Doar cel mai puternic va câștiga!

        Doar cel mai puternic va câștiga în bătălia vieții. Pentru că viața în sine, este o luptă continuă. Iar noi, ca și oameni, suntem cei care vor mereu mai mult. 

        Vrem să câștigăm ce au ceilalți. Vrem să avem ce au ceilalți. Vrem să fim văzuți ca și eroi și vrem să deținem puterea de a ști, a face și a primi totul la un singur ordin.

        Un singur cuvânt însă, nu e niciodată de ajuns pentru a primi ceva. Dacă vrei să ai, trebuie să lupți. Cu tine însuți și apoi cu ceilalți. Iar eu..., eu mă aflu într-o luptă continuă, din totdeauna. 

        M-am săturat să văd lacrimi în ochii mamei, de fiecare dată când privește acea fotografie înrămată a fratelui meu și m-am săturat să văd cum se luptă să fie puternică în fața mea, asta deși simt că asta o distruge și mai mult.

        Confuză, neștiind ce să fac pentru a ieși de-aici mai repede și gândindu-mă dacă ar fi corect să discut cu Ali, pășesc spre baie. Am nevoie să-mi ud fața cu apă rece pentru a gândi totul mai clar, mai corect și mai bine.

        Arunc un "neața", spus în sic-tir și mă așez lângă bărbatul brunet cu care am avut tangență încă de la intrarea mea aici. Nu-l aud răspunzându-mi, însă nici nu mă deranjează asta. Am multe altele pe cap, pentru a mă mai gândi și la asta.

        — Cine era vizitatorul? întreabă el, în timp ce picurii de apă rece se scurg pe fața mea.

        Îmi privesc reflexia agitată din oglindă și-mi repet în mod continu să-mi mențin calmul, pentru că nu-mi permit să pierd totul dintr-o greșeală stupidă de a mă enerva. Trebuie să-mi urmez planul, în liniște și calm.

        — Nimeni important. Venise pentru niște chestii inutile, răspund scurt și-mi spăl mâinile.

        Îmi privesc reflexia rece din oglinda din fața mea, așteptându-mă ca în orice secundă să-l fac să continue șirul de întrebări idioate despre ziua de ieri. Doar așa voi deveni cineva interesant pentru el și în același timp, "normal" pentru a intra în lumea lor.

        — Nu-i nimic ieșit din comun în asta, nene Tolga. Însă ce ne facem cu curiozitatea asta excesivă a ta? spun eu, observând că el nu mai zice nimic și închid apa, apoi îmi permit să mă șterg de prosopul așezat pe umerii bărbatului de lângă mine.

        Îl privesc relaxată și fără să schițez nici o recație, nici un gest care să mă de-a de gol în privința a cine sunt de fapt, șocul putându-se citi destul de clar pe fața lui. Pesemne că nu se aștepta ca eu, o fată mică și firavă, să-l iau astfel peste picior.

        — Ești o fată tare curajoasă, se pare! În locul tău, mai întâi aș încerca să-i cunosc pe cei din preajma mea, spune el, iar eu zâmbesc plictisită și mândră de reușita încercării mele. 

        Chiar și fără să vreau, îl pot face pe tipul ăsta să mănânce de pe jos dacă îmi propun. Iar dacă situația va continua astfel, îmi va fi foarte ușor să mă "integrez" în societatea lor. Plus că, amenințările și avertizările lui despre cine ce ar face, nu mă prea impresionează. În plus, mie nu mi-e teamă de el sau cei care-l protejează.

        — Dar evident, eu nu pot face asta! spun serioasă, în timp ce el mă privește de parcă aș fi o nebună. Când de fapt, singurul nebun de aici, e el însuși.

        Zâmbește brusc, așa că fac același lucru doar pentru a nu-i da impresia că m-au afectat cuvintele lui în vreun fel și mă reîntorc spre a-mi termina „vizita" aici.

        — Am remarcat asta! spune el, ușa din spatele meu deschizându-se în timp ce două polițiste își fac intrarea de "dive" , provocându-mă să le privesc, confuză.

        — Ce se petrece? spune bărbatul din spatele meu, iar eu mă-ntorc spre el.

        — Tu nu te băga, nene Tolga, spun și le reprivesc pe cele două dive, cărora li se alătură doi bărbați polițiști. Ok, acum chiar sunt confuză. Ce se petrece?

