Cu pași mici, de îndată ce mă asigur că nu e nimeni prin preajmă, îi fac semn brunetului și pornim grăbiți prin același loc spre terasa din spatele camerei mele. Eu car coșulețul cu pâine în care am pus un borcan de gem și una din cești, iar Alp duce ceainicul și cealaltă ceșcuță.

            Nici nu știu cum de nu ne-a auzit nimeni până acum mai ales că Alp s-a împiedicat de câteva ori și era cât pe ce să verse ceaiul, scăpând astfel printre buze și câteva înjurături. Chicotelile s-au ținut și ele lanț din partea amândurora ce-i drept, ca într-un final când ajungem în sfârșit în camera mea să ne lipim amândoi de ușa închisă și să bufnim în râs.

            — Crezi că ne-a auzit cineva? m-a întrebat el, scurt, însă doar am ridicat pasiv din umeri și am rebufnit în râs amândoi.

            Ne-am așezat la masă acum câteva secunde în urmă, dar cum ziua nu putea începe mai bine de atât iată că o bătaie în ușă ne atrage privirile amândurora și mai că-l forțează pe brunet să scape ceașca din mână.

            — La naiba, acum chiar cred că am dat de dracu! exprim sincer, privind continuu ușa albă de parcă aș putea vedea prin ea.

            Frica mi-a paralizat gânurile, imaginea simplă a mamei dincolo de ușă făcându-mă să-mi doresc ca noaptea trecută să nu fi avut loc sau ca eu să pot da timpul înapoi pentru a o împiedica din a avea loc.

            — E în regulă, Deniz, încearcă brunetul din fața mea să mă liniștească pe un ton jos și șoptit astfel încât să-l pot auzi doar eu. O să verific eu cine e, liniștește-te! exclamă la final, putându-l observa cum se ridică în picioare.

            Frica mi-a înghețat mâinile, inima bubuie ca o nebună în corpul meu firav în timp ce în urechi mi se repetă papagalicește parcă prostia pe care am făcut-o chemându-l aici în miez de noapte. Căci dacă mama sau oricine altcineva ar afla că am făcut nu doar asta dar Alp a și dormit aici, atunci în mod sigur voi fi moartă. De-a binelea, de aceasta dată.

            — Nu, stai! exclam brusc, chiar înainte ca el să pășească spre ușa ce desparte camera mea de restul casei. Ascunde-te și... zic agitată ca un sifon, ăăăă, o să deschid eu. Cum îmi stă părul? spun agitată, ridicându-mă în picioare.

          O nebunie, știu, dar în aceste secunde critice nu-mi pasă de nimic. Trebuie doar să arăt ca și când abia m-am trezit. Uit până și de ceai, de vestea lui Ali privindu-l pe fratele meu și până și de faptul că mama îl place pe Alp. Tot ce știu și știu cu exactitate, este că nimeni nu trebuie să-l vadă aici pe brunet.

            — Arăți bine, liniștește-te! răspunde el, zâmbindu-mi în plină față.

            — Ești nebun! spun fără să gândesc, deși uneori chiar îmi dă impresia asta. Nu așa ar trebui..., spun oprindu-mă în timp ce încep să-mi agit și ciufulesc părul provocându-l să-și mențină zâmbetul ăla idiot pe față.

          Apoi cu pași de melc dar cumva decisă să fac asta, încep să merg spre ușă. Din când în când mă întorc cu fața spre el spunându-i... mimându-i de fapt să iasă pe balcon, iar când în sfârșit pare a înțelege ce-i spun și pleacă deschid ușa.

            Speriată ca de bombe, am parte d eo reală surpriză când fac asta și o spun deoarece nu mama e cea din fața mea acum ci altcineva. Cum șocul de pe fața mea e unul destul de mare, tresar panicată atunci când bruneta mea prietenă pocnește din degete în fața mea atrăgându-mi întreaga atenție.

            — Știu că suntem certate acum, dar știi cumva unde e mama ta? spune ea, în timp ce eu îmi scutur rapid capul.

            — Mama..., zic făcând o oarecare pauză vocală, și ce vrei să spui cu „suntem certate"? întreb confuză.

