Sevda povestește:

            Au trecut mai bine de douăsprezece ore de când Deniz a părăsit casa, iar acum, fiind la magazin alături de mama ei, realizez că nici aici nu a venit. Oare mă panichez inutil, sau dispariția ei chiar e una destul de..., ciudată?!

            Dar, nevrând s-o îngrijorez și pe tanti Fusun din acest motiv, prefer să tac și să-mi înghit propriile griji, pășind înăuntru de parcă totul ar fi bine. Deși nu e, chiar dacă vocea dânsei îmi provoacă simțurile să se cutremure și oricât aș lupta împotriva panicii din interiorul meu să nu se facă simțită în preajma dânsei.

            — Ai văzut-o pe Deniz, astăzi? primesc brusc întrebarea sosită ca o palmă peste față, ori ca un pahar de apă rece peste aceasta, privirea mutându-mi-se cu rapiditate în ochii vizibil îngrijorați ai femeii trecute de prima tinerețe, de după tejghea.

           S-o mint? Bine, dar cum aș putea-o face? Să-i spun adevărul? De acord și cu asta, însă cum să-i zic fără să creez mai multă panică în sufletul ei decât a creat deja de-atâtea ori propria ei fiică? Firar să fie! De ce trebuie totul să fie așa de greu?

            Unde naibii ești, Deniz?

            — Credeam că e acasă! zic prima tâmpenie ce-mi traversează mintea, în timp ce pe fața doamnei Fusun citesc clar neîncrederea.

            Nu e ca și când n-ar avea încredere în fiica ei, ci în mine. Pentru că i-am luat apărarea și am ascuns atât de multe lucruri făcute de Deniz, încât mi-e și rușine să le recunosc. Așadar, cum ar putea dânsa să mă creadă pe cuvânt, după toate cele întâmplate?

            Dar îmi scutur rapid capul schițând un zâmbet forțat, obligându-mă parcă să-l fac a părea sincer. Însă tot ceea ce reușesc cumva este să scap un mic oftat printre buze, ceia ce-n mod sigur și evident îi oferă siguranța femeii din fața mea că mint.

            La naiba!

            — Bine, Sevda! îmi spune în schimb, apoi se apleacă după câteva prăjituri, mai ales că magazinul deja începe să primească clienți.

            Îmi spun un ce bine că s-a oprit aici discuția, urmărind-o cu privirea pe doamna Fusun cum împarte dulciuri și sucuri în stânga și-n dreapta, ca mai apoi pe ușă să intre el. O față atât de cunoscută, încât aproape c-ai jura că e parte din familie la cât de apreciat este de doamna Fusun și Deniz.

            Așa că părăsesc magazinul de îndată ce mă asigur că brunetul nu e aici pentru necazuri și mă așez pe unul din scăunelele de afară, meditativă. Am atât de multe întrebări fără sens, răspunsuri sau chiar logică, încât nici nu-l aud pe brunet apropiindu-se cu pași grăbiți de locul unde stau eu.

            — Au trecut două zile, iar tanti Fusun nu spune un cuvânt despre Deniz! exclamă vocea lui, forțându-mă astfel să ies rapid din „visare" .

            Îl privesc cu încetinitorul și jur. Tot ce-mi doresc acum, e să nu primesc eu alte întrebări, ale căror răspunsuri nu sunt la mine, Deniz. 

            Așa că, unde ești? Când te întorci acasă?

            — Poate pentru că e obișnuită cu lipsa ei atât de evidentă în ultimul timp? răspund, decizând să zic ceva doar ca să-l opresc din a-mi tulbura mințile deja neliniștite cu privire la lipsa ta, Deniz.

            — Dar de fratele ei? întreabă brusc brunetul, eu simțind cum în gât mi se formează un nod.

           Aproape că devin palidă la față la simplul auz al numelui lui Mehmo, dar conștiința îmi urlă în timpane faptul că trebuie să mă liniștesc. Și asta rapid, dacă nu vreau ca brunetul să-și de-a seama cât de mult doare de fapt lipsa ta, Mehmo...

