O strâng în brațe pe Deniz și cumva am impresia că ce va urma nu va fi tocmai bine. Forța brațelor ei mă sperie dar și-ngrijorează în același timp, iar asta nu poate însemna decât un lucru: probleme.

            Aproape c-o aud plângând la pieptul meu, așa că de-ndată ce-mi dau două plame mintal, o împing ușor pentru a clarifica ceea ce sufletul meu a simțit la contactul trupurilor noastre. Și așa și e. De parcă copilul din ea ar striga înnebunit după ajutor, în timp ce duritatea fetei adultă dinaintea ochilor mei ar împiedica copilul stând ca o stană din piatră, dreaptă și mândră înaintea lui... Înaintea mea.

             — E totul bine, Deniz? o întreb cu vocea stinsă, îngrijorată și cu mii de idei în cap.

             Deși ochii ei transmit suferința din interiorul său, chiar dacă îi simt inima bătând cu putere de parcă mi-ar cere s-o ajut cumva, oricum, ea totuși stă mândră și de neclintit – așa cum m-a obișnuit de atât de multe ori – în fața mea, înghițind în sec.

             — Trebuie să-ți mărturisesc ceva, altfel simt că nu voi reuși să mai închid ochii niciodată! spune, agățându-mi încheietura cu mâna ei delicată în timp ce mă trage deoparte.

             O urmez surprins de atitudinea ei, printre polițiști și-ncerc să citesc în fata dinaintea mea, misterul ce o învăluie. Dar de ce mi se pare așa de greu acum, când înainte era atât de simplu s-o citesc?! Îmi scutur însă capul de întrebările inutile reușind aproape să intru în ea atunci când se oprește brusc în aproape mijlocul pădurii, cât mai departe de ochii curioșilor.

              — Am nevoie să mă ajuți cu mama! spune răscuindu-și corpul către mine, cel care încă o privește în stare de șoc.

             Oare chiar a spus ceea ce cred eu că am auzit, sau mi s-a părut doar? Îmi scutur capul, confuz și-mi simt sprâncenele unindu-se într-o linie curbată în timp ce mâinile noastre se despart. Așa că pășesc centimetric de trupul ei firav și mic de statură, privind-o direct în acei ochi ciocolatii care par atât de dificil de citit în aceste secunde.

             — Poftim? întreb de parcă n-aș fi auzit, putând-o observa cum devine și mai tensionată, aruncându-și scurt privirea spre cer.

             — Cred că nenorocitul de Saccin îmi urmărește casa, ce e așa greu de-nțeles?! zice ea, ochii mărindu-mi-se considerabil.

             La naiba, dacă fata asta va descoperi că nu tata o urmărește, ci eu, atunci chiar am impresia că am dat de dracu cu ea. Căci la cât de bine am ajuns s-o cunosc în tot acest timp, clar nu e tocmai cea mai potrivită persoană cu care-aș putea avea un conflict.

             — Bine, zic rapid alungându-mi toate ideile din cap. Da, o să te ajut, bineînțeles! exclam la final, putându-i fura un mic zâmbet în colțul gurii.

             Cine ești de fapt Deniz și de ce cred tot mai mult c-o să-mi aduci probleme din cele mai mari?

             — Mulțumesc! spune șatena, privindu-mă în ochi.

             De aceea îi zâmbesc și deși încerc să plec înapoi către grupa mea de polițiști, mâna îmi este reagățată de către ea. Mă răsucesc confuz privind strânsoarea, apoi când îmi ridic privirea în ochii ei triști, înțeleg că nu doar asta voia să-mi spună.

             Așa că, ce mai aveai de zis, Deniz?

             — E vreo altă problemă? întreb confuz, putând-o observa cum înghite din nou în sec.

            Între noi se așează o tăcere profundă, apăsătoare ce pare a-i bloca simțurile și care mie îmi umple capul de întrebări fără răspuns, în timp ce simt cum cele gândite de mine se adeveresc.

