțiva centimetri distanță, apăsând dur mânerul, care face un mic zgomot. Pașii lor se aud pe fundalul holului despărțitor, iar Metin aproape că mă-mpinge în afara camerei, agățându-mi apoi rapid încheietura spre a-mi atrage atenția.

             — Cred că ți-ai mai revenit cât de cât, zice privindu-mă în ochi deși pe fața mea se citește – cel mai probabil – surprinderea. Așa că du-te, Deniz. Fii liberă, pentru tine și familia ta! exclamă la final, simțindu-l împingându-mă din nou, de la spate.

             Pașii din depărtare se aud apropiindu-se, semnalul că pericolul devine din ce în ce mai prezent provocându-mă să-mi fac și mai multe griji pentru avocat, iar ușa închisă dur în spatele meu, imediat ce-am ieșit din sală, este privită cu surprindere de către mine.

             Întrebările ca: oare voi putea ieși de-aici?, oare cât va mai dura până ce mă vei găsi, frate? sau până te voi găsi? sunt rapid înlocuite de cele în genul: de ce ai făcut asta, Metin? și cum te voi putea răsplăti vreodată pentru asta?

             Căci, să fiu sinceră, am dreptate. Plecând, fiind liberă și ajungând acasă – de ce nu? – nu-mi va liniști sufletul, ci dimpotrivă. Mi-l va împovăra mai rău decât încă prezența-n acest loc dubios.

             Bună, tuturor! Ce părere v-a făcut acest capitol? Cine credeți că e Metin, după cele trei „episoade" în care aparent vrea s-o ajute pe Deniz? E doar o minciună asta, sau bărbatul chiar e cine vrea să pară? Oare Deniz greșește în privința lui, sau îndoielile ei se vor adeveri? Credeți că l-a convins avocatul pe răpitor de faptul că șatena nu are familie? Credeți că fata va ieși vie și nevătămată din acest loc? Sau va fi prinsă de cei ai căror pași se aud din depărtarea sălii unde-a stat ea? De ce credeți că se împovărează astfel șatena noastră, pentru Metin, din punct de vedere emoțional? Sau e ceva mai mult decât o simplă grijă față  de bărbatul ce a rămas în sală, în locul ei? Motivați-vă răspunsurile, dragilor!