Sevda povestește:

             Nu știu ce e în mintea unora sau a altora, însă am înțeles un lucru.  Dispariția prietenei mele nu poate fi o coincidență după toate cele întâmplate și nici ceva atât de neimportant cât să nu îi acord atenția cuvenită.

             Deși am urcat în mașina lui Alp știind că el poate fi unul din răpitori, ori chiar să-l anunțe pe acesta – încrederea mea în legea turcă slăbind cu fiece zi de la închiderea lui Deniz și până astăzi – am acceptat totuși că singura cale de a te aduce înapoi D, este să vorbesc cu comandantul acela plin de o aroganță exacerbată, ieșită din comun.

             Astfel, deși mi se repetă papagalicește vocea polițistului spunându-mi diverse vorbe despre Mehmet și-n ciuda urii puternice pe care a atras-o către el prin aceasta, de îndată ce mă asigur că ajung la destinația dorită îl observ parcând mașina de parc-ar fi știut că aici aveam să-i spun să oprească.

             Și-atunci când îl privesc, observ o oarecare ezitare a lui de a coborâ. De parcă nu ar fi trebuit să oprească mașina aici, ori ca și când nimic din ce se petrece nu e în regulă. Așa că, deși nu suntem chiar cei mai buni prieteni și nici nu-l privesc ca pe unul – mai ales după cuvintele lui din ultima vreme – iată-mă totuși îngrijorându-mă pentru el.

             Nu știu la ce se gândește atât de profund și pierdut cumva în propriul întuneric mental – și spun „întuneric", căci exact așa pare și știu cum e să fii acolo – dar nici nu vreau să pară că l-aș forța să împărtășească durerea lui cu mine. Dacă va dori s-o facă, atunci o va face de unul singur.

             — E totul în regulă? îl întreb, privindu-l cum a devenit deja aproape palid la față, pumnii lui strângând volanul puternic în mâini.

             Cine ești de fapt, Alp și de ce pari atât de stresat pentru prezența aici? 

             — Da, de ce nu ar fi? îmi răspunde, retrăgându-și cu rapiditate mâna, ca ars. Sau tu nu ești îngrijorată pentru Deniz? mă-ntreabă, reamintindu-mi motivul pentru care am plecat de la magazin, precum și de cuvintele lui dure la adresa familiei ei.

             Cuvintele lui taie adânc în inima mea, aemenei unei săbii mult prea ascuțite pentru a fi ținută în mână și știu. Am făcut o greșeală crezând că bărbatul acesta mă va ajuta să te aduc înapoi, D. Din acest motiv îmi și unesc sprâncenele într-o linie deloc atractivă, începând deja să-mi plănuiesc următorii pași pe cont propriu.

             Nu am nevoie de sprijinul ori încurajarea ta, Alp, pentru a-mia duce sora înapoi. Mă pot descurca și singură!

             — Dacă n-aș fi fost îngrijorată pentru prietena și sora mea, atunci crezi c-aș fi acceptat să urc în mașina ta, Alp? spun printre dinți aproape, fixându-l cu privirea pentru a-l face să-și bage singur mințile în cap înainte de a se mai trezi vorbind astfel la adresa familiei.

             Dar el zâmbește. Mândru, în colțul gurii, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau, de parcă totul ar fi bine și nu am avea nici o problemă și abia atunci simt cum sunt pe cale să explodez. Dar n-o voi face, domnule Alp. Nu-ți voi arăta niciodată slăbiciunile mele, pentru că nu meriți.

             Dintr-o singură mișcare deschid portiera cu mâna dreaptă și ajung jos, pe strada din fața secției, luând-o apoi la pas printre oameni, pietoni, polițiști și așa mai departe, către secție. Urc treptele știind și amintindu-mi cuvintele lui Alp, însă nu mă opesc. Voi elibera furia aceasta doar în fața comandantului care acum va trebui să mă ajute cu privire la tine, Deniz.

             Nu ar mai avea nici o șansă de data aceasta, căci mama ta nu e cu mine pentru a mă opri din a-i spune părerea mea despre el și legile lui!

             Nu acord importanță nici unui detaliu în nebunia mea de a ajunge la comandant cât mai repede cu putință și nici unui paznic, polițist din secție, ori secretară din fața cabinetului ce conține titularizarea lui Ali deasupra ușii. Ci mă concentrez pe cât posibil pe a-i arunca în față acestuia, părerea mea legată de el și să-i urlu cât de dezamăgită mă simt ca și cetățean turc de asemenea tratative asupra noastră.

             — Doamnă, dar nu aveți voie..., e tot ce aud în spatele meu, ușa lipită dur de toc atrăgându-i atenția absolută comandantului ce părea mult prea captivat de-o anume conversație teelfonică.

             — Vorbim mai târziu, mamă! exclamă el, privind scurt podeaua de la picioarele noastre.

