Îmi simt trupul așezat pe bancheta mașinii, așa că presupun că e cea din spate. Apoi aud portiera închizându-se, urmând într-un timp destul de scurt ca cea a șoferului – cel mai sigur – să se deschidă și-nchidă la loc.

            Nu trebuie să fii un geniu pentru a realiza că mașina s-a pus în mișcare, de aceea deși gem înfundat din cauza durerii de spate – preluate probabil dintr-o lovitură ușoară, cel mai sigur – nu pot auzi nimic din ce-aș putea înțelege cum că respectivul m-ar asculta.

            Așa că, cu imaginea ta în minte frate drag, iată-mă încercând să-mi deschid pleoapele pe care mi le simt greoaie și reușesc cumva, distingând un cap brunet la volan, două brațe groase peste acesta, acoperite de un sacou negru și cam atât. Apoi întuneric.

            Ce naibii se petrece cu mine?

*****

             Capul stă să-mi plesnească de durere, îmi simt mâinile reci ca abia scoase din congelator, în timp ce un miros neplăcut de medicamente îmi invadează nările, pieptul mi-l simt ca și când ar avea ceva așezat pe el. Lupt pentru a-mi deschide ochii și-ntâlnesc rapid în dreapta mea o tavă ce conține un pahar cu apă  – am impresia – o cutie de pastile și o farfurioară cu ceva comestibil. În sfârșit ceva ce nu e medicament, realizez în sinea mea.

             Îmi deschid ochii mari și deși-mi simt mâinile ca din plastilină, încerc totuși să mă ridic în șezut. Ca după aceea, de îndată ce îmi târăsc trupul pe saltea, să aud voci ceea ce nu înseamnă decât un lucru: nu sunt la mine acasă, ci probabil în locuința lor, a Saccini-lor. Și asta nu mă deranjează, cât mă înfurie.

             Așa că nu contează în ce mod, dar fiind concentrată maxim pe a ști ce caut și cum am ajuns aici, iată-mă târându-mi picioarele la marginea saltelei, coborându-le astfel pe mocheta de jos. Deși capul îmi vâjâie ca după o experiență cu avionul, în minte încă mi se derulează ca un cd prost filmul de astăzi al mesajului și apelului necunoscut din pădure.

             Îmi spun un: „nu contează cât de rău mi-a fost, voi afla ce caut aici și cum am ajuns în casa asta!", apoi mă ridic din pat sprijinindu-mi trupul de tot ceea ce întâlnesc în calea mea spre ieșirea din cameră. Pășesc de parc-aș fi trezită din morți sau ca și când abia învăț să merg, dar nu mă deranjează acest lucru. Mai ales că vocile Saccini-lor par din ce în ce mai apropiate, atenția mea fiind atrasă și concentrată doar pe acestea.

            — Soră Deniz, aud brusc de undeva din spatele meu, privirea răsucindu-mi-se rapid spre înapoi. Acolo unde îl văd pe copilul cel mic al lui Kerem, înaintând spre mine. Ce faci afară, nu ai voie să te ridici! spune el îngrijorat, ochii mei ciocolatii răsucindu-se ironici.

             La naiba, trebuia să fi știut! Ei m-au adus aici, cumva.

             — Sunt bine, Kem! îi spun puștiului de până în opt ani din fața mea acum, ce mă privește oarecum suspicios și neîncrezător.

             — Bine, spune el așa că-ncerc să mă joc în părul lui, dar îmi pierd cumva din echilibru. Dar să nu te vadă..., e tot ce mai apucă el să zică, eu fiind rapid pusă la loc pe propriile picioare de două perechi mari de brațe.

            Speriată ca naiba căci nu știu cine e, îmi ridic încet privirea pe trupul celui ce mă susține și realizez că-i recunosc statura impunătoare de 1, 82; corpul atletic și musculos, ochii căprui închis dar și părul brunet. 

             La naiba, Metin. Tu m-ai scos din pădure și m-ai adus aici?!

             — Tu ce cauți afară? mă lovește în schimb vocea lui asemănătoare unui bumerang, primind întrebarea de care am încercat să scap, așa că acum trebuie să găsesc și eu ceva de care să mă susțin, confuzia citindui-se clar pe întreaga expresie facială.

             Dar ce? Gândește, Deniz! Gândește!

