După un an de zile: 

Într-o societate în care nu există şanse/drepturi egale, nu există nici libertate.

            Cine zice că viața în închisoare e ușoară, habar nu are ce vorbește. Căci dincolo de gratiile care m-au înlățuit ca pe un animal, m-a înlățuit și durerea provocată mamei mele și celei mai bune prietene.

           Sunt conștientă că timpul care s-a scurs în defavoarea mea, a schimbat multe lucruri. Poate chiar totul, dar asta nu înseamnă că acum când mai am un pic și voi atinge libertatea cu mâinile, ele nu vor veni să mă întâmpine. Nu?

          Îmi fac curaj și zâmbesc împachetând lucrurile și ies din curtea închisorii, pășind cu teamă și având un tremur ciudat în corp. Să fie emoție? Griji? Teamă? Habar nu am. Însă ce am habar, e faptul că le văd pe cele două femei din viața mea, așteptându-mă la poartă.

         Măresc pasul spre ele și chiar zâmbesc sincer și fără nici o prefăcătorie, asta deși gândul că ar fi uitat ce s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, nu e unul foarte convingător pentru mine. Zâmbetul meu se lărgește rapid când ajung în poarta deschisă larg acum de către ofițerul care păzește intrarea, însă privirile lor nu sunt tocmai așa cum m-aș fi așteptat eu să fie. Așa că mă fac rapid serioasă, simțindu-mă mai tristă ca niciodată.

        Privirea mustrătoare a mamei, mă lovește ca un bumerang direct în creștetul capului, iar cea veselă a prietenei mele, e vizibil forțată și la fel de mustrătoare ca și a mamei. Gândul că am dat-o în bară rău de tot mă face să vreau să mor în secunda imediat următoare, expresiile fețelor lor schimbându-se rapid.

        Surprinzător însă, e faptul că deși i-am provocat atâta durere, mama totuși își deschide larg brațele, făcându-mi semn din privire să înaintez spre ea. Așa că zâmbesc, vizibil forțat și aproape că mă arunc în brațele ei la fel de primitoare și calde ca întotdeauna. Deși...

        — Vino încoace, căpoaso! spune prietena mea, imediat ce mă dezlipesc de mama, brațele ei primindu-mă la fel de calde ca și ale mamei.

        Zâmbesc și o strâng la pieptul meu, simțind o ușurare imensă să văd reacțiile lor neschimbate de cele la care am fost martoră atâția ani și pot jura că simt că pot respira ușurată din acest punct de vedere. 

        Mă dezlipesc apoi și de Sevda, dregându-mi vocea de parc-aș fi o cântăreață cunoscută de operă, privirea ei confuză analizându-mă din cap până în picioare. Ce naibii, nu ne-am văzut decât de câteva săptămâni. Nu e ca și când m-am schimbat în tot acest timp, de la ultima lor vizită. Nu-i așa?

        — Ce faceți aici? Sev, de ce ai adus-o pe mama până aici? Puteam veni și singură acasă! spun privindu-mi prietena care se uită la mine confuză și parcă gata să mă bată.

        — Ce vorbă e asta, Deniz? spune mama, în timp ce mergem spre taxiul cu care au venit ele.

        — Să treci cu bine peste asta, fată nebună! spune vocea celui la a cărui prezență chiar mă așteptam să apară în această zi frumoasă a vieții mele, deși nu atât de repede, trebuie să recunosc.

        Zâmbetul meu fals, ipocrit și mincinos apare rapid pe fața mea, iar eu mă opresc analizându-l pe bărbatul din fața mea, care m-a ajutat să supraviețuiesc înăuntru, exact așa cum și planificasem încă din ziua atacului meu.

        — Sevda! Ia-o pe mama și mergeți acasă. Eu am treabă, îi spun prietenei mele, cea care nu contenește din a-l analiza pe bărbatul lângă care stau eu acum, așteptând cu nerăbdare să mă ia cu el, în timp ce ea își mută privirea spre mine, surprinsă.