            — Da, Deniz, spune ea privindu-mă cu superioritate. Sau crezi că am uitat..., zice dar se oprește reluând întrebarea despre mama.

            Confuză, o privesc în ochi încercând să citesc în ei ceea ce bruneta nu-mi spune nicicum, dar mă lovesc de un zid de nepătruns pe care îl observ abia acum. Când l-ai creat de nu l-am văzut până astăzi, Sevda?

            — Nu știu, răspund sincer, în camera ei? zic confuză urmând-o rapid spre camera mamei, având grijă să trag ușa după mine.

            Pășim una lângă cealaltă pe holul casei, gândurile mele fiind din ce în ce mai agitate, onfuze și pline de goluri. Am atât de multe întrebări legate de starea fetei de lângă mine, precum și de lipsa destul de stranie a mamei încât jur că dacă aș vedea o groapă în casă deja nu mi s-ar mai părea atât de anormal.

            Ne oprim în cele din urmă în fața ușii camerei mamei, bruneta apăsând rapid clanța pentru a intra. O opresc însă agitată, punându-mi rapid mâna peste a ei și astfel reușesc să-i atrag atenția totală în ochii mei îngrijorați.

            — Nu ziceai că nu e în camera ei? spun direct privind-o în acele oceane negre, furia citindu-se clar pe fața ei.

          — Așa am zis, dar acum vreau să văd dacă găsim..., spune ea dar e întreruptă de ringtonul telefonului din buzunarul meu.

            Îmi arcuiesc însă o sprânceană, aruncându-mi apoi ochii peste cap și o reprivesc pe brunetă îndemnând-o din priviri să reia discursul ei de unde a rămas căci nu am de gând să răspund orice ar fi.

            Ea se uită însă la mine de parcă nu m-ar înțelege, iar asta jur că mă scoate din minți. Ce naibii, nu se presupuen că suntem cele mai bune prietene? De ce se uită la mien de parc-ar vedea o nebună? Dar când reușesc să-mi dau singură răspunsul la această întrebare realizând că are dreptate să mă privească așa datorită ținutei mele mai puțin obișnuite, mai că-mi vine să mă bat singură.

            — Ziceam că vreau să văd dacă găsim vreun indiciu în dormitorul ei, spune ea serioasă de parcă acesta ar fi un joc. La naiba, fată. E viața mamei mele cea în joc acum, despre ce vorbești?

            — Dacă tot te crezi un James Bond al vremurilor noastre, chiar te rog..., spun crezând sigur că de fapt mama e în cameră, așa că apăs mânerul alb ce nici nu se clintește.

            Primul gând care-mi trece prin minte dar  și primul impuls ce-mi traversează șira spinării, este acela că la fel ca tine Mehmo, a dispărut și mama. De aceea simt cum deși sunt pe cale să leșin din cauza fricii, apăs totuși din nou și mai tare mânerul alb care de asemenea nu se clintește. E îngrozitor un astfel de gând... o astfel de imagine pentru un copil ce deja își caută disperat fratele. 

            Speriată ca naiba, încep să lovesc ușa mare și să-ți strig numele mămico, dar tot în zadar. La naiba, femeie... Unde te-ai putut duce? Agitația din sufletul meu crește în intensitate, iar eu deși îi aud vocea Sevdei spunându-mi să mă opresc continui să lovesc ușa ca o nebună scăpată de la ospiciu.

            Deodată mă trezesc rapid întoarsă la 180 de grade de prietena mea căci palma ei se lipește dur și ireparabil de fața mea, întorcându-mi-o pe partea opusă. Vocea ei, deși o aud tare, răspicat și clar îmi sună totuși în urechi ca un ecou îndepărtate și asta doar deoarece miile de voci din capul meu îmi repetă papagalicește că de data asta chiar am pierdut totul.

            Dar îmi revin din șoc. Mereu am făcut-o, deci nu e cale de întors de acum. Lipsa ta frate, m-a maturizat mai repede și mai mult decât aș fi crezut că e posibil să mi se întâmple vreodată. Așadar îmi scutur rapid capul, decizâdn să ignor palma ei care cumva m-a și ajutat să-mi vin în simțiri și-i agăț rapid palmele împreunându-i-le cu ale mele.

