„Surpriză de ajun"

               Se spune că obiceiurile vechi, nu se uită niciodată. Așa e și-n cazul amintirilor care ți-au traumatizat viața prin dispariția persoanelor celor mai dragi din viața ta. Oricât ai lupta să uiți, să treci mai departe în viață sau să înveți să trăiești cu acea jumătate lipsă din inima ta; nu vei reuși niciodată, omule. De ce? Pentru că așa ești tu construit.

               Epuizat s-o văd încercând, luptând și chiar dorindu-și din toată inima să obțină ceva ce evident eu nu știu; decid să o ajut. Oricum ar fi, ea nu va avea aceeași soartă ca și mine. Și dacă trebuie să-mi încalc până și propriile reguli pentru asta, nu am nici o plângere. Trag cu forță așadar aer în piept, apoi mă răsucesc pe călcâie și o privesc fix pe fata agitată din fața mea.

              Încet, ca un adolescent timid, mă apropii de ea și deși îmi imaginez diverse scene prin care mi-ar răspunde gestului îndrăzneț pe care îl fac, șatena mă surprinde căci nu se mișcă nici un centimetru din locul în care e. Îi agăț curajos mâinile catifelate și le strâng într-ale mele, apoi o privesc în ochi curajos.

              — Bine, fie! spun decid s-o opresc din rebeliunea de care  atot dat dovadă în ultimul timp. O să te ajut eu cu ce ai nevoie! zic privind-o cum începe încetul cu încetul să-mi zâmbească. Așadar?! întreb așteptându-mă să-mi ceară mie ajutorul pe care nu l-a primit de la comandantul secției.

              — Vorbești serios, Alp? spune ea, entuziasmul ei fiind ridicat la cote maxime.

               Ochii ei ciocolatii încep să strălucească de bucuria pe care o emană prin toți porii deja, iar zâmbetul larg d epe fața ei este unul care, sincer să fiu, mă sperie din ce în ce mai mult. Oare ce i-o fi cerut comandantului, de nu a reușit să primească decât scoaterea forțată din birou?

               — Da, răspund sincer, iar ea mă îmbrățișează rapid.

               — Mulțumesc! spune strângându-mă tare de tot în brațele ei mici, ești cel mai bun! reia apoi, forțându-mi un mic zâmbet în colțul gurii.

                Dacă înainte chiar credeam că e ușor nebună, acum încep să realizez doar că e singură. Poate simte lipsa familiei alături, poate simte că nu o apreciază nimeni... Nu știu. Cert e că această fată, cumva a reușit să spargă toate zidurile create de mine ani la rândul într-u protejarea de ceilalți.

               — Deci, zic curajos depărtându-mă de ea în timp ce-mi dreg vocea de cântăreț, cu ce te pot ajuta? întreb confuz, privind-o în acei ochi strălucitori.

               — Am nevoie de o adresă, pe care o găsești înăuntru! exclamă ea după câteva clipe de meditare asupra cerinței sale, de parcă nu ar avea curajul necesar sau de parcă s-ar teme de ceva. Crezi că poți să..., spune făcând o mică pauză vocală, mi-o aduci? întreabă apoi, ridicându-și cu teamă privirea în ochii mei.

               Sunt confuz, îngrijorat, speriat și curios maxim de cerința ei. Oare urmărește ceva? Oare e doar atât? Pe cine urmărește și de ce? De ce nu o ajută comandantul? Oare am făcut bine spunându-i c=o voi ajuta? Uff, Allah! Prea multe îndoieli... Prea multe, îmi spun privind-o în ochi pe șatena care mă privește de parcă s-ar ruga la toți sfinții să nu o refuz. Așa că întreb, cum aș putea-o face? Cum să-i refuz ceva fetei care a ocupat un loc important în inima mea, după mulți ani de singurătate?

               — Dar, Deniz.. zic făcând o mică pauză vocală, în timp ce-mi urc mâinile pe chipul ei alb ca spuma laptelui, comandantul nu are nici o adresă! o anunț eu, în timp ce privirea i se întunecă brusc, asemeni cerului care se acoperă de norii furioși de ploaie.

               — Minți! spune tăios, dându-mi mâinile la o parte de pe fața ei. Ești un mincinos, la fel ca și ei toți..., spune furioasă, lacrimile pe care bănuiesc că s-a luptat până acum să le oprească, acum inundându-i rapid fața.

               Nu știu dacă conștientizează acum, furioasă fiind, unde e sau ce face, însă începe să se zbată ca o nebună în brațele mele și să strige din toate forțele că toți au mințit-o și că ne-o va plăti tuturora. Orice ar mai însemna și asta.

                Lupt pentru a o liniști, dar îmi primesc câteva palme în piept și chiar câteva priviri furioasă prin care sincer să fiu chiar pot vedea iadul. Da, ne-am mai certat sau chiar contrazis noi până acum, însă de această dată e diferit. Furia emanată de șatenă, acum pare mult mai adâncă și uriașă decât a vrut mereu să-mi arate.

