Deniz povestește:

 „Înțelegerea lucrurilor nu înlătură misterul. Misterul rămâne orice ar fi"  – Anais Nin –

           Mi-am mai văzut moartea cu ochii în trecut, dar asta nu m-a oprit. Ci m-a încăpățânat să lupt, să câștig cu orice preț bătălia dintre inimă, conștiință, imaginație și realitate. Astfel, am reușit mereu să ies nu doar învingătoare, cât și cu capul sus din orice situație.

             Astfel că, prezența aici a acestor tipi nu mă sperie și nici îngrijorează. Sunt mai puternică decât ar putea crede ei și  știu care îmi sunt limitele. Dar oare ei știu? Așa că aleg rapid să nu mișc nici măcar o fibră din corp, permițându-le să îmi atingă trupul cu mâinile lor jegoase chiar și cu riscul de a ajunge pe post de hrană pentru animale.

             Deși nu înțeleg de ce m-au ales tocmai pe mine din grupul de tineri aduși, întinși și legați pe acele mese, totuși tac. Tac și înghit la infinit ce va urma, chiar dacă asta înseamnă să-mi risc viața. Pentru că știu, acești oameni, oricine ar fi ei, știu unde ești tu, frate drag.

             — S-o legăm de țeava de sus? îl aud pe unul din ei spunând, eu atârnând ca o legumă în brațele lor, fiind practic târâtă către nicăieri.

             — Știu și eu, zice un al doilea, cu vocea ceva mai gravă. Dacă va scăpa ca ceilalți? întreabă la final, eu dorindu-mi atât de tare să-i arăt cât de puțin se înșeală.

             — E om, spune brusc o a treia voce, după distanța estimată c-ar putea exista între noi și aceia știind că nu e lângă cei doi idioți ce mă cară. Deci nu poate scăpa de strânsoarea noastră, înainte de a plăti! exclamă la final, într-un ton mândru, aproape malefic.

            Dar dac-ați ști voi cât de mândră și malefică pot fi eu...

             Tăcerea din jur îmi dă de-nțeles că lucrurile nu pot fi într-un ton prea „roz" , așa că încep să-mi fac calculele și planurile de a scăpa de ei și din acest loc. Dar, observând că nu reușesc nicicum să găsesc portița de scăpare, scap o înjurătură în gând.

             Brusc, îmi simt mâinile agățate și legate de ceva deasupra mea, așa că-nțeleg că și-au pus planul în aplicare. M-au legat, nenorociții ăștia. Așa că întrebarea „oare cum voi scăpa de ei?" este cu rapiditate înlocuită de „oare ce legătură au Saccinii cu asta?"

             Timpul se scurge parcă cu încetinitorul, iar mintea mea este blocată de ceva vreme pe ideea că Kerem și-ai lui are o legătură cu asta. Brusc, simt cum mâinile și picioarele îmi amorțesc ușor, iar nasul începe să mă mănânce. Așa că încep să mă mișc.

             Observând liniștea ce tronează în această încăpere, îmi deschid ochiul drept privind spre a analiza situația. Da, în mod evident că mă simt amorțită din moment ce sunt atârnată de tavan ca o bucată de șuncă ori slănină de porc.

             Așa că-mi deschid și celălalt ochi, rotindu-mi scurt privirea și tușesc tare de parc-aș fi răcită. Îmi ridic privirea curajoasă, analizând încăperea și observ un detaliu căruia fie nu i-am acordat atenție la incipit, ori nu l-am observat.

             Deja nu mai sunt în încăperea cu celelalte trupuri așezate pe mese, ci în altă parte. Un fel de mini-depozit, mi-e frig – deci probabil e ceva ce ține răceala înăuntru, asemeni cărnii proaspete – sunt obosită, amorțită și abia dacă reușesc să-mi mențin ochii deschiși.

             Dar nu voi ceda. Sunt mai puternică de-atât și-am trecut prin alte chestii mai dure decât o răpirea ca aceasta, mă gândesc așa că-mi oblig privirea să se mențină larg deschisă. Și-atunci, pot observa ușa din fața mea, deschizându-se.

             Ca apariția celui ce intră cu o tavă ce conține cel mai probabil ceva de mâncare și apă – sper – să mă șocheze mai rău. Îl privesc deci pe bărbatul înalt de 1,82 , păr șaten și ochi căprui nevenindu-mi să cred ce văd și jur că pentru o clipă îmi simt stomacul strângându-mi-se într-un ghem mare, gros ce mă-mpiedică să mai respir.

