Se spune că trecutul poate fi de mai multe feluri. Dur, rece, implacabil, de neuitat, plin de amintiri. Eu știu doar că trecutul poate fi caracterizat doar prin faptul că e plin de amintiri dure, reci, secăitoare care m-au lăsat fără voință în toți acești ani.

              Am obosit. Mă simt istovită după toți acești ani în care nu am reușit să ajung la nici un numitor  în care să văd că faptele mele au un rezultat. De aceea mă și gândesc uneori, rareori ce-i drept că poate nu ne-a fost scris să ne mai întâlnim vreodată. Sau poate că acea zi încă nu a venit. Dar când va veni, frate drag? Pur și simplu, când?

              Durerea din sufletul meu mi-a împietrit cumva inima și știu că această „rană" nu se va vindeca niciodată în viitorul apropiat fără tine și cu atât mai mult cu cât observ mereu că se răspândește destul de repede și violent în mama noastră, Mehmo. O rănesc intenționat dar fără să am acest obiectiv, frate. Cum e posibil așa ceva? Nu știu.

              Alarma ceasului – de această dată – mă trezește ca din morți, iar eu sar panicată din somn realizând inevitabilul: la naiba, am întârziat! Și ca problema să fie completă, în zilele din urmă se pare că am ignorat cam mult slujba mea de la casa Saccinilor. Minunat, Deniz! realiz cu uimire. Acum ce vei face să rezolvi asta?!

             Cu aproape viteza luminii, cobor rapid din pat urmând să intru la duș. Micul meu dejun s-a dus deja naibii în secunda în care am dormit mai mult decât ar fi trebuit, iar mama va trebui să-nțeleagă acest lucru așa cum și eu va trebui să găsesc repede o cale prin a-i spune ce, dar mai ales de ce fac asta.

             De îndată ce sunt gata, cu un picior încălțat și celălalt încă luptându-se cu șoseta asta nenorocită ce nu vrea nicicum să intre, aud vibrato-ul scurt al telefonului de pe noptieră. Așa că iată-mă agitată ca un sifon cum încerc să fac trei lucruri deodată: să gândesc, să mă-ncalț și să verific mesajul pe care-l consider a fi important.

            Dar când văd că nu reușesc să fac asta, renunț la a mai gândi și termin cu încălțatul ciorapului ăstuia nenorocit apoi ridic telefonul și citesc mesajul lui Ali: 

                         „Deniz, a intervenit urgent o problemă și trebuie să ne vedem. Dacă vii la secție, ai grijă să nu fii observată, iar dacă nu, anunță-mă să vin după tine. Trebuie să-ți arăt ceva. "

              Confuză, mă așez pe pat formând numărul lui de telefon și dau apelare. Indiferent ce o fi, drumul meu de după ieșirea din casă nu trebuie să fie altul decât casa Saccinilor. Așa că de ce insiști să mă oprești Ali, când știi foarte bine de ce am decis să intru în casa respectiv lumea lor?!

              — Care e urgența aia Ali, eu am treburi mai importante de rezolvat decât o „problemă" iscată peste noapte, știi? rostesc de îndată ce blondul se catadicsește să răspundă după cel de-al treilea apel.

             — Serios? spune el, făcându-mă să-nțeleg că suspiciunile mele despre el sunt reale. Ce poate fi mai important decât fratele tău, Deniz? adaugă la final, ochii mărindu-mi-se considerabil în timp ce inima mi se oprește subit din a mai pulsa sângele către artere.

              Dacă sufletul meu ar putea vorbi de unul singur... Dacă inima mea nu s-ar simți atât de moartă dar și vie în același timp... Dacă vocea nu mi-ar fi dispărut cu totul din cavitatea bucală... Dac-aș putea citi ce e în mintea lui Ali spunându-mi toate astea. Dar nu pot. Sunt paralizată.

               — Deniz? spune el din nou, folosind o tonalitate ceva mai joasă. Mă auzi? repetă papagalicește, făcându-mă să revin rapid înapoi la realitate.

               — Ce? zic scuturându-mi capul. Da, sunt aici. Ce-ai spus? termin de vorbit, sperând din tot sufletul că nu am auzit bine. Sau mă rog, că nu a zis ce cred eu c-a zis. Nu a zis-o, nu?

               — Am zis că..., zice el confuz cumva, știi ce? Mai bine verifică telefonul. E ceva pe net ce trebuie neapărat să vezi! exclamă la final făcându-mă să mă simt mai confuză ca nicicând.

               Ce naiba, Ali?! Ce trebuie să văd pe net, de e așa urgent?

               — Seri..., încerc să-l întreb despre ce e vorba, dar idiotul îmi închide telefonul pur și simplu, lăsându-mă confuză, cu vorba neîncheiată dar și plină de întrebări fără răspuns.

              Deși în mod normal l-aș fi înjurat pe netrebnic pentru fapta sa, iată-mă acum că nu fac asta. Doar închid apelul și încep să verific internetul exact așa cum mi s-a sugerat de către comandant. Dau pagină după pagină, neacordând atenție niciunui detaliu și simt deja cum încep să mă plictisesc. Mai ales că trebuia deja să fiu și plecată... 

