Din perspectiva lui Deniz:

„Dacă nu ai încredere, ai pierdut deja bătălia." –Bill Cosby –

             Perfecțiunea nu există. Este imposibilă de atins și reprezintă o iluzie ce face parte din imaginația noastră. Însă atunci când ești legat de brațe nemaiavând forța necesară de a te menține treaz decât visând, de ce alegi omule să visezi perfecțiunea?!

             Tot trecutul tău devine perfect, faptele tale capătă un sens, iar curajul avut până nu demult acum dispare sub presiunea prezentului arzător ce-ți distruge nu doar psihicul ci și puterea de a rezista evenimentelor actuale.

             Dorințele, visele și luptele tale sunt în van, iar credințele ți se zdruncină asemeni castelelor de nisip la prima adiere de vânt. Și-ncepi să te întrebi, oare vei scăpa? O să reușești să-ți recapeți încrederea? Se va sfârși testul asupra credințelor și forțelor tale?

             Și-atunci îl, respectiv te văd, frate. Mă întâlnesc cu gândurile tale și știu că tu ești cel care nu mă lasă să cad în profunzimea întunericului, încurajându-mă să îmi deschid ochii. Dar nu pot s-o fac, sunt conștientă de asta acum. Căci îmi simt mâinile bine strânse în jurul trupului și-mi dau seama că deja nu mai sunt atârnată de tavan, ci întinsă pe o masă sau ceva.

             Oare m-au întors înapoi de unde m-au luat inițial?

             Lupt cu conștiința care-mi urlă în timpane cât de slabă sunt și decid să iau iarăși decizia de a mă ridica din nisipul mâlos în care soarta m-a târât pentru a mia oară, de una singură, din nou. Chiar dacă am obosit, oricât de tare m-ar durea să știu că fizicul nu mă mai ajută din cauza ultimelor evenimente, nu voi ceda. 

             Sora ta nu e atât de slabă, Mehmo!

             Lupt și lupt cu proprii demoni, ca-n secunda în care simt că îmi recapăt energia și puterea de a-mi deschide pleoapele larg, să simt cum un zâmbet învingător și mândru îmi acaparează încet și sigur buzele uscate. Senzația de sete persistă, dar dincolo de aceasta, m-am agățat iarăși de imaginea prezenței tale în viața mea, frate.

             Doar tu ești punctul meu de sprijin!

             Deși simt că mă înnec între incertitudinea de a nu ști unde sunt sau ce caut aici, totuși știu că sunt mai puternică de atât. Așa că-mi deschid ochii larg de data asta, demonstrându-mi mie însămi că nu cunosc neputința și nici nu știu să pierd. De fapt, nu pot să pierd. Nu mi-am permis-o niciodată.

             Caut cu privirea un punct care să m-ajute a recunoaște ceva în acest loc, însă mă lovesc rapid de goliciuna acestei săli operatorii aproape și știu. Îmi dau seama că nu mai sunt nici în camera aceia cu țevi, dar nici în salonul unde erau atâția și-atâția tineri. 

             Atunci, unde naibii mă aflu?!

             Un zgomot puternic se-aude din depărtarea unei uși metalice, de parcă cineva tocmai ar deschide-o și-nțeleg că trebuie să-mi ascund privirea pentru ca ei să nu știe că sunt trează. Așa că fac asta și-aștept ca acel cineva să intre înăuntru. Ca după pașii de pe gresie, să-nțeleg că și eu mă aflu mai aproape de  pericol, nu doar cel ce m-a cărat pân-aici.

             Și brusc, totul se schimbă. Peste mâinile mele legate strâns și-aproape amorțite de dureri, s-așează alte două brațe mari și înțeleg că încă trebuie să-mi păstrez vie starea de „leșin", asta deși conștiința îmi urlă în timpane să-mi deschid ochii spre a-l confrunta direct pe străin.

             — Uff, ce dracu ți-au făcut, Deniz? spune o voce șoptită și-atât de cunoscută în același timp încât îmi simt șira spinării traversată de milioane de fiori.

             Și-atunci îmi dau seama că oricât aș lupta, oricum aș face-o și orice-aș face, nu voi putea scăpa de aici. Însă, măcar am am o șansă cu acest străin atât de cunoscut. Mirosul lui de scorțișoară îmi invadează nările, o stare nebună de strănut bântuindu-mi orificile respiratorii în timp ce gândul meu fuge rapid la ultima mea amintire cu alergia provocată de acest condiment.

             — Firar! îl aud zicând din nou, asta în timp ce mintea mea continuă să se gândească de unde-l cunoaște. Trebuie să te scot de-aici, înainte să observe careva lipsa..., zice iarăși și se oprește.