             — Am nevoie de ajutorul tău în privința căutării fratelui meu! spune ea, ochii mărindu-mi-se considerabil, din nou.

             E pentru prima oară când Deniz îmi cere asta. Adică, da..., mi-a spus anterior povestea ei și a familiei sale la fel cum mi-a povestit și despre fratele dispărut și crezut mort vreme de aproape douăzeci de ani, însă niciodată... Niciodată nu mi-a cerut ajutorul în privința lui. Ceea ce a însemnat că nu a avut încredere în mine. Nu?

             Așa că, acum ce s-o fi schimbat? Oare nu cumva greșesc eu crezând tot ce e mai rău despre ea? Nu ar trebui cumva să-i ofer șansa de a mă cunoaște așa cum nu a făcut-o nimeni până acum, datorită tatălui meu Kerem?

             Așa că aleg să-mi urmez pentru prima oară inima, decizând să accept propunerea fetei care deși nu-mi este rudă de sânge, totuși mi-a fost cel mai aproape față de familia care m-a crescut. Apoi, schițându-i un mic zâmbet sincer în colțul gurii, îi dau o șuviță după ureche și-i afirm din cap spusele ei.

             — O să-l găsesc pe fratele tău în orice parte a lumii s-ar afla și-n orice gaură de șarpe ar fi băgat de cei care îl au, îi mărturisesc cu voce joasă astfel încât să mă audă doar ea și pot vedea fericirea acaparându-i rapid chipul. Îți promit! exclam la final și știu că fac în sfârșit o faptă bună.

             Fericirea din ochii ei ciocolatii îmi aduce liniște, iar sentimentul că am dăruit eu această fericire celei care cumva cu sau fără voia eiu mi-a dăruit mie liniște interioară, e ceva magnific. Și deși simt că mă apropii de ea din ce în ce mai mult din punct de vedere emoțional, aleg să-mi permit să încalc cuvântul dat mie însumi atunci când am cunoscut-o și mi-am zis că „n-o voi plăcea niciodată".

             — Mulțumesc din inimă, Alp! exclamă printre lacrimile ce-ncep să-i brăzdeze ușor chipul, știam că nu mă vei deamăgi, este finalul frazei rostite de ea, urmând apoi să ne întoarcem cu toții la treburile noastre.

***

             — Copilul meu! spune vocea tatei, de îndată ce eu și el – dar și sluga sa eternă – ne unim într-un loc secret, ascuns de ochii curioșilor și cât mai departe de oraș.

             — Ești bine, tată? întreb zâmbind, așezându-mi familial mâna pe umărul său.

             — Da, acum sunt! exclamă privindu-mă scurt în ochi, ca mai apoi să-l văd făcându-i smen slugii sale să ne lase singuri.

             Pesemne că acesta, Iso cum îi spunem toți, pleacă nu departe pentru a ne „proteja de curioși", stând de pază la doar câțiva pași de mine și tata. Îl privesc scurt, mie neplăcându-mi tipul niciodată și-mi arunc apoi scurt privirea peste cap, urmând să-mi reprivesc părintele în ochi. Tată, care știe foarte bine de diferențele dintre mine și sluga lui.

             — Ce s-a întâmplat, de ce m-ai chemat aici? îl întreb observându-l cum se-ndepărtează câțiva pași, rotindu-se cu fața spre apusul soarelui și spatele către mine.

             — Te-am chemat să-ți spun că începând de astăzi ne vom vedea din ce în ce mai puțin, îmi zice el, ochii mărindu-mi-se considerabil, nevenindu-mi să cred ce aud. Comandantul tău, Şadoğlu, ne urmărește din ce în ce mai atent și mi-e teamă să nu descopere ceva ce ne-ar putea da de gol înaintea lui, înțelegi? spune din nou, șocul cuvintelor sale nepărăsindu-mi mintea deloc.

             Încerc să-mi dau două palme penrtu a reveni înapoi cu picioarele în prezent, însă cuvintele tatei mi se repetă papagalicește în minte, de parcă ar fi pe un disc stricat și enervant care nu vrea cu nici un chip săp se oprească.

