Un crăciun fericit!

              Focul uriaș din fața mea nu mă deranjează și nici nu mă arde așa de tare ca sufletul. Privesc flăcările ce ajung până la nori aproape, în stare de șoc și-mi doresc ca măcar pentru o secundă... o clipă nenorocită, să fi găsit ceva legat de tine în acea casă, Mehmo!

               Dar dorințele nu se îndeplinesc, visele nu devin niciodată reale, iar realitatea crudă nu se va schimba niciodată. Eu îmi voi petrece restul zilelor căutându-te frate drag, iar mama și poate chiar și tu, veți suferi aceeași pedeapsă eternă de a nu ști nimic unul de celălalt.

               Tresar ca scoasă din transă în secunda în care două brațe îmi cuprind talia rapid și mă trag din fața focului, iar oceanul de suferință din interiorul meu pare a renaște din nou ca pasărea phoenix. Plâng și-l strâng în brațe pe cel care căruia deși i-am spus să nu vină cu mine, el a făcut-o, simțindu-mă... dorindu-mi ca tu să fii el în aceste clipe.

               Sufletul meu moare din nou, mamă! Inima îmi este iarăși rănită și probabil va fi sfărâmat în bucți per eternitate! Ajutor, simt că mă sufoc în iadul acesta! De ce nu mă ajută nimeni?

               — E mort! tot ce buzele mele reușesc să rostească printre lacrimile ce curg șiroaie pe obrajii mei, este această frază îngrozitoare. Fratele meu e mort, Alp! spun papagalicește, simțindu-i brațele brunetului masându-mi spatele în încercarea de a mă liniști probabil.

               — Nu, nu e, Deniz! spune el, masându-mi creștetul în timp ce coboară cu mâna sa pe părul meu.

               Dar de ce nu-nțelege și el ce-i spun? De ce nu pot opri furtuna ce se revarsă din mine, în prezența sa? Ce ai atât de special, cât să mă faci să-ți spun și arăt totul, Alp? Deși sunt confuză, furioasă, agitată și-mi doresc nespus să mă răzbun pe el pentru asta, totuși nu pot uita că el, spre deosebire de prietena și mama mea, chiar a fost lângă mine tot timpul.

               — Ba e acolo, știu asta! exclam printre lacrimi, simțindu-l brusc cum mă împinge la pământ, trupul lui mare și greu poziționându-se rapid deasupra mea.

               La auzul exploziei din casă, am scăpat un țipăt atât de mare cât să cutremure pădurea. Dar tot simt că nu m-am eliberat de durere și tot simt că voi muri în orice secundă. Îmi adun însă curajul necesar și-mi poziționez rapid mâinile pe pieptul bărbatului de pe mine – la propriu – care privește flăcările, încercând să-l fac să se ridice.

               — Băga-mi-aș, asta a fost prima explozie! spune brunetul, neluându-și ochii de la casa în flăcări în timp ce eu nu mai știu cum să-l fac să mă privească și să-nțeleagă ce vreau. Trebuie să plecăm de-aici, Deniz! spune apoi, mutându-și scurt privirea spre mine. Vino!

               Allah! gândesc în sinea mea, observându-l  cât de agitat și chiar panicat – aș putea spune – se ridică în picioare, întinzându-și mâna dreaptă spre a mă ajuta și pe mine. Astfel, ne ridicăm în picioare și chiar înainte de a doua explozie – care ne sparge timpanele de-ndată ce ajungem în pădure – pornim grăbiți spre mașina lui.

               — Trebuia să mă lași acolo! vorbesc pe drumul spre mașina brunetului, târâtă prcatic de acesta în timp ce el aleargă și-njură la fiecare zece secunde.

               Tot ceea ce mintea mea își repetă constant, fiind „ai înnebunit. Trebuia să mori, ca să fie găsit!" , deși știu... undeva în străfundul inimii mele știu că nu e real asta. Nu trebuie să mor eu, pentru ca tu să trăiești, frate. Tot ce trebuie să se întâmple..., să ni se întâmple, este să te găsesc.