            — Mehmet este mort, domnule Alp! exclam furioasă, știind un singur lucru. Lipsa fratelui prietenei mele e o durere imensă, atât pentru ea și mama ei, cât și pentru mine.

            Privirea brunetului e una destul de ciudată, neîncrezătoare și chiar plină de bănuieli. De parcă ar ști ceva ce noi, familia ta Mehmet, nu știm. Și acest lucru mă enervează mai rău. Din acest motiv intru înapoi în magazin și fără să-i acord atenție lui tanti Fusun, îmi iau geanta și telefonul apoi părăsesc locația în pași mari.

            Deși vocile lor mă-ntreabă confuze unde merg, decid să-i ignor pe amândoi știind un singur lucru. Trebuie să merg la secție, căci acolo știu că comandantul nu va sta atât de liniștit aflând că Deniz lipsește. Chiar dacă l-a atacat, oricât de urât s-ar fi purtat unul cu celălalt, e totuși un organ polițienesc și e treaba lui să descopere de ce lipsește prietena mea.

            Ajung în capătul străzii destul de repede, însă nu reușesc nicicum să opresc o mașină. De aceia îmi și trec agitată mâinile prin păr, așteptând să apară măcar un șofer disponibil să mă conducă la destinație. 

            Însă de ce nu vine nimeni?

            Brusc, zgomotul produs de o mașină din spatele meu îmi distrage atenția, capul răsucindu-mi-se grăbit spre înapoi. Acolo unde, mașina deja cunoscută a brunetului Alp oprește chiar în apropiere de mine, capul lui zărindu-se aplecat pe banchetă în timp ce vocea lui mă anunță că mă va conduce el oriunde aș merge.

            De parc-aș urca în mașina lui, după discuția de mai devreme...

            — Haide, domnișoară Sevda, spune din nou, forțându-mă să expir zgomotos, știu că ești și tu îngrijorată pentru Deniz! exclamă la final, cuvintele lui amintindu-mi tot mai mult de prietena pentru care și fac totul.

            Îmi rotesc ochii furioasă răsucindu-mă pe călcâie și oftez apăsat, privirea mea fixându-l cu rapiditate pe bărbatul ce aproape că parchează lângă mine, așteptând ca eu să urc. Îmi verific așadar opțiunile, iar când observ că nu am nici o șansă să opresc orice altă mașină, decid să accept. Plus că, nu e ca și când lui nu i-ar păsa de Deniz. I-am văzut destul de apropiați în ultimele zile.

            — Bine, fie! exclam și deschid portiera, urcând în stânga sa și provocându-i astfel un zâmbet de câștigător pe față.

            Uff, cât urăsc asta!

            — Care e destinația dumneavoastră, domnișoară? întreabă el, pe un ton vesel, de parcă mi-ar spune: poftim! Te-am convins să urci până la urmă! , ochii mei rotindu-se plictisiți.

            — Deocamdată nu știu, doar condu! exclam nedorindu-mi să-i spun ce și cum, iar el mă ascultă.

            La naiba, Deniz! Unde te voi găsi eu pe tine, în ditamai orașul?

            Bun regăsit, dragii mei! Ce părere aveți legat de întorsătura acțiunii poveștii lui Deniz? Unde credeți că e ea și de ce Sevda pare a fi singura îngrijorată pentru frumoasa șatenă? Oare tanti Fusun nu e îngrijorată pentru fiica dânsei, sau pur și simplu știe că Deniz nu poate fi decât alături de Saccini? De ce se supără Sevda pe Alp? Unde pleacă ea, ignorându-i pe tanti Fusun și Alp? Care credeți că e destinația brunetei, de fapt? De ce credeți că o ajută Alp? Ce credeți că știe Alp Bey, de fapt? Motivați-vă răspunsurile!