Alp povestește:

             Pășesc curajos în clădirea polițienească chiar și cu risul de a fi văzut de cineva, mai ales după aceste ultime zile în care l-am tot urmat pretutindeni pe Ali și nu am sesizat nimic în dezacord cu munca pe care o depune de atâta amar de vreme.

            Dar acum e diferit. Pășesc încrezător de această dată cu gândul că acum, după atâta timp voi descoperi ceva în biroul lui și am o grijă destul de mare să nu fiu prins. Apăs mânerul alb al ușii de culoare albă, având grijă să o închid rapid la loc urmând să scrutez mai întâi întreaga încăpere cu privirea și abia apoi să intru.

             Poate Ali și tata nu se cunosc așa de bine cum știu eu. Sau, poate doar tata îl cunoaște cel mai bine pe comandant. Ori, se poate ca Ali să fie cel care-l cunoaște pe tata și nu invers?! La naiba, atât de multe întrebări... Trebuie să aflu ceva!

             Ajuns în fața biroului, încep să deschid fiecare dulăpior al acestuia în parte și deși nu știu exact ce caut, continui să verific totul: acte importante de la diverse cazuri sau nu, pixuri, hârtii goale, dosare. Dar când în cele din urmă găsesc ceva ce-mi atrage atenția, ușa biroului se aude rapid deschizându-se.

             La dracu!

             La cât sunt eu de mare, cum naibii mă fac nevăzut? Este primul și unicul gând momentan, așa că-ncerc să intru cât mai mult sub masa biroului pentru a evita să fiu observat. Pașii din mijlocul camerei acesteia sunt tot mai activi semn că probabil comandantul e destul de agitat, iar eu încep să simt cum inima e pe cale să-mi spargă pieptul de emoția resimțită.

             Ce explicație voi da eu dacă voi fi văzut?! Băga-mi-aș!

             — Încearcă să nu te faci văzut de nimeni și astfel secretul va rămâne ascuns! spune comandantul, părând a vorbi cu cineva la telefon.

             Încerc să ascult conversația lui și-n același timp să nu mă fac observat, dar ușa se deschide din nou semn că cineva a intrat sau pleacă. De aceea, curios scot capul de sub masă și-l văd pe comandant stând de vorbă cu cineva. Sau, după reacțiile lor, certându-se.

             — O să faci ce ți-am spus, Ali, altfel îți jur! exclamă o voce de fată, atât de cunoscută că mă obligă să verific din nou și deși n-o pot vedea, știu cine e. O să merg singură  mai departe și vei ști cu siguranță asta atunci când nu vei mai afla nimic de mine! replică ea furioasă.

             Ce naibii cauți aici, Deniz și de ce te cerți cu comandantul de parcă încă ai face parte din poliție?!

             — Nu e momentul! spune vocea comandantului, având încă la ureche telefonul mobil în timp ce sunt sigur că o privește pe șatenă, furios. Da, bine domnule, reia Ali nervos, putem discuta mai târziu? spune și-l văd închizând apelul.

             Lasă apoi telefonul să cadă din mâna lui pe masă, brațele lui agățându-i furioase – sunt sigur – mâinile fetei din fața sa. 

             La naiba, ce se petrece între ei? 

             — Dacă ți-am zis c-o să-l caut, atunci crede-mă, spune șoptit de parcă nu ar vrea să fie auzit. O să-l caut și o să-l și găsesc pe fratele tău, Deniz! spune la final, și înțeleg totul. Deniz i-a cerut, se pare și comandantului s-o ajute în găsirea fratelui ei. 

             Dar de ce acesta nu l-a găsit până acum? Unde e acest băiat și de ce am impresia că e ceva la mijloc?!

             — M-am săturat de promisiuni deșarte, Ali! replică șatena curajoasă, dându-mi de-nțeles că niciodată nu am înțeles-o greșit. Fie mă ajuți să-l găsesc pe Mehmo, fie te ocupi de treburile tale importante și mă lași pe mine să-l caut pe cont propriu! replică ea furioasă și aud din nou ușa deschizându-se, semn că a plecat.

             Plecarea ei îl înfurie pe comandant însă și spun asta din reacția lui total nepotrivită, căci lovește dur scaunul din fața biroului putându-l auzi înjurând zgomotos. Zâmbesc ca pentru mine și cumva mă bucur. Se pare că, chiar și fără să-și propună, Deniz chiar e un drăcușor ce-i arde pe toți în drumul ei spre adevăr...