              Cine ești, Deniz? Ce ascunzi acolo, în adâncul sufletului tău? De ce te doare atât de mult o simplă refuzare a unei adrese?

               — Bine, bine! zic rapid, doar pentru a o opri.

               Cel puțin, acesta mi-a fost scopul inițial. Dar de îndată ce văd că mica războinică cedează rapid la auzul cuvintelor mele, înțeleg gravitatea situației în care e și decid – chiar dacă știu c-o să plătesc mai târziu pentru asta –  să o ajut. Oricum ar fi, e doar o copilă... Încă.

               — O să te ajut, îți promit! îi spun, zâmbetul reacaparându-i încet chipul trsit și lovit de lacrimile suferinței ei. Doar spune-mi despre ce e vorba! o îndemn și o aproape co pot vedea renunțând.

               Observând ezitarea ei, îmi amintesc nevitabil trecutul și decid să iau atitudine spunându-mi că nici un copil nu va mai trece vreodată prin ce-am trecut eu. De aceea îi și ajut pe copii abandonați, de aceea vizitez câinii abandonați din crescătorii și de aceea am decis să mă fac polițist. Pentru ac nimeni, niciodată nu să mai treacă prin ce am trecut eu.

               Mă încrunt decis să nu renunț, apoi încep să sap în amintirile mele după cuvintele profesorului meu care mi-a dat nu doar o a doua viață ci și șansa de a fi cine sunt. Chiar dacă e un infractor așa cum îl vede comandantul, chiar dacă e un bărbat nemilos și chiar dacă comite păcate grele. Tata nu e doar eroul meu, ci și salvatorul meu.

                — Deniz, sunt aici! îi spun fetei care încă pare a se gândi profund asupra celor spuse de mine. Eu nu te voi abandona niciodată, înțelegi? o întreb privind-o în ochi. Acum spune-mi, ce e? zic din nou și o văd trăgând cu forță aer în piept.

               Nu știu dacă povestioara spusă de ea e reală, dacă acel frata există sau dacă ea își dorește ac el să existe, însă mă gândesc că e posibil cumva și să aibă dreptate. Doar nu degeaba am văzut mereu în ochii ei acea iubire frățească pe care și eu mi-o doresc și pe care, vizibil, ea o are dar nu are și cui să o împărtășească.

               O privesc în ochi și realizez că niciodată nu m-am înșelat în privința ei. Ea nu e ca celelalte fete și vizibil, nu minte. Am trăit momente frumoase împreună, dar și triste. Cumva, cred că eu i-am fost mai apropiat decât prietena ei, care a abandonat-o cumva din primele zile din ce mi-a zis chiar ea.

               De îndată ce termină de vorbit, îi iau mâinile într-ale mele și o privesc zâmbind. Știu că are încredere în mine, mi-a demonstrat- de atâtea ori... Așa că nu regret s-o ajut. Ea nu va trece niciodată prin separarea de familia ei, așa cum am pățit eu.

               Apoi, după ce o asigur din nou că voi lua acea adresă, fac stânga-mprejur și intru în secție. Caut cu privirea orice cale de a putea profita pentru a intra în biroul comandantului, apoi când mă asigur că am găsit cum s-o fac, îmi strâng dinții și pășesc hotărât spre ușa din capătul holului. Bat o dată, de două ori, de trei și la a patra lovitură, secretara din spatele meu mă anunță că  acesta a ieșit. Deci, iată șansa mea.

               Fericit, știind că pot intra doar că nu acum, prefer să aștept să se mai elibereze holul. Plictisit, după câteva minute bune de așteptare în care am motivat diverse, iată-mă continuând să mă joc cu degetele la spatele meu bine așezate pe mânerul ușii ce desparte biroul comandantului de hol.

******

               Sunt confuz, curios, dar bucuros că am putut lua acea adresă pe care am căutat-o ceva vreme în biroul comandantului și din vina căreia aproape că mi-am riscat meseria. De aceea pășesc alert spre ieșire, ca de îndată ce șatenă să mă vadă s-o pot vedea alergând fericită către mine. Aproape că-mi smulge hârtia din mână, apoi sare în gâtul meu mulțumindu-mi fericită.

               Îi pot simți fericirea prin bătăile accelerate ale inimii ei, la contactul trupului firav cu al meu și știu că nu m-a mințit. De aceea mă și simt atât de bucuros când pot s-o ajut chiar și riscul propriei meserii. 

               — Acum chiar te voi găsi, frate! o aud exclamând printre respirațiile accelerate, de îndată ce mă eliberează din brațele ei mici.

               — Dar vin cu tine, Deniz! o anunț eu, ea privindu-mă scurt cu încă zâmbetul larg pe față.

              Zâmbetul  îi dispare brusc, de parcă tocmai ar fi lovită de furtună; confuzia, furia și chiar nervozitatea acaparându-i rapid întreg trupul. Reacția ei nu mă sperie însă, cât mă îngrijorează. De aceea și sunt atât de hotărât s-o ajut fie și împotriva ei.