             La naiba, cineva să mă piște! Cred că am avut dreptate în tot acest timp. Firar!

             — Cred că ți-e foame așa că ți-am adus..., spune privindu-mă în ochi, starea mea de șoc nedispărând pentru nici o secundă.

             Nu știu dacă și-a continuat pledoaria ori a tăcut văzând cât de șocată îl analizez, dar cert e că practic mă holbez la el ca o nebună, imaginându-mi doar o singură scenă cu el: răpirea mea. Și cu cât încerc să alung imaginea aceia din capul meu, tot simt că cea care pierde cumva de această dată, sunt eu. Și urăsc așa de tare să pierd...

             La naiba!

             — Bagă-ți mâncarea aia în..., zic printre dinți aproape de îndată ce-mi scutur capul de idei și gânduri care mai de care.

             Și deși îi provoc nebunului o stare incredibilă de râs, de îndată ce aud încă un chicot al cuiva pe care nici nu-l observasem în spatele lat al avocatului, îngheț. Simt de parcă inima mea se oprește din a mai pulsa sângele prin artere, iar pentru asta nu există decât un vinovat: avocatul Metin Teksoy.

             Dac-ai ști cât de mult te urăsc în aceste secunde, avocățelule... Doar dacă ai avea idee!

             — Poftim, spune el brusc, rotindu-se către cel a cărui față tot nu o pot vedea, dar îmi imaginez că e unul din cei ce m-au adus aici. Așa că, oare Metin era cel care a spus că „nu contează?" Ți-am spus că e inofensivă și mă descurc, nu? zice din nou avocatul, privindu-l peste umăr pe aela din spatele lui, iar eu înțeleg, sau vreau să înțeleg..., să cred că o spune pentru a scăpa de el.

             Dar oare nu face asta doar pentru a mă pedepsi el însuși, de unul singur? La naiba, urăsc incertitidinile!

             — Bine, îl aud pe acela răspunzându-i ca mai apoi ușa din spatele lor să se audă deschizându-se și-nchizându-se, semn că tocmai a plecat.

             La naiba, am rămas singuri! Oare ce urmează să se-ntâmple acum?

             — Ersin tocmai a plecat, relaxează-te! spune vocea avocatului, ochii mei privindu-l surprinși.

             Cine naibii mai e și Ersin ăsta? Și de ce-mi spune să mă relaxez, arăt eu a persoană agitată?

             Nici nu conștientizez că mă uit la el cu o sprânceană ridicată, decât atunci când privirea lui ciocolatie se mută scurt în ochii mei, simțind-o de parcă m-ar fi săgetat. Dar îmi scutur însă destul de rapid capul și-ncerc să liniștesc bătăile nebune ale inimii mele care parcă învie din cauza fricii. O frică ciudată, pe care nu am simțit-o niciodată.

             Dar atunci, de ce o simt acum? Ce se întâmplă cu mine?

             Bun regăsit, dragilor! V-au lipsit întrebările mele legate de povestea lui Deniz și-a protagoniștilor din „Mereu la limită"? Așadar, să-ncepem. Unde și de ce credeți că e acolo, Deniz? Cine a răpit-o pe șatenă și cu ce scop? De ce vorbește ea astfel despre moarte și la ce se referă? Credeți că într-adevăr se teme pentru o primă oară, după atâta timp? Sau doar se preface pentru a nu le da nimic de înțeles făptașilor? Cine și unde o mută pe Deniz? Dar mai ales, de ce o alege pe ea și nu pe-alticneva? Cine credeți că e în ușă, spunând că Deniz nu e ca ceilalți și de ce credeți că zice asta? Cum își face apariția Metin, după atâtea „episoade"? Ce credeți că face el acolo și de ce pare atât de binedispus? Cine credeți că se ascunde în spatele răpirii? O va ajuta avocatul pe fată, sau o va batjocori la fel ca ceilalți? Cine credeți că e Ersin și de ce pleacă imediat ce îl aduce pe avocat în locația unde e Deniz? Cine credeți că e mai agitat dintre Deniz și avocat? Motiva-ți-vă răspunsurile, dragilor. Ne citim cu bine, data viitoare!