              Uff, la naiba, Ali! La naiba cu tine și ideile tale!

              În cele din urmă, când deja mă pregătesc să închid telefonul, o fotografie cunoscută cumva îmi atrage întreaga atenție. Ochii mei rămân pironiți asupra ei, în timp ce vocea mi-a dispărut iarăși din cavitatea bucală. 

              Ce naibii? Ce caută această fotografie pe net și cine a postat-o?

              Îmi scutur însă rapid capul de întrebări și răspunsuri ilogice momentan și reverific fotografia din telefon pentru a mă asigura că văd bine într-adevăr. Apoi, după ce fac toate aceste lucruri deschid rapid portofelul personal în care păstrez ascunsă bine fotografia ta Mehmo și verific cele două imagini clare. 

              Da, tu ești în aceste fotografii, frate drag. Dar cum? Cine mai are această fotografie în afară de mine? Sau poate tu..., chiar trăiești! E o minune, Allah! Fratele pe care l-am tot căutat până acum, e în viață într-adevăr!

              Fără să-mi mai pese de nimeni și nimic, părăsesc grăbită camera mea, ieșind agitată pe holul casei de unde încep să cobor într-un ritm alert treptele ce duc jos. Ignor până și vocea mamei ce pare a mă întreba ceva, dar eu ies rapid din casă îndreptându-mi pașii spre mașină. Urc rapid, pornesc motorul apoi și o iau din loc grăbită, îndreptându-mă spre secția de poliție de îndată ce scriu un mesaj pentru Ali în care-l anunț că vin.

****

              Atentă pentru a nu fi obervată de cineva, îmi îndrept pașii spre scările din spatele secției ce dus către acoperișul acesteea. Îmi trag mai bine șapca pe cap și geaca din fâș în jurul corpului, urcând treptele două câte două având grijă nici să nu las amprente fizice asupra bării metalice.

              — Ce rapidă ești! exclamă încet blondul îmbrăcat gros, doar că spre deosebire de mine cea care am capul acoperit de o șapcă neagră, el are capul descoperit și zâmbetul larg pe întreaga-i față.

              — Nimic nu e mai important decât fratele meu, Ali, răspund direct. Tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine, nu? termin de vorbit de îndată ce ajungem față în față.

              Îl observ rotindu-și ochii plictisit parcă de replica mea acidă, apoi se întoarce cu privirea spre oraș apropiindu-se curajos de marginea acoperișului. Fac același lucru și merg în stânga lui, răsuflând ușurată cumva după aceste trepte obositoare, așteptând ca el să fie primul care va spune: „vezi, ți-am zis eu că trebuie să fii aici!" în loc de „știam că fratele tău trăiește!". Cuvinte pe care nu mi le-a spus niciodată.

              — Ai văzut fotografia? mă-ntreabă după câteva clipe de tăcere, eu expriând cu forță aerul din plămâni.

              — Cred că fratele meu mă caută la rândul lui, zic plină de speranță. Doar nu degeaba a pus acea fotografie cu el din copilărie, pe net. Nu? zic și-i pot simți privirea analizându-mă surprinsă.

              — Dar eu tot cred că e o farsă, zice blondul furându-mi astfel totul cu aceste cuvinte dure ale lui. De la speranță, la iluzii și de la credință, la dorința de amai continua să-l ajut.

              De ce-mi faci asta, Ali? Pur și simplu, de ce?

              Îl privesc și jur că nu-nțeleg ce spune. El, din toți oamenii ce-mi cunosc povestea..., ce mă cunosc pe mine, ar trebui să știe cum să se comporte cu mine mai ales în privința unui subiect atât de delicat ca lipsa ta, frate. Atunci de ce face asta? De ce se comportă de parcă doar el știe totul, iar eu..., restul lumii suntem doar sclavi ai ambiției lui și atât?

              — Nu, nu e, zic dur, răspunzându-i rapid la insinuările nesimțite din punctul meu de vedere.

              — Ești sigură? mă-ntreabă privindu-mă în ochi de parcă ar ști asta cu siguranță. La naiba cât urăsc când face așa...

              — Da! exclam sigură pe mine, privindu-mă cu aceeași ură pe care o folosesc uneori când îmi privesc inamicii. Sunt, zic din nou observându-l cum își aruncă plictisit ochii peste cap.

              — Ești o naivă, Deniz! zice el, retrăgându-se încet către treptele ce duc în clădire. Asta e tot ceea ce ești, îl aud strigând în urma lui, ca mai apoi să-i zăresc umbra trecând în culoarul acelor trepte.

              Confuză, neștiind ce să cred..., neștiind cum să abordez această nouă situație creată de comandantul ce mi-a fost și unicul dar și cel mai bun prieten, mă răsucesc rapid pe călcâie admirâdn orașul. Mă gândesc la atât de mult lucruri, încât simt că dezamăgirea lăsată în urma lui de Ali, crește din ce în ce mai mult cu fiecare zi.

