Deniz povestește:

             Cuvintele și atitudinea din ultima vreme a lui Ali mi-au tot dat de gândit, de parcă ar face tot posibilul să nu mă ajute deși mi-a promis c-o va face de îndată ce-mi voi obține libertatea. În plus, aceasta a și fost înțelegerea noastră când am terminat studiile în academie. Adică eu intru în lumea Saccinilor riscându-mi viitorul, iar el mă ajută să te găsesc Mehmo.

             Dar de ce nu face nimic? Ce-a făcut până acum, de nu a reușit să te găsească? El, cel care are atât de multe relații, cunoștințe și prieteni?!

             Amintirea clipei în care am părăsit biroul tău Ali, nervoasă și-nverșunată împotriva ta e tot ceea ce mă aduce cumva înapoi în prezent și-mi simt mâinile legate. Încerc să mă mișc, dar conștientizez că sunt întinsă pe un pat sau ceva, așa că încerc să lupt pentru a-mi deschide ochii. Chiar și-n ciuda faptului că vorbele lui Ali îmi răsună încă în urechi, acest lucru făcându-mă să mă gândesc dacă nu cumva el are o legătură cu faptul că sunt aici. Oriunde ar fi acest „aici" ...

             Dar lupt și nu mă voi lăsa învinsă de gândul c-aș putea muri în acest loc, frate. Sora ta nu e atât de slabă, încât să permită fricii sau emoțiilor ei intervenirea în viața sa. Așa că-mi deschid ochii și realizez că am avut dreptate. Sunt, sau mai bine zis, am fost răpită. Dar de unde, când și mai ales, de ce? 

             La naiba! De ce nu reușesc să-mi amintesc?

             Mă uit de-a stânga și dreapta mea putând observa două aspecte: primul, nu sunt singură în acest loc ce se aseamănă cu o sală de experimente umane și al doilea, niciunul din cei prezenți aici nu pare a fi în toate simțurile posibile, căci toți dorm.

             Încerc să mă ridic, dar de îndată ce fac asta conștientizez că sunt legată în jurul taliei cu ceva ce mă-mpiedică să fac asta. Înjur în gând – da, știu, ceva nedemn de o domnișoară – privind materialul asemănător unei frânghii groase, pe deasupa căreia tronează – se pare – mândră o bară metalică și-mi rotesc ochii obosită.

             La naiba! Cum voi ieși de-aici?

             Nu știu exact ce-a fost în mintea mea crezând că pot să-l oblig pe Ali să m-ajute, sau când am plecat așa furioasă din secție. Dar ce știu cu siguranță, este că trebuie să-ncerc găsirea unei soluții pentru ieșirea de-aici. De aceea îmi mut privirea spre dreapta, acolo unde un tânăr de vârstă apropiată murmură ceva indescifrabil urechilor mele, semn că și el e treaz.

             Măcar să știu unde suntem și de ce, nu?

            — Hei, ești treaz? întreb pe un ton jos, șoptit, atât cât să nu atrag atenția nimănui suspect asupra noastră. Mă auzi? repet să vorbesc, observându-l mișcându-se.

            — Așa cred, băga-mi-aș! spune, încercând să se elibereze.

            — Perfect! spun privind tavanul alb. N-o să reușești să te eliberezi, crede-mă! zic din nou, pe același ton, forțându-l să mă privească cu o sprânceană ridicată. De parcă m-ar întreba: „ești sigură?"

            — Vai, câtă inteligență! replică brunetul a cărui ochi închiși la culoare mă privesc destul de superior, ironia ieșindu-i prin toți porii.

            Ce dobitoc!

            — Știu pentru că am încercat deja asta, deșteptule! replic deranjată de atitudinea lui grosolană.

            — Fă liniște fetițo, zice deodată în timp ce se aud pași din depărtarea acestui loc, de parcă cineva ar veni încoace. Altfel n-o să mai vorbești niciodată! exclamă sigur pe el, gândul că nu te-aș mai putea găsi niciodată Mehmo, fiind singurul care îmi bântuie acum mințile nebune.

            Și deși mi-ar plăcea să-i acord un răspuns pe măsura cuvintelor lui, mă abțin totuși făcând primul lucru ce-mi traversează mintea. Adică îmi închid rapid ochii și-mi liniștesc tremuratul trupului, spunându-mi ba chiar repetându-mi ca un papagal prost că totul e bine.

             Pașii aceia se aud din ce în ce mai aproape de locul unde suntem, tensiunea din corpul meu crescând cu fiecare secundă ce trece vizibil în detrimentul meu și al tuturor celor prinși în aici. Așa că șansele tuturor de a ieși de-aici în viață, sunt minime.

            — Cred c-ar trebui să liniștești și bătăile acelea accelerate ale inimii tale, nu crezi? aud brusc din dreapta mea și știu deja cine e fără să-l privesc.

            — De ce? întreb confuză, fără ca măcar să-mi deschid ochii și folosind același ton șoptit ca și el. Nici măcar nu se aud! reiau doar pentru a-l face să tacă.

            Adică, chiar nu se aud în locul ăsta bătăile accelerate ale inimii mele, nu?

            — Asta s-o crezi tu, prințesă! spune el din nou, ochii mei deschizându-se rapid, curiozitatea cuprinzându-mi fiecare celulă în parte.

            — Nu sunt..., încerc să-i dau un răspuns pe măsură, dar vocile necunoscute ale unor bărbați se aud din imediata apropiere și știu.

             Ei, oricine ar fi, au intrat deja aici. La naiba!

            Bun regăsit, dragilor, într-o nouă săptămână a întrebărilor poveștii lui Deniz! Ce părere v-a făcut acest capitol? Cam scurt, știu, dar lipsa de inspirație m-a cam lovit în ultima perioadă. Însă asta nu înseamnă și că mă voi opri vreodată înainte de marele final care nu doar va fi mult mai diferit de cel din film, dar și de cel pe care vi-l imaginați voi, cred eu. 

             Așadar, până acum v-am prezentat toate personajele. Cine credeți că a răpit-o pe Deniz și cu ce scop? Unde a dus-o pe fata ce-și caută fratele? Cine mai e lângă ea? Cum a plecat Deniz din secție și de ce? Ce și de ce credeți că o face pe tânără să se îndoiască de prietenul ei, comandantul? Va reuși ea să descopere adevărurile din viața, respectiv jurul ei? Ce relații deprinde ea în acest loc unde a fost adusă și de ce? Cum vă motivați cuvintele bărbatului de pe banca din dreapta lui Deniz?

            Cine credeți că sunt acești oamenii ce intră în încăpere? Ce scop au ei și de ce pare Deniz atât de speriată de ei? De ce credeți că-i spune bărbatul din dreapta ei să-și liniștească bătăile accelerate ale inimii?