               — Trebuie doar să taci, Deniz! spune brunetul, de îndată ce ajungem la șosea.

               Mă-mpinge cu spatele în mașina lui apropiindu-se milimetric de fața mea în timp ce scrâșnește furios din dinți, privindu-mă de zici că e numai vina mea. De parcă  n-aș ști deja... Dacă n-aș fi fost eu, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat... La naiba!

               — Acum, ascultă-mă! spune în timp ce trage cu forță aer în piept, forțându-mă dă-mi arunc plictisită ochii peste cap. Fratele tău e bine, sănătos și poate chiar și el te caută! spune privindu-mă-n ochi, în timp ce pe fața mea apare un zâmbet plin de ironie.

               — Dac-ar fi fost după cum zici, crezi că nu m-aș fi oprit de mult? spun tăios, doar cât să-i închid gura.

               — Nu știu, tu să-mi spui! exclamă brunetul, furios. Atâta încredere ai tu într-un străin care probabil nici nu știe că-i ești soră? spune privindu-mă în ochi, în timp ce eu realizez că reversul a  ceea ce am încecat eu se întoarce împotriva mea.

               Îl privesc pe brunet și jur că nu mai știu ce să cred. Are dreptate în ce zice, dar în același timp nu-l înțeleg. Cum poate fi atât de nepăsător? Vorbim totuși despre speranța mea... fratele meu... Singura mea șansă în a mă elibera de durerea ce-mi distruge nu doar mințile ci și sufletul.

               — Am încredere în fratele meu și-n mine însămi, iar acest lucru mi-e de ajuns! răspund folosind o tonalitate coborâtă, vizibil deranjată enorm de tare de cuvintele lui, cel care pare a realiza spusele lui.

                 Privirea lui revine la culoarea și căldura inițială de dinainte de incendiu și chiar venirea aici, în timp ce el se depărtează de mine privind rușinat pământul negru. Înțelege sau se preface? A tăcut pentru că știe ce zic, sau pentru că nu mai are nimic de zis? Îl doare să mă vadă așa, sau e un mincinos ipocrit ca ceilalți?

                 La naiba, Alp! De ce vrei să pari atât de asemănător cu Ali? De ce vrei și tu să-mi distrugi șansa de a-mi găsi fratele, cum a făcut-o el? Deși simt că-mi vine să plâng, mă abțin totuși și-mi unesc sprâncenele într-o linie curbată, dezamăgită de brunetul ce nici măcar nu reacționează.

               — Acum să plecăm de-aici, înainte să se întunece! spun rapid, trecând..., ștergându-mă de el practic în drumul meu spre ușa din dreapta șoferului.

                Urc în mașină, îmi pun centura și-mi încrucișez brațele la piept așteptând. De ce nu intră? De ce nu plecăm de-aici? De ce continuă să stea ca o statuie, nemișcând un singur mușchi din corpul său vizibil lucrat? De ce se comportă de parcă chiar nu m-ar cunoaște? La naiba, Alp! Atât de bine mă cunoști tu pe mine?

               În cele din urmă îl văd reacționând în sfârșit urcând ceva mai relaxat în mașină ca mai apoi să introducă cheia în contact și să o ia din loc, înapoi spre oraș. Tăcerea din interiorul acesteia e una aproape mormântală căci nici unul din noi nu spunem nimic, amândoi părând mai mult decât îngândurați și plini de secrete.

               După un timp îndelungat și parcă infinit parcurs în liniște, ajungem acasă la mine. Fără să spun un cuvânt, cobor rapid și trântesc furioasă – reacția brunetului neieșindu-mi deloc din minte – portiera la loc, apoi intru grăbită în curte. Deși îl aud coborând după mine, trec rapid chiar printre cele două femei din viața mea – mama și cea mai bună prietenă – și intru în casă, trântind ușa în spatele meu.

               — Deniz unde-ai fost? o aud în tot acest timp pe mama, dar o ignor. 