               — Ba nu! spune hotărâtă să mă împiedice s-o însoțesc, apoi fuge din fața mea spre șosea.

               Nu știu exact ce-a fost asta, ce simte ea sau cine crede că sunt eu, dar nu voi lăsa lucrurile așa. Păcat că nu știe despre mine că am o memorie fotografică excelentă, ceea ce nu face decât ca eu să nu uit niciodată ceva ce văd inscripționat peste tot în juru-mi. Așadar, îmi trec relaxat o mână prin părul brunet apoi decid s-o urmăresc.

               O văd urcând într-un taxi, semn că i-a cerut acelui șofer s-o ducă la adresa de pe hârtie, așa că o urmăresc de departe pentru a evita să nu facă vre-o prostie. Poate îmi asum prea multe cu ea, poate nu e treaba mea să am grijă de ea, însă vreau s-o fac. Ceva dinlăuntrul ei îmi cere să o ajut, așa că nu mă voi opri. 

               Taxiul în care e Deniz, din fața mea, înaintează mult și cu viteză reușind aproape să treacă câteva semafoare pe culoarea roșie. Însă nu-mi pasă, căci momentan e mai important să văd unde o va duce și de ce. Plus că de amenzi, se vor ocupa cei înzestrați cu acest lucru, mai târziu.

               Nu știu dacă am petrecut pe șosea mai mult sau mai puțin de douăzeci de kilometri, dar cert e că acum suntem pe un câmp. Nu văd nici o casă oriunde m-aș uita, ceea ce nu-mi induce în minte decât ideea că acea adresă e falsă. Însă când văd că taxiul ia o cotitură pe care nici nu o observasem, decid să-l urmăresc micșorând viteza mașinii personale.

               Deodată, acesta oprește undeva în fața mea făcându-mă să decid ca eu să nu o fac atât de aproape de el căci n-aș vrea să fiu observat. Doar stau în mașină și observ atent ce se întâmplă acolo. Deniz coboară agitată și pare destul de hotărâtă să descopere cine știe ce mister se ascunde în casa din fața ei, asta în timp ce taxiul trece pe lângă mine luând drumul spre înapoi, către oraș.

               Cobor și eu din mașină, de îndată ce mă asigur că șatena a intrat în casa deschisă – un lucru destul de ciudat din punctul meu de vedere – și-mi unesc nu tocmai într-un mod atrăgător sprâncenele în așteptare. Peterece ceva timp acolo, înăuntru, ceea ce mă îngrijorează teribil. Ce faci acolo, kızım? Ce cauți într-o casă care nici măcar nu e ta?

               Confuz, decid să pășesc spre casă întru căutarea fetei cu părul șaten, însă când o văd venind spre ieșire – ușa fiind rămasă larg deschisă în urma ei – mă ascund rapid după un copac. De îndată ce m-am ascuns însă, de parcă lucrurile și așa n-au fost destul de complicate, un incendiu izbucnește în fața mea, zgomotul pordus de acesta spărgându-mi timpanele.

                Speriat și-ngrijorat ca naiba pentru șatenă, le las naibii de ascunzișuri și decid să-i sar în ajutor fetei care stă ca o statuie privind focul ce a cuprins casa de la nici cei câțiva metri de ea. Îi agăț rapid trupul firav, și fără să-mi pese o trag din fața focului folosindu-mă de viteza propriului trup. O trag spre pădure, focul cuprinzând întreaga casă din fața noastră.

                 — Ești bine? o întreb speriat, în timp ce ea nu schițează nici cel mai mic gest. Nu te-ai ars, nu? întreb ca un nebun panicat, în timp ce ea e undeva în lumea ei, comportându-se de parcă nici n-aș fi aici. Vorbește-mi, firar să fie! spun dur, zgâlțâind-o pe fata care pare a reveni în sfârșit cu picioarele pe pământ.

               — Eu..., zice luptând contra lacrimilor ce-i acaparează ochii, acolo era..., reia încercând să vorbească, cuvintele ei tăind adânc în inima mea, fratele meu nu e..., spune și-și închide ochii căzând leșinată în brațele mele.

               La naiba, Deniz! La naiba! A fost o capcană! Băga-mi-aș!

kızım – fetițo

               V-a fost dor să cunoașteți povestea din perspectiva lui Alp? Dar să răspundeți la întrebările săptămânale? Ei bine, iată-le! Care a fost impactul acestui capitol asupra voastră? Ce părere v-au făcut personajele de astăzi? Cine credeți că e Alp? Dar Saccinii? Dar Ali? De ce a scos-o astfel afară blondul pe șatena noastră? De ce Alp pare a fi singurul prieten al lui Deniz? Sau și el urmărește ceva? Credeți că-l va găsi șatena pe fratele ei? Ce credeți că a găsit ea în casă? De ce o urmărește brunetul? De ce nu apare înaintea ei, până să intre în casă? De ce credeți că a rămas Deniz ca stană de piatră în fața focului? Ce se aștepta ea să găsească acolo și ce surpriză a primit în schimb?