* După o săptămână*

             Confuz, obosit, plin de întrebări fără răspuns și tot mai sigur pe zi ce trece că undeva acolo, în lumea asta mare am și eu o familie cu atât mai mult cu cât tata Kerem de la o vreme bună-nconoace a tot dat dovadă de faptul că nu-l oprea mai interesează soarta mea. Aceasta este noua mea stare de neînțeles din ultima săptămână.

             De ce și-a pus oamenii să mă urmărească și de ce a pus-o în mod special pe Deniz să mă elimine?! Nu sunt eu „fiul lui preferat"? Îmi scutur capul de întrebări și cobor rapid din pat, dintr-o singură mișcare ajungând direct pe propriile picioare, fixând un anume punct imaginar din cameră.

             Deși îmi parcă și văd reflexia obosită, confuză și supărată după atâta timp petrecut între îndoieli și libertate; totuși găsesc cumva energia, curajul necesare să continui. Dar la dracu, tot simt că mă zbat ca un animal prins în capcană, ce vrea cu orice preț să scape de aceasta.Dar știu că voi reuși. Voi obține tot ce mi-am propus, voi afla cine și unde e fratele tău Deniz și-n același timp o să descopăr și cum mă numesc eu cu adevărat.

             Flash-Back:

             Imdiat ce ușa s-a închis în urma ei, iar comandantul a lovit dur scaunul înjurând zgomotos, l-am putut auzi vorbind singur și promițându-și cumva că adevărul nu va ieși niciodată la suprafață.

             Dar oare despre ce adevăr vorbea? Mai ales că deîndată ce a făcut asta, am putut auzi ușa redeschizându-se și când am scos din nou capul de sub masă nu l-am mai văzut pe nicăieri. A plecat? Dar de ce și unde a mers? M-am întrebat, așa că am ieșit tiptil din ascunzătoarea mea urmând apoi să părăsesc și eu biroul.

             Mi-am așezat mai bine șapca pe cap pentru a nu atrage atenția nimănui și mi-am îndreptat pașii către ieșire. Te voi găsi Ali, oriunde ai fi! mi-am zis și de îndată de am ajuns afară, am tras șapca de pe ochi apoi m-am ridicat pe vârfuri spre a-l căuta cu privirea printre atâția polițiști pe comandant.

             Brusc, din partea stângă s-a auzit un motor de mașină pornindu-se și am știut. El e, așa că m-am ascuns din nou urmând mai apoi să urc la rândul meu în mașina personală pentru a-l urmări. Căci știu. Din moment ce nu a ajutat-o până acum pe Deniz, în mod sigur ascunde ceva.

             End Flash-Back:

             Decis să nu las nimic să-mi scape din priviri, intru rapid în duș pentru tabieturi, iar când sunt gata îmi adun cheile de pe noptieră, telefonul și pantofii sport din suportul lor urmând să părăsesc apartamentul.

             Nimeni nu ar trebui să știe că te caut Mehmo, îmi repet continuu în cap de o săptămână deja și urc la volan, pornind în trombă. Las în spatele meu doar o dâră uriaș de praf, concentrația mea totală fiind pe ultimele zile precum și evenimente ce m-au surprins tot mai mult.

             Tata și comandantul se cunosc destul de bine. I-am văzut cu ochii mei împreună, discutând, gesticulându-și unul altuia de parcă ar fi cei mai buni prieteni. Deniz nu a mai dat nici un semn de viață de ceva vreme, iar mama ei..., chiar așa... Oare ce mai face mama ei? Voi putea să aflu, oare, ceva de la dânsa? Ceva mai... concludent decât alte întrebări fără sens, răspuns și propoziții fără finalitate?

              Mă-ntreb și rotesc stânga de volan, urmând să mă îndrept cu mașina spre magazinul pe care mama ei îl deține într-un cartier micuț al Antalyei. Într-un maximum de zece minute ajung la destinație și zâmbesc atunci când observ ușa deschisă larg, semn că doamna Atatürk nu a închis încă.

             Mândru, cobor din autoturism și-mi îndrept pașii pe alee către ușa magazinului. În interioului căruia, doamna Atatürk și o fată cunoscută de undeva anume, par a alege niște boabe de fasole. 

             Oare le vor vinde?

             — Doriți o mână de ajutor, doamnelor?! întreb având un zâmbet uriaș pe chip, atenția celor două de la masă mutându-se rapid în ochii mei.