               — Și ce s-a întâmplat? zice și Sevda, dar o ignor și pe ea.

               La naiba cu unde-am fost și ce s-a întâmplat... Am nevoie de liniște, oameni buni. Nu de întrebări stupide, menite să mă enerveze mai tare. Mâine e crăciunul, nu? Se presupune că e una din cele mai fericite, liniștite și luminoase zile din an. Atunci de ce mă iritați în mod constant? Lăsați-mă naibii în pace!

               Focul din vis mă trezește ca din morți, dăcându-mă să-mi simt inima în gât de frică. La naiba, nu doar că am retrăit una din cele mai teribile nopți din viața mea prin retrăirea zilei de ieri, dar am comis și cel mai sur păcat prin mărturisirea totală a trecutului meu celui mai ipocrit și mincinos dintre bărbații din jurul meu.

              Casc obosită, căci visul acesta pare a mă fi încercat destul de mult din punct de veder fizic și privesc ecranul telefonului observând că e ora 06:00. La naiba, m-am trezit mai devreme astăzi, îmi spun ca mai apoi să realizez și ce zi e. Firar să fie, astăzi e crăciunul!

               Dorind să intru grăbită în duș, alegându-mi deja hainele pe care le voi îmbrăca astăzi precum și modalitatea în care-mi voi face părul, de îndată ce ajung la ușă telefonul sună scurt, semn că tocmai am primit un mesaj. Mă răsucesc pe călcâie somnoroasă, apoi mă reîntorc la pat ridicând telefonul de pe noptieră și citind mesajul de la... Kerem?!.

               „Bună dimineața și sărbători fericite, Deniz, dragă! Astăzi am nevoie de o fată muncitoare, silitoare și elegantă ca tine, pentru o ședință. Sper să fii gata în cinci minute, nu? O să trimit o mașină după tine. Tatăl tău, Kerem Saccin! "

              De îndată ce termin de citit, îmi rotesc ochii înjurând în barbă – da, știu ceva nedemn de mine, deși în ultima vreme se întâmplă cam des asta – și las telefonul la locul lui pe noptieră, încercând să merg din nou la duș. Doar că nu reușesc nici de această dată să fac mai mult de doi pași, căci acesta începe să sune din nou. La naiba!

               Scap printre buze o înjurătură rostită cu voce tare de această dată, apoi ridic din nou telefonul dorindu-mi să-l arunc în perete pentru a-l face să tacă o dată. Dar când mă gândesc la ziua de ieri și posibilitatea de a-mi găsi fratele, renunț. Deschid mesajul, iar când văd că de această graba pentru acea ședință idioată s-a accelerat – de această dată mesajul venind de la fiul lui Kerem – strâng din dinți puternic, aproape mușcându-mi obrajul de nervi.

              Îi scriu așadar idiotului, anunțându-l că-ntâi voi intra la duș, apoi după ce trimit mesajul în care a avut grijă să-mi specifice și chiar sublinieze faptul că trebuie să mă grăbesc, iau telefonul cu mine și intru acolo unde îmi propusesem deja. Chiar am nevoie ca măcar prima zi de crăciun să mă prindă curată din toate punctele de vedere, chiar dacă pentru asta va trebui să-i mint lăsându-i să creadă că voi veni la ei.

               Apa fierbinte îmi mângâie nervii încordați, în timp ce eu simt cum încetul cu încetul încep să mă relaxez. Uit complet de tot și toate, inclusiv de mesajele celor doi nebuni de azi-dimineață având grijă ca după duș să intru în cadă. Am nevoei de câteva clipe extra de liniște, măcar acum.

               Doar că nu am parte de așa ceva, căci destinului – se pare – îi place la nebunie să se joace cu mine și nervii mei. Ușa se deschide rapid, trupul ca sculptat al celui de acolo privindu-mă ca pe un exponat scump dintr-un magazin de vechituri, probabil. La vederea lui Metin, simt cum sângele îmi îngheață în vene, timp în care nervozitatea mea și amintirea cuvintelor lui Alp mă loveșt în plin ca un autotren de mare viteză.