             — Îmi pare rău, frate! exclamă în schimb puștiul din spatele meu, eu reușind să-nghit în sec. Știu că trebuia să..., zice el din nou, ochii mei privindu-l rapid, în stare de șoc.

             — Mă simt mai bine și aveam nevoie de aer rece! exclam rapid întreupându-l pe băiat, reușind astfel să-i atrag atenția totală asupra mea a brunetului ce încă mă ține de braț.

             La naiba!

             — Dar nu ai voie să ieși, spune el, confuzia citindu-i-se clar în privire. Așa că haide, spune din nou, înăuntru cu tine! reia la final, încercând să mă ducă din nou în camera din care abia ce reușisem să ies.

             Dar la naiba cu tine, Metin Teksoy! Nu mă poți obliga tu să intru din nou acolo!

             Și deși mă doare întreg corpul, reușesc cumva să-mi sustrag rapid mâna din strânsoarea brunetului, ochii mei ridicându-se furioși spre el, licărirea din ei spunându-i probabil cât de mult vreau să-l ucid aici, acum, în această secundă.

             — Nu, mulțumesc! spun rapid, privind cum mâna mea este deja eliberată de a lui, ca atunci când îmi ridic privirea să mă lovesc de un zid uriaș, furios și roșu ca iadul însuși.

             — Știi ce? spune el în schimb, după câteva clipe de tăcere în care și-a unit sprâncenele într-o linie ce mă anunță de pericolul următor, fă ce vrei. Eu renunț, termină el de vorbit, retrăgându-se furios spre ieșire.

             Șocul mi-a acaparat mintea, ochii mei îl urmăresc ficși și nedumeriți pe brunetul ce părea a-i păsa, iar liniștea a acoperit întreg holul de parcă mi-ar spune:„acum urmează furtuna!" . Căci după fiecare priveliște liniștită a mării, urmează în mod sigur o furtună.

            — Cred că s-a supărat! spune brusc vocea micului Kem scoțându-mă rapid din visare, ochii mei privindu-l confuji.

             — Să merg să-l împac?! întreb confuză, privindu-l cu o sprânceană ridicată cum îmi zâmbește afirmând parcă spusele mele.

             Îi mângâi așadar creștetul brunet și-i zâmbesc puștiului, apoi îmi îndrept spatele știind că nu m-am oferit să-l împac pe brunetul Tekosy din bunătatea inimii mele, cât pentru că conștientizez care-mi sunt șansele să-i distrug pe Saccini sau să-l iau de partea mea pe brunet.

             Și deși trupul mă doare ca naiba, energia pare a-mi lipsi în întregime din trup, iar în mintea mea se derulează ca un film prost ultimele evenmente, nu pot risca. Nu voi risca să pierd bătălia..., războiul, înainte de a-l începe cu adevărat. Căci eu, încă nu mi-am zis ultimul cuvânt și nici nu am făcut încă primul pas al răzbunării mele.

             Pășesc așadar pe holul casei într-un ritm încet, simțindu-mă de zici c-aș conduce o armată de furnici din urmă și nu un război cu mine însămi sau Saccinii. Îmi rotesc privirea ironică, din când în când și încerc să-mi măresc pașii, dar mă lovesc cumva continuu de refuzul picioarelor mele de a mă asculta.

            Dar când mă gândesc la tine Mehmo, e de parcă și picioarele încep să mă asculte și-n același timp parcă totul ar începe să-mi meargă bine în sfârșit. Calc fără să mai simt de parc-aș păși pe cioburi din sticlă și zâmbesc, știind că la finalul călătoriei vei fi tu. Vom fi din nou toți trei împreună. Eu, mama și tu.

             Bun regăsit, prieteni! Ce părere aveți despre acest „episod" din viața lui Deniz? Cine, dar mai ales de ce a luat-o pe fată din pădure și unde a dus-o? Credeți că motivul aducerii ei în acea casă ascunde alte secrete, sau totul se petrece pur și simplu „întâmplător"? Ce credeți că simte micul Kem pentru Deniz? Dar Metin? Dar Deniz? Credeți că-și va găsi ea fratele, sau această luptă va dura o veșnicie? Cum credeți că-l va împăca Deniz pe Metin și de ce face asta? De ce ar face-o, oricum și ar reuși? Motivați!