              Apoi, curajos și ușor confuz își ridică privirea în ochii mei ce sunt sigură că emană doar furie și iadul întreg – dacă ar fi posibil – frustrările din mintea mea amestecându-se între ele și făcându-mă astfel să mă simt ca-ntr-un carusel din parcurile d ecopii în care obișuiam să merg adesea cu cei doi frați, în copilărie.

             — Ce-nseamnă ignoranța asta, Sevda hanım? spune blondul dinaintea mea, căpătând rapid aliura și siguranța unui comandant adevărat.

             Dar păcat. Atitudinea lui față de mine, nu contează deloc. Și-n această secundă, ar trebui să ghicească asta prea bine...

             — „Ignoranță"? întreb, mimând rimele nervoasă, în timp ce pășesc curajoasă către el. Cel ce stă lângă biroul lui, spijinindu-și mâna de acesta. Nu, nu e ignoranță, comandante. Zic privindu-l fix în acei ochi care mă privesc de zici c-aș fi un extraterestru. Este dezamăgire, zic din nou ridicându-mi degeteul spre a-i atinge pieptul, furie, ură și nebunie la gândul că ați lăsat baltă o familie ce nu v-a cerut decât să-l căutați pe fiul lor! scuip cuvintele, știind de la dânsacă au renunțat la a mai continua să depună plângeri cu privire la Mehmet din cauza sistemului.

             — Fiu? spune curajos, pășind către mine spre a mă intimida probabil. Familie? reia din nou, lovind cu mâna o vază din sticlă ce cade pe podea și se sparge.

             Și-atunci – cumva parcă împins de soartă ori de însuși diavol – ușa se deschide cu rapiditate, capul lui Alp răsărind rapid înăuntru, fixându-ne pe mine și comandant cu o confuzie aproape transformată în furie.

             De parcă l-aș mai crede vreodată...

             — Alp, spune comandantul privindu-l în acei ochi căprui închis, transformați parcă într-un roșu intens din cauza agitației ce se citește clar pe fața lui acoperită ușor într-o urmă de barbă, tu ce faci aici? termină el de vorbit, eu răsucindu-mă pe călcâie astfel încât să-l pot privi în timp ce brațele mi-s încrucișate la piept, iar în minte mi se repetă papagalicește cuvintele lui: „tu nu ești îngrijorată pentru Deniz?"

             — Credeam că mă aștepți în mașină! îl anunț pe brunet, privirea lui mutându-se în ochii mei.

             Înțelege oare din aceasta că nu am nevoie de el aici? Pricepe oare cât de mult urăsc să fie aici, în loc să o caute pe fata de care zice că  îngrijorat și eu nu? De ce a venit? Pentru a crea tensiunea și mai mare între mine și comandant?

             Dar aleg să-mi scutur întrebările acestea din minte, spunându-mi că D e mai importantă decât ele și mă răsucesc din nou pe călcâie spre a-l privi pe comandantul ce stă în fața mea, tăcut de parcă ar fi surprins maxim.

             — Da, răspund privindu-l cum își mută privirea în ochii mei. Familie și fiu, spun permițându-le brațelor mele să alunece ușor pe lângă corp, pe care tu și secția ta de poliție nu ați acceptat nicicând să-l mai căutați! exclam la final, tăcerea absorbind cu rapiditate întreg biroul în care ne aflăm.

             Pentru câteva secunde, e de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Ori ca și când comandantul nu ar avea o replică pregătită pentru atac. Dar când îl simt pe brunet în spatele meu, știu că de această dată comandantul e încolțit și nu va mai avea nici o șansă să scape de acuzațiile noastre.

             Cel puțin, pentru asta sper că a venit și Alp aici...

            Bun regăsit, dragilor, într-un nou set de întrebări! Înainte să începem, lăsați-mă să vă spun cât de mândră sunt că v-am atras în povestioara mea, reușind să obțin un număr total de 2,3 k lecturi până acum. Vă doresc din suflet, lectură plăcută tuturora! Și acum, să-ncepem: Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre Sevda, după atâtea capitole? Dar celelalte personaje? O va ajuta Alp să descopere adevărul? Îi va mărturisi oare brunetul, cine e de fapt? Își va confrunta Alp/ Mehmet comandantul sau va păstra tăcerea? Ce credeți că o deranjează de fapt pe Sevda, în momentul părăsirii autoturismului lui Alp? De ce credeți căîl suspectează Sevda pe Ali sau Alp de dispariția lui Deniz? Unde își imaginează bruneta că poate fi prietena ei? Ce credeți că simte Ali atunci când o vede pe Sevda, de fapt, intrând peste în birou? Cu cine credeți că vorbește el la telefon, fiind întrerupt însă de sosirea brunetei? Ce credeți că simte Sevda față de comandant? Dar față de Alp? Credeți că o vor găsi ei pe Deniz? Dar comandantul? Ce credeți că știe Ali legat de dispariția misterioasă  – așa cum o vede bruneta – a lui Deniz? Motivați-vă răspunsurile! Ne citim cu bine, data viitoare!