               — Tu? zic grăbită, privindu-l în acei ochi aproape malefici, încă din prima zi când l-am cunoscut. Ce cauți aici? zic agitată, încercând să mă afund tot mai mult în cada plină cu spumă.

               — Trebuie să plecăm, Frumoasa Adormită! spune el, ironia ieșindu-i prin toți porii.

               — Trebuie să..., zic ca o idioată ce sunt – uneori – bine, dar întoarce-te! spun eu, privindu-l cum râde ca un idiot. Acum!! strig ca scoasă din minți, el închizând rapid ușa pentru ac eu să mă pot ridica, îmbrăca și termina de pregătit pentru a ieși din baie.

               Nu știu exact cât durează totul, dar cert e că m-am „echipat" pentru individul de afară, aproape într-un timp record, chiar și pentru mine. Înaintez spre el, înjurând printre dinți la fiecare cinci secunde și nici măcar nu am forța necesară de a-l privi n ochi pe idiot atunci când ajung în fața lui.

                — Îmi imaginez că ești gata, nu? spune el, privindu-mă analizator, de parcă ar fi un critic de modă sau ceva...

               — Mergem o dată?! zic furioasă, pășind înaintea lui spre ieșire.

               — Așa?! zice el, putându-l auzi în fundal căci eu deja mă situez lângă ușa de la ieșirea din casă. Casa mea.

               — Dacă nu-ți convine, pot purta sacul din grădină! zic furioasă, apăsând clanța.

               — Nu, zice el chicotind amuzat, e bine și așa...,termină de vorbit, ca de îndată ce-mi ridic privirea în ochii mamei ce pare a veni de undeva de afară însoțită de... Alp, la naiba, mă privește de zici că vede un extraterestru.

              — Deniz, fiică, unde..., zice ea zâmbind. Ceva ce nu am mai observat-o făcând de multă vreme.

               — Wow, asta da schimbare! replică și deșteptul Alp, pe care-l privesc apoi plină de furie.

               — Tu să taci! replic dur, privindu-l cu ură în privire. Lasă-mă pe mine, mamă..., zic apoi, mutându-mi din nou privirea în ochii ei, dumneata ce cafi afară la ora asta? întreb eu îngrijorată.

               — Eu..., zice ea, în timp ce brunetul din spatele ei mă forțează să-l fixez pentru o a doua oară cu privirea.

               — Ce caută el aici? spune Alp furios, încercând să treacă în interiorul casei.

               Furioasă și vizibil deranjată de gestul lui, îmi poziționez rapid palma dreaptă pe pieptul lui, împiedicându-l la timp din a înainta. La contactul atingerii lui, amintirea din ziua anterioară revine din nou în mintea mea, iar eu simt cum reîncep să mă înfurii strângându-mi pumnul stâng pe lângă trup, pe cel drept strângându-mi-l chiar pe suprafața gecii lui.

               — Nu e treaba ta, zice idiotul din spatele meu acum, nu-i așa, Deniz? reia apoi, ochii mei urcând într-ai brunetului din fața mea.

              — Exact! spun eu, retrăgându-mi apoi mâna fără să-mi mut și privirea din ochii negri ai brunetului, care mă privesc surprinși oarecum.

               Crăciunul ar trebui să aducă liniște, iubire, lumină și bucurii! Însă pentru Deniz, situația nu pare a fi deloc așa. Ce credeți, de ce i se întâmplă e mereu asta? Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre Alp? Despre personaje, în general? Dar de reacțiile lor? Cine are dreptate și cine nu, în acest capitol? Motivați-vă răspunsurile! Ce părere v-a făcut ziua de crăciun, după primirea acelor mesaje de la Saccini? Dar reacția ei după citirea lor? Cum îl caracterizați pe Metin acum, după atâtea „episoade"? Credeți că reacția lui Deniz în privința lui Metin, a fost una corectă sau exagerată? Dar a ei față de mama, respectiv Alp la ieșirea din casă?