        — Ai amenințat cu arma ditamai directorul de instituție. Doar nu credeai că vei scăpa așa ușor, nu? spune una dintre dive, iar eu realizez că cel sau cea pe care o caută sunt chiar eu. Să fie oare parte din planul lui Ali? Habar nu am. Iar eu urăsc incertitudinile.

        — Poate. Eventual, spun eu încercând să le fac jocul. Asta dacă ceea ce gândesc e și real, iar bărbații ce poartă haine polițienești sar la bătaie.

        Imediat ce pun în aplicare tacticile învățate aici, în această instituție și-i pun la podea pe cei doi nemernici, divele par foarte doritoare de același tratament. Așa că le văd pășind spre mine și anticipez fiecare mișcare a lor, folosindu-mă de orice găsesc la îndemână pentru a scăpa și de ele, cumva. 

         Nu anticipez însă și forța brută a unuia dintre "masculii" din spatele meu, care sare în ajutorul tipei din mâinile mele. Acesta mă cuprinde de talie și mă ridică de la podea, eu fiind în spatele lui și lovindu-l cu toată forța de care dispun pentru a-l face să plătească ceea ce face.

        Lovesc fără milă, în mintea mea fiind un singur lucru: îi asimilez pe ei cu cel din vina căruia sunt aici. Iar asta mă face și mai puternică și mai doritoare să câștig această bătălie, chiar și în ciuda faptului că sunt conștientă că pot fi angajați de Ali. Sau nu, după felul lor dur de a mă lovi.

        — Ești bună la asta! mă complimentează bărbatul din spatele meu în clipa în care deja toți sunt la podea, însă spre surprinderea mea, ușa se redeschide iar o armată de oameni ai legii își face apariția, făcând ca totul să ia o cu totul altă întorsătură.

        La naiba! Se pare că ziua, abia acum începe!

...

       Plictisită, stau pe scaunul directorului, în spatele meu stând trei polițiști. În timp ce directoroul se joacă cu degetele pe biroul ce se află între noi, eu mă joc cu șuvițele din părul ce-mi atinge umerii - căci am fost nevoită să mă tund imediat după acel eveniment nefericit în care eram cât pe ce să rămân cheală - iar liniștea acoperă întreg biroul de investigații criminale.

        — Bun, spune după ce-și ridică ochii din dosarul de pe birou. Deci care e concluzia trasă după cele întâmplate, domnilor? spune Ali relaxat, iar eu îmi ridic ochii spre el, așteptându-mă la orice acum din partea lui,

        — Ne-a atacat oamenii fără nici un motiv, domnule comandant! spune unul dintre idioții din spatele meu, iar eu îl privesc pe Ali ridicând sugestiv din sprânceana dreaptă.

        — Ei m-au atacat primii. Și asta, fără nici un motiv! spun eu, mâna dreaptă a lui Ali ridicându-se în fața mea, semn să păstrez tăcerea, asta în timp ce sprâncenele lui groase se unesc într-o linie fină și curbată.

        — Te vom asculta și pe tine, când va veni momentul. Acum taci, domnișoară Atatürk! ordonă el, iar eu ridic pasiv din umeri și fac ce mi se spune. Asta, în continuă speranță că Ali știe despre ce e vorba și știe și ce face.

        — După cum spuneam, nu există nici un scris în Constituție care să ateste violența fizică în această închisoare. Așadar, pedeapsa nu o va primi doar inculpata vinovată de vătămarea ofițerilor academiei, ci și voi! spune Ali serios, iar eu zâmbesc mândră. Măcar nu voi fi singura pedepsită, de-aici.

        Ne face apoi semn să părăsim încăperea, iar doi dintre ei mă agață brutal de brațe atrăgându-i toată atenția bărbatului de dincolo de birou, care le strigă să nu mă bruscheze. Ei îl ascultă supuși, apoi părăsim încăperea și mergem spre celula în care îmi voi petrece restul "timpului liber". 

        Imediat ce pășesc în celulă, un ropot de aplauze se pornește și zâmbesc. Sper doar ca această zi să-mi fie norocoasă, iar eu să primesc ceea ce caut atât de mult încă din secunda luării deciziei de a intra aici.

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre personalitatea lui Deniz și modul ei de a rezolva "problemele" iscate în jurul ei? Ce părere aveți despre întâlnirea din baie? De ce credeți că nu a intervenit nenea Tolga în favoarea fetei? De ce credeți că au atacat-o polițiștii? Va ieși Deniz din închisoare, sau munca ei nu se va limita doar la atât?  Ce credeți că va urma? Motivați-vă răspunsurile.