             Îi simt mâinile dezlipindu-se de pe mine într-o viteză uluitoare – de parc-ai zice c-aș avea purici – și-aud aceiași ușă de mai devreme deschizându-se rapid, semn că un altul intră aici. Pașii apăsați ai acestui nou străin se fac simțiți în imediata apropiere, vocea lui blurată atrăgându-i întreaga atenție a celui ce încerca mai devreme să mă elibereze. Cred.

             — Ei bine, spune acesta făcând o mică pauză vocală în timp ce eu încerc încă să pun lucrurile cap la cap, cum ți se pare? termină de vorbit, sfârșind prin a adresa o întrebare.

             Dar la ce s-o fi referind?

             — Cum mi se..., zice bărbatul care a intrat aici primul, cel ce a avut tentativa de a mă scoate afară – sper eu – făcând o mică pauză vocală, glumești nu? termină de vorbit, furia citindu-i-se clar în voce.

             Cine naibii ești, străinule și de ce îmi pari atât de cunoscut?

             — Deloc, avocățelule! exclamă cel ce a intrat aici apoi, făcându-mă să îmi dau seama cine e acest „avocățel" . Fata asta doarme dusă, încă. Nu se vede? termină el de vorbit, vocea fiindu-i blurată ușor.

             La naiba, Metin! Tu încă ești aici?

             — Drogată, cred că vrei să zici mai bine! replică Metin, furia lui făcându-mă să-mi adresez și mai multe întrebări în privința sa.

             Dar mai presus de toate, să înțeleg că niciodată nu voi scăpa de acest avocat.

             — Sau așa, răspunde acel idiot, chicotul lui de amuzament făcându-mi inima să se strângă din cauza unei stări de greață inemăsurabilă.

             Îmi vine să vomit, jur... Și sper să n-o fac de față cu ei doi, aici!

             Capul îmi vâjâie și mă face să simt de parc-aș fi într-un carusel, pe cel mai mare parc din Istanbul. Mâinile mi-s înghețate, de zici că vin de la Polul Nord. Asta în timp ce-mi simt inima crezută moartă, cum lovește încet pieptul firav.

             Trebuie să fac cumva să-l scot de-aici pe idiotul cu voce blurată!

             — Și, spune Metin făcând o mică pauză vocală, vocea lui fiind tot mai prezentă în capul meu acoperind miile de alte voci ce-mi adresează atâtea întrebări la care nu am răspunsuri, o s-o lăsați aici, fără apă și mâncare? întreabă el la final, făcându-mă să simt o mică zdruncinătură a mesei pe care stau, gândul meu fugind către ideea că s-a sprijinit de aceasta.

             — Și mai bine de-atât, răspunde acel idiot. O să-i căutăm familia pentru răscumpărare! exclamă la final, provocându-mi o stare de rău și mai mare.

            La naiba, știam eu! Ăștia sunt pentru bani, nu vor altceva de la mine... Firar!

             — A unei fete fără părinți?! îl aud pe Metin spunând, propoziția lui făcându-mă să mă simt mândră de el, cumva.

             Căci, deși nu vreau să recunosc, el pare a fi unicul ce s-a îngrijorat pentru mine de când am dispărut. În plus, nici când eram în închisoare mama nu părea a fi foarte stresată de soarta mea și nici acum, după atâta timp petrecut departe de casă.

             Sau e doar o iluzie creată de timpul petrecut aici? La naiba, nici nu mai știu ce să gândesc...

             — Fata asta e orfană? îl aud pe acel tip întrebând și părând a fi destul de surprins, șocat chiar să audă asta.

             — Nu știați? spune Metin, ca după pașii ce aud în jur să știu și să-nțeleg că l-a luat mai departe de mine.

             Așa că iată cum în minte se însămânțează din nou un alt rând de întrebări, toate fiind acoperite de una mai importantă și cu o greutate mai mare decât a tuturor celorlalte: Cine naibii ești, avocatule și de ce mi se pare că nu te cunosc deloc?

             Bun regăsit, tuturor într-un nou set de întrebări. Pentru început, cum vi se pare povestioara mea, comparativ – pentru cei ce cunosc filmul inspirativ – cu acesta? Aveți vreun personaj preferat, până acum? Cine e și de ce? Motivați! Ce părere v-a făcut acțiunea din acest capitol? Dar din toate capitolele de pân-acum? Cine are dreptate și cine nu? Cine vine întru salvarea lui Deniz? Sau poate, vine să se asigure că ea nu pleacă niciunde mai bine? Ce vor să obțină răpitorii de pe urma șatenei? Cine credeți că sunt ei și de ce fac asta? Care e motivul prezenței avocatului în răpirea fetei noastre? Credeți că Deniz are dreptate să creadă că nimeni nu o caută? Motivați! De ce credeți că îl minte avocatul pe răpitor? Se va opri acesta din urmă, sau va continua s-o tortureze pe șatenă? Cum credeți că se va finaliza răpirea aceasta?