             — Dar tată..., încerc să vorbesc, însă e în zadar, căci mă-ntrerupe rapid întorcându-se pe călcâie cu fața spre mine.

             — Dar va veni o zi când vom putea sta drepți, mândri și fericiți înaintea lui cât și-a lumii întregi, fiule! exclamă el, această frază părându-mi-se din ce în ce mai imposibilă. Știi nu-i așa că atunci când fiul meu va afla despre tine, va fi foarte fericit? mă-ntreabă la final, eu aruncându-mi plictisit ochii peste cap.

             — Mă va urâ, spunându-mi că nu sunt parte din familie! exclam trist, coborându-mi privirea.

             — Poate nu porți sângele nostru, dar ești un Saccin, Alp! spune tata, un zâmbet mic apărându-mi în colțul gurii. Și mereu vei fi! exclamă la final, de această dată forțându-mi buzele să exclame un zâmbet larg și plin de bucurie.

             — Mulțumesc, tată! exclam mândru, iar el mă trage în brațele sale.

             Poate nu am simțit niciodată iubirea și protecția aceea uriașă ce există într-o familie de sânge, însă mereu am simțit-o alături de tata Kem. Bărbatul care m-a luat de pe străzi, având grijă de mine și ajutându-mă să-mi urmez visul dar și să intru în academia ce mi-a schimbat viața definitiv.

             — Dar Alp, de ceva vreme e ceva ce nu-mi dă pace! exclamă el trist, de îndată ce ne dezlipim unul de celălalt.

             — Ce? îl întreb confuz.

             — Comandantul tău, Ali Şadoğlu, oare când mă va lăsa în pace o dată? spune tata,  eu gândindu-mă rapid la faptul că nu am mai auzit nimic de o urmărire a tatei de ceva vreme. Așa că, oare despre ce vorbește?

             — Nu te-nțeleg! îi răspund, ochii lui ridicându-se rapid într-ai mei.

             — Niciodată în cei treizeci de ani de când îl cunosc, nu m-a sâcâit așa de tare ca acum, spune el, eu privindu-l atent. E de parcă aș retrăi cei treizeci de ani în aceste zile, înțelegi? spune tata, iar eu afirm că-nțeleg ce-mi transmite.

            — Vrei să merg să-l întreb ceva? zic zâmbind, relaxat și pregătit să fiu tras de urechi pentru gluma mea.

             — Vreau să afli cum de știe totul despre mine, deși sunt sigur că nu comit nici o greșeală! spune el tăios.

             — Adică, vrei să-l urmăresc la fiecare pas sau chiar să intru în biroul lui și să verific. Nu? zic rapid, pe fața lui apărând un zâmbet larg.

             — Nu neapărat, zice zâmbind mândru, chipul luminându-i-se cu rapiditate. Dar da, dacă e nevoie! exclamă la final și mă reîmbrățișează.

             Și deși simt căldura brațelor sale înconjurându-mi trupul, cumva în mintea mea se repetă cererea sa de acum, dar și din trecut când am intrat în academie: „intră acolo, fă-te om mare și distruge-l pe Ali Deniz Şadoğlu!"

             Așa că, întrebarea mea continuă să fie, chiar și după atâtția ani: ce ai tu de împărțit, de fapt cu comandantul meu, tată? Care e adevărul și unde se află el?

             Bun regăsit, dragilor! Ce părere aveți acum, după mai bine de patruzeci de capitole din carte, despre personaje? Cine spuen adevărul, cine minte și cine e cine cu exactitate? Credeți că o va ajuta Alp pe Deniz? Dar pe tatăl său? De ce credeți că-l vrea Kerem „distrus" pe Ali Deniz? De ce îl urmărește Ali pe Kerem? Cine îl ajută pe comandant și de ce? Credeți că Kerem îi spuen întreg adevărul fiului său? Cum a ajuns Alp să fie fiul lui Saccin? Cine credeți că iubește în relația tată-fiu? Motivați! Ne citim cu bine, data viitoare!