               Dar cine sunt eu să te judec, Ali? Cine sunt, fără fratele meu? Ce am realizat până acum? Ce ai făcut tu, pentru mine și el? Cum m-ai apropiat și cum m-ai îndepărtat așa de ușor de tine, Ali? Ce se întâmplă cu viața mea, Allah?!

              Stau așa, în tăcere pe acoperiș preț de câteva clipe bune, apoi realizez că neavând nici o șansă să-mi răspund cumva la întrebări, nu am nici o șansă să te cunosc așa cum ești de fapt,Ali. De aceea îmi și răsucesc încet trupul pășind meditativă spre același loc prin care am și ajuns aici.

              Pentru o clipă, înainte de a atinge treptele mă opresc și privesc în gol. Poate nu merit să te găsesc, frate. Poate am comis mult prea multe greșeli, foarte multe păcate, din ce în ce mai multe infracțiuni. Sau poate nu e momentul potrivit să aștept de la alții ceea ce eu nu ofer. Îmi scutur capul rapid de aceste idei și reprivesc zarea.

              Poate ar trebui să mor. Poate doar așa te voi găsi cu adevărat, nu? Poate e singura cale să..., gândesc dar conștiința îmi dă rapid două palme mintal și simt cum linia fină a sprâncenelor mele se curbează rapid. Sunt o fraieră. Cum să-mi fac asta? Cum să-i fac asta mamei? Cum să-ți fac ție asta, Mehmo?

              Furioasă pe mine pentru că m-am gândit la suicid, încep să cobor rapid treptele de incendiu aproape ale clădirii și ajung jos într-un ritm mai alert ca cel în care am urcat pe acoperiș. Lovesc țărâna de jos cu piciorul drept și mă-njur cu voce tare, atât cât să fiu auzită peste zeci de kilometri.

              Apoi desigur că-mi îndrept pașii către locul în care mi-am parcat mașina. Îmi privesc reflexia din geamurile acesteia și simt cum reîncep să mă înfurii, pumnii mei strângându-se rapid pe capotă. Dar îmi arunc ochii peste cap spunându-mi că e numai vina ta Ali, apoi deschid portiera pentru a urca. 

              Dar chiar înainte de a ateriza în mașină, cineva îmi atinge umărul, iar eu simt cum îngheț. La naiba, am fost văzută! La naiba, Ali. Tu și ideile tale nebunești de a ne vedea aici. Simt apoi cum peste mâna mea este așezata o alta, cunoscută și știu. Alp e aici. Așa că mă răsucesc grăbită spre a-l privi, dar el mă privește de parcă ar aștepta încă un răspuns de la mine. Un răspuns al unei întrebări pe care eu nu am auzit-o.

              Ce naibii e cu mine astăzi? Frate, ajută-mă. Simt că pierd controlul propriei vieți.

              — E totul în regulă? mă-ntreabă brunetul cu șapcă pe cap, de îndată ce-mi dau două palme mintal.

              — Dacă-ți cer ceva, n-o să mă refuzi. Nu-i așa? răspund eu, tot cu o întrebare, pe fața lui citindu-se clar confuzia.

              — Nu! îmi oferă el exact răspunsul de care aveam nevoie, așa că-l îmbrățișez rapid căci simt cum mai am puțin și voi plânge.

              Știu că e ciudat ce fac, știu că nu i-am răspuns la salut..., sau la ce m-o fi întrebat când m-a văzut, dar nu e așa. Eu nu sunt așa. Sunt doar..., extrem de confuză, dată complet peste cap și fără nici o idee legată de viitor sau de posibilitățile de a te găsi, frate.

              Așadar, cum o să trec peste toate astea de una singură? Pur și simplu, când o să te-ntorci să mă ajuți în lupta aceasta dură cu viața, frate? Pur și simplu, când?

              Bun regăsit, prieteni! Sunteți pregătiți pentru întrebările săptămânale? Eu sper că da. Ce părere aveți după acest capitol? Ce credeți acum, după tot acest timp, despre personaje? Cine v-a înșelat încrederea și cine nu? Motivați! Credeți că îl va găsi vreodată Deniz pe Mehmo? Motivați! Credeți că va mai ajunge ea la Saccini? Credeți că Ali într-adevăr vrea s-o ajute, sau doar s-o încurce în planurile ei? Ce părere v-a făcut faptul că Deniz păstrează în portofel fotografia veche și posibil pătată a fratelui ei, din copilărie? Cine credeți că e cel/cea care a trimis aceeași fotografie, dacă se poate numi aceeași fotografie, pentru a fi publicată pe net, în ziare etc și de ce face asta? Oare ce crede Deniz e real? La rândul lui, poate Mehmo își caută și el familia deși nu știe cine e el de fapt? Ce părere aveți legat de comportamentul comandantului în privința subiectului „Mehmo"? Dar de reacția lui Alp la vederea lui Deniz în acea stare? Și Deniz? Credeți că a reacționat bine astăzi sau ieri când i-a spus totul lui Alp? Vor exista oare repercusiuni acestei decizii a șatenei? Motivați! Eu v-am pupăcit pe toți și abia aștept să citecs răpsunsurile voastre... Lectură plăcută, dragilor!