           — Merg să discut cu cineva, așa că nu te mișca de aici, Sevda! exclam sigură pe mine, gândul că Ali m-ar ajuta de această dată să-mi găsesc măcar mama fiind primul care-mi traversează mintea atât de aglomerată de atâtea alte idei. M-ai înțeles Sevda, sau trebuie să-ți repet? strig la ea, scuturând-o puțin atunci când văd că stă ca o statuie în fața mea.

            — Da! răspunde ea, cu vocea tremurândă. Da, am înțeles! spune din nou.

            Mâinile mele le părăsesc pe ale ei, iar eu mă răsucesc pe călcâie uitând de toate. Până și de faptul că Alp e în camera mea, până și de cel în care deși sunt ciufulită iar părul îmi stă în probabil toate direcțiile, hainele pe care le port nu sunt deloc pijamalele mele normale.

            Realizez ce port abia în secunda în care ajung în camera mea cu telefonul la ureche, sunându-l pe Ali și observându-mi ținuta reflectată în oglinda șifonierului. Mă-njur în gând căutându-l apoi cu privirea pe brunetul pe care nu-l văd nicicunde, dar vocea lui Ali mă readuce rapid la cruda și chiar crunta mea realitate.

            — Am vizitat deja două dintre locații, iar fratele tău nu e acolo, Deniz. Ce facem? spune el direct, crezând probabil că de asta îl sun.

            — Trimite-mi-o pe a treia și apoi caut-o pe mama, spun direct, știind deja ce am de făcut. O să verific eu a treia locație, Ali! spun sincer, tăcerea lui dându-mi deja de înțeles ceea ce gândește.

            — Eu zic că ar fi mai bine totuși să o verific eu pe a treia, iar tu să mergi să o cauți..., spune el cu vocea joasă, forțându-mă să-mi rotesc ochii agitată în timp ce deja am început să-mi adun lucrurile pentru a pleca.

            Brusc, deși am deja replica pregătită pentru comandant, niște pași și două voci îmi atrag rapid atenția, mai ales că a doua persoană din dormitorul meu deja nu se vede pe niciunde, demn că brunetul a plecat deja. Dar unde, când și cum? Asta chiar nu știu și ca să fiu sinceră, în aceste clipe nici nu-mi pasă.

            Realizând că cea de-a doua voce îi aparține mamei, mă grăbesc cât de mult pot, apoi îmi îndrept pașii spre ieșire având grijă să închid ușa după mine dar și să scot telefonul scriind un mesaj pentru comandant. 

            — Deniz, unde mergi la ora asta? spune mama, făcându-mă aproape să scap telefonul din mână.

           Îl duc însă rapid la spate, lăsându-l deschis în timp ce sunt sigură deja că panica mi se poate citi clar pe față. Îmi ridic încet apoi privirea în ochii ei bătrâni și cumva îngrijorați, dar îmi forțez rapid un zâmbet idiot pe care-l folosesc atât d emult în ultima perioadă și o privesc sincer.

            — Să mă văd cu cineva! răspund eu, din spatele mamei fata cu părul ca abanosul făcându-și și ea prezența în fața mea.

            — Dac-aș fi fost un James Bond, nu mi-ar fi scăpat nimic! exclamă bruneta mândră, eu privind-o scurt și ironică.

            — Cine? întreabă mama confuză, ochii mei mutându-se rapid spre ea în timp ce îi agăț mâinile reci semn că a fost afară.

            Deși în capul meu întrebările deja prind oarecare răpsunsuri, rămâne totuși ruga ca mama să nu-l fi observat pe Alp ieșind din casă sau curte. Căci dacă s-ar fi întâmplat asta, atunci nimic nu mă mai salvează.

            — Nimeni, mamă! exclam rapid, atrăgându-i privirea analizatore. Acum pot să plec? zic rapid, în timp ce ea nu rostește un cuvânt ci doar afirmă din cap spusele mele.

            Îi zâmbesc sincer, deși știu că face asta pentru a evita o nouă ceartă între noi și-i sărut rapid fruntea îmbătrânită pornind agitată spre ieșirea din casă. