Cel mai frumos crăciun a fost... Chiar așa, când a fost cel mai frumos crăciun din viața mea?! În copilărie, cred. Căci imediat după dispariția ta Mehmo, totul a căpătat doar nuanțe de gri și negru.

            Nu-mi amintesc o zi, un moment sau o secundă în care aș fi reușit să zâmbesc cu toată gura, relaxată și binedispusă; la fel cum nu-mi amintesc ca acest lucru să i se fi întâmplat nici mamei. Căci imediat ce tu ai plecat, noi două am murit. Deși respirăm încă același aer ca toată lumea, e de parcă am fi moarte și îngropate de multă vreme.

            Din acea zi blestemată pe care n-o voi uita nicicând, nu am mai avut niciodată un somn lin. Totul s-a transformat în mine, în jurul meu și-n viața mea. Oamenii au căpătat aliură de demoni, viața a devenit iadul meu, sufletul mi-a înghețat cu fiecare respirație, iar eu însămi am avut grijă să îngrop visele și dorințele copilului Deniz în cel mai ascuns, întunecat și îndepărtat loc din sufletul meu.

            Poate aș fi continuat să am parte de nopți ca ale altora..., aș fi visat cum o face toată lumea..., dar nu. Mi-am petrecut fiecare noapte din viața mea tresărind repetat la acea clipă, deoarece am retrăit dispariția ta frate în mod constant. Te văd lângă mine, suntem fericiți, ne jucăm împreună apoi pierdem mingea aceea – pe care și astăzi o păstrez ascunsă sub pat – iar tu fugi după ea și nu te mai întorci. Exact ca și atunci.

            De aceea, chiar și acum deși au trecut mulți ani, încă tresar și nu reușesc să dorm noaptea. Îmi trec așadar mâna prin părul șaten și casc obosită, realizând că în curând se va lumina de ziuă, iar eu nici astă seară nu am putut dormi. De ce ni se întâmplă nouă asta, Mehmo? Unde ești și cum voi ajunge la tine?

            Anul e pe sfârșite deja, iar eu mă văd din ce în ce mai prinsă în capcana de a nu te găsi. E de parcă te-aș vedea... Ești acolo, undeva în față dar nu pot să ajung la tine. Te simt, știu că ești aproape de mine, dar nu pot să te ating..., să te miros..., să te iau în brațe și apoi acasă. De ce? Unde ești și când vei veni?

            Cu mii de idei din cele mai confuze în cap, privesc tavanul de deasupra mea fixând un punct imaginar în centrul acestuia și-ncerc să mi te imaginez. Probabil ești un bărbat în toată regula acum. Înalt, poate, frumos și cu multe fete în jur. Nu? Sau poate ești doar foarte retras, însă muncitor și te zbați să ne găsești exact așa cum fac eu.

            Zâmbesc imaginându-te curtat de fete, fericit aproape și la gândul că ne cauți. Dar când în raza imaginației mele intervine din nou clipa în care pleci, îmi simt ochii umplându-mi-se de aceleași reci, tăioase și aproape sângeroase lacrimi din totdeauna. Lumina zilei pătrunde prin draperii, iar eu îmi șterg rapid lacrimile tupeiste și cobor la marginea patului.

            Dau draperiile la o parte și mă lovesc dur de frigul ce vine de afară, așa că mă răsucesc rapid pe călcâie și ridic halatul de pe scaun îmbrăcându-l până la baie. După tabieturi, mă poziționez rapid în fața oglinzii și-mi fac câteva bucle lejere apoi, deși în minte mi se repetă papagalicește – exact ca și până acum – clipele de dimineață, îmi scutur rapid capul și mă ridic în picioare. Da, sunt pregătită să înfrunt demonii zilei de azi ca întotdeauna. Da, sunt gata să încerc să te găsesc din nou, frate drag.

            Ușa camerei mele însă se deschide rapid, așa că-mi mut ochii către aceasta întâlnind privirea plină de regret a brunetului Alp. Exact ca și-n ziua de ieri, nici astăzi nu pare a vorbi – nu că ar face-o foarte mult și bine, dar... – așa că asta nu-mi demonstrează decât că încă o dată a reușit să-mi arate cine e de fapt. Așa că-mi reîntorc privirea în oglindă și oftez scurt.

            — Mama ta mi-a zis că ești sus, așa că am venit! spune el, neavând nici măcar curajul de a intra. Nu că l-aș fi invitat, dar...

            — Observ, zic scurt și-ncep să-mi pieptăn părul pentru a desface buclele recent făcute.

            — Nu ai de gând să mă inviți înăuntru? spune brunetul brusc, eu reușind performanța de a-mi prinde părul în piaptăn, scăpând astfel o mică ănjurătură printre buze.

            — La dracu! zic cu voce tare. Dacă ai venit să mă enervezi din nou, atunci poți pleca prin același loc! exclam la final, scoțându-mi cu grijă piaptănul din păr.

            — Îmi dai mie voie să fac asta? spune el, prinzând un oarecare curaj în timp ce se autoinvită în camera mea, observându-mă cum îl privesc șocată apropiindu-se de scaunul pe care stau așezată.

            Ignorându-mi privirea care mi-aș dori să-l ardă, brunetul îmi smulge piaptănul din mână și-mi ridică părul lung și mătăsos în mâna sa groasă începând procesul de pieptănare. Sunt în stare șoc și nu-mi vine să cred ce văd..., ce simt. Cum naibii e posibil? Aproape că-mi dau două palme mintal, apoi mă ridic furioasă în picioare răsucindu-mă rapid pe călcâie.

            Smulg piaptănul din mâna lui, ridicându-mi furioasă privirea în ochii lui negri și-mi dorecs așa de tare să am ceva la îndemână cu care să-l pocnesc chiar acum... Dar când îl văd cât de tăcut și cumva rezervat se uită în ochii mei de parcă ar avea mai multe de spus însă nu știe cum s-o facă, încep să regret deja că a reușit cumva să mă facă să-i mărturisesc aproape totul.

            — Nu, nu-ți permit! zic printre dinți aproape, el continuând să tacă și să mă privească.

            — Îmi pare rău, Deniz! răspunde brusc, așa că-mi arunc plictisită ochii peste cap. Nu pentru asta, ci pentru..., zice el continuând cumva să mă enerveze așa că-l fixez rapid cu privirea, ziua de ieri, încheie rapid.

            Ziua de ieri s-a încheiat, știu asta. I-aș spune-o și lui, însă d ece încă mă dor cuvintele acelea? De ce mă simt atât de rănită? De ce ți-am permis să-mi vorbești așa, când celorllați nu le-am permis-o? Îmi scutur rapid capul de întrebări idioate și mă răsucesc tăcută pe călcâie așezându-mă pe scaun.

            — E în regulă! zic ca pentru mine, începând să-mi piaptăn din nou părul.

            După ce termin cu vârfurile, îmi duc mâna la spate trăgându-mi părul pe partea dreaptă pentru a termina, însă brunetul mă-mpiedică din nou și-mi smulge din nou piaptănul din mână începând să facă din nou asta. La naiba, cât mă enervează! Cred că până să plec de aici, îl bat pe idiot! gândesc în sinea mea, furioasă maxim.

            — Atunci nu ai nici o problemă dacă fac eu asta, nu? spune el, simțindu-l cumva încă ușor supărat. De parcă ar ști că nu l-am iertat cu adevărat.

            Dar cum să-l conving? Cum i-am permis să stea atât de aproape de mine și familia mea? Cum de încă îi permit asta, în ciuda zilei de ieri? Cum de nu am forța să-i spun și lui asta? Ce se întâmplă cu mine de îl vreau și departe dar și aproape de mine în același timp?

            — Nu, nu am, zic rapid, fă-o! termind e vorbit și pot jura că am observat o oarecare relaxare pe trupul lui.

            Zâmbetul din colțul gurii sale îmi demonstrează asta, iar eleganța și blândețea cu care-mi tratează podoaba capilară e una destul de profesionistă aproape. Îi urmăresc atentă fiecare mișcare și jur că-l văd relaxându-se cu totul în acest proces, părând de parcă chiar s-ar bucura de moment..., de atingerea părului meu. Oare înnebunesc, sau ai venit să îmi spui ceva însă nu știi cum s-o faci? Ce îmi ascunzi, Alp? De ce te simt atât de... ciudat, astăzi?

            Bună, tuturor! V-a fost dor de noi întrebări?! Să începem, așadar... Pentru început, ce credeți legat de acest capitol? Dar despre personaje? Credeți că Deniz se preface vorbind astfel despre fratele ei, sau e sinceră? Asta făcând referire la toate capitolele prezentate. Dar Alp? Chiar regretă comportamentul lui de ieri, sau... ? Ce credeți despre nopțile lui Deniz? De ce nu se poate odihni, tânăra noastră? Credeți că va mai dura mult procesul de căutare al lui Mehmo? Credeți că într-adevăr băiatul e în viață, dar mai ales aproape de ea așa cum îl zice ea că-l simte? Ce credeți despre disputa dintre Alp și Deniz? Cine are dreptate și cine nu? Motivați. Credeți că l-a iertat într-adevăr Deniz pe Alp, sau doar se preface că da? Ce credeți că simte Alp față de Deniz?