            Deși am crescut până la vârsta de cinci ani într-un cămin pentru orfani, totuși până la cei treizeci de ani am fost crescut de către familia Saccin. Cei care mi-au acordat șansa de a fi cineva, a avea ceva și a simți că aparțin cuiva. Asta până în ultimele zile, când cumva, destul de ciudat, lucrurile au început să ia o altă întorsătură.

            Dar îmi scutur capul de amintirile triste și-mi forțez zâmbetul și mai mult, reușind să-l fac să pară mai mult decât atât. Un zâmbet forțat, transformat într-o fericire imensă pe care mereu am simțit-o fiind în preajma mamei tale Deniz. Este posibil acesct lucru? Hmm, se pare că da.

            — Nu e nevoie, dar ne bucurăm să te vedem, Alp! spune doamna Atatürk, așa că înaintez mândru în micul ei restaurant.

             Mă așez la masă, chiar în fața dânsei și o privesc cât de relaxată, concentrată și pasionată pare de ceea ce face. Și jur, acest lucru îmi încântă cumva sufletul, liniștindu-l ca o ploaie răcoroasă și bine venită de vară după o zi înflăcărată de călduri sufocante.

             — Bună! aud brusc, așa că-mi ies din visare ridicându-mi privirea deasupra capului doamnei din față și o văd. 

             La fel de înaltă cum mi-o aminteam, frumoasă și cu același zâmbet inocent pe chip. Și știu, coincidența nu poate exista. E ea, prietena lui Deniz și fata care a tot supărat-o pe șatena mea. Deși „a mea", sună mult prea personal, realizez în sinea mea rotindu-mi ochii plictisit.

             — Hei! zic nedorind să par nepoliticos, unde e Deniz? întreb la final, o tuse ciudată punând stăpânire pe doamna dintre noi ce pare a se fi înnecat cumva.

             — Ești bine, tanti Fusun? întreabă bruneta cu părul ridicat într-o clamă la spate, asta în timp ce doamna Atatürk se liniștește cât de cât.

             — Da, sunt..., zice dânsa trăgându-și nasul, sunt bine, draga mea! exclamă la final, așa că-i agăț palmele muncite, strângându-le într-o îmbrățișare caldă.

             — Am zis ceva nepotrivit? întreb confuz, total îngrijorat pentru femeia dinaintea mea care în loc să afirme că se simte bine sau să spună că nu am zis nimci nelalocul lui, îmi zâmbește cald.

             — Nu, dragule! exclamă privindu-mă în ochi cu aceeași căldură cu care m-a privit mereu.

             Dar de ce nu continuă să vorbească? Unde ești Deniz și de ce simt că există ceva mai mult în spatele dispariției tale decât o tuse ciudată probabil datorată vârstei înaintate?

             Allah! Ce se întâmplă în jurul meu și nu reușesc să-mi dau seama?!

             Bun regăsit, dragilor. Sunteți pregătiți pentru o nouă serie de întrebări, acum când povestea lui Deniz, Alp Bey și a familiilor lor este pe cale să se încheie? Sper că da. Iată interogatoriul acestui capitol, așadar: Ce părere v-a făcut Alp, până acum? Dar Deniz și restul membrilor acestei povești? Ce credeți că va descoperi brunetul în biroul lui Ali? Ce a aflat el, acolo și de ce i s-au iscat atât de multe întrebări legate de Ali și nu numai? A fost observat Alp urmărindu-l pe comandant? Cine a intrat peste Alp în birou, reușind aproape să-l surprindă acolo? Cu cine vorbea comandantul la telefon, când a intrat în birou? Cu cine și de ce se certa Ali, mai apoi? În ce stare a părăsit Deniz biroul , după cearta cu Ali? Unde a mers comandantul după ce Deniz a părăsit biroul? Dar Alp? Cu cine s-a întâlnit comandantul și sub ce pretext? Ce îi leagă pe cei doi? Unde merge Alp, pentru a-și liniști starea de agitație și a opri întrebările legate de trecut? De ce mereg acolo, de fapt? Ce se întâmplă la vederea lui, cu respectivele persoane? Unde credeți că e Deniz? Ce răspuns primește Alp legat de Deniz și de ce pare atât de interesat de șatenă? Care credeți că e adevărul din spatele atâtor mistere din jurul eroilor noștri?

            Abia aștept să citesc părerile voastre. Lectură plăcută, dragilor!