        — Deniz, ai înebunit? Noi am venit aici, după tine și nu ne vom întoarce singure înapoi. Mă auzi? spune mama, agățându-mi brațul și forțându-mă astfel s-o privesc în acei ochi roșii de furie, dezamăgire și ură, fiind destul de expresivă din acest punct de vedere,

        Simt furia ei până în cea mai ascunsă celulă a corpului și jur că o înțeleg. Ba mai mult decât atât, simt aceeași furie pentru mine, exact ca și ea. Însă dacă vreau să-l găsesc pe fratele meu, atunci trebuie să fac asta. Doar nu am intrat în închisoare degeaba. Am avut un scop, pe care nu-l voi abandona acum. Indiferent de motiv.

        — Vin diseară, mamă! Nu va muri nimeni până atunci, nu? În plus, cunosc și drumul spre casă. Nu e așa grav, spun mângâindu-i chipul femeii care mi-a dat naștere din fața mea, însă care-și mută rapid privirea în partea opusă, privindu-mă apoi cu ură.

        — Să știi că n-o să-ți mănânc copila, mătușă! Oferă-i puțină libertate, are nevoie să-și relaxeze mințile! spune Tolga, în timp ce mama îi aruncă și lui aceeași privire plină de ură. Doamne, oare dac-ar ști cine e de fapt, cum ar reacționa? Sau acum ar reacționa, dac-ar ști ce fac eu de fapt?

        Nevrând să dau nimic de înțeles, oftez lung și-mi așez palmele mici pe umerii mamei, reușind s-o fac să mă privească în ochi. Spre deosebire de acum câteva clipe când eram sigură că vrea să mă îngroape pe aici pe undeva din cauza nervilor, acum privirea ei mi se pare mai îngrijorată ca niciodată. Mai îngrijorată ca-n ziua când am intrat în închisoare.

          — O să fie bine, mamă! spun eu, încercând s-o calmez puțin, însă nu prea cred că am mari șanse, ținând cont de privirea ei tensionată.

           — Ce treabă ai tu cu omul ăsta, Deniz? Tu nu ești o criminală ca el, așa că revino-ți! spune mama, iar eu o trag în brațele mele.

            — Mămico, du-te acasă. Vin diseară, promit! spun eu, dezlipindu-mă din îmbrățișarea de urs cu care mă întâmpină ea, privind-o fix și serioasă, mii de cuțite tăind adânc în trupul și sufletul meu.

            Imediat ce mă asigur că mă ascultă, îmi retrag mâinile de pe ea și înaintez spre bărbatul din fața noastră, băgând geamantanul în mașina lui. Deși sufletul și inima mea ard asemeni iadului, am totuși forța de a mă comporta cât de natural și fals în același timp.

           — Cred c-am supărat-o pe maică-ta! spune Tolga, în timp ce eu mă alătur lui, făcându-mi planuri pentru pasul trei al planului principal.

           — Cum s-a supărat, așa îi va și trece! Trebuie să se obișnuiască cu unele lucruri, exprim eu, privind lung spre taxiul în care cele două au urcat deja și care le va duce spre casă, așa cum le-am și spus.

           — Ca de exemplu? Ce te gândești să faci? spune bărbatul din stânga mea, iar eu îl privesc în acei ochi care-mi provoacă doar dispreț, ură și scârbă.

           — Nu știu ce voi face, nene Tolga, dar știu foarte bine ce nu voi mai face. Nu sunt polițistă, nu? spun eu, iar lui îi apare un zâmbet cretin pe față.

           — Așa e, nu ești! Vino, fată nebună. Urcă! spune el, iar eu urc în dreapta lui, el urcând la volan și pornind motorul SUV-ului negru, luxos și lucios.

           Spre surprinderea mea, destinația noastră nu este aceeași la care m-am gândit eu. De ce spun asta? Ei bine, o spun pentru că Tolga nu m-a dus acolo unde m-aș fi așteptat adică în mijlocul mizeriei create de monstrul pentru care am făcut eu un an de închisoare, ci mă plimbă pe întreaga faleză a Istanbulului, pe întreaga durată a zilei.

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre Deniz, acum, după un an de zile de la închiderea ei? Cum vi se pare ea, comportamnetal vorbind, în raport cu prietena ei și mama ei, spre deosebire de ea în raport cu domnul Tolga? De ce credeți că a ieșit așa de repede din închisoare? De ce credeți că a ales să meargă cu Tolga și nu cu mama și prietena ei? Care credeți că e planul fetei șatene, chiar și după un an de zile petrecut după gratii? Credeți că l-a găsit pe fratele ei, de insistă atât de mult să intre în belele, sau presimțirile ei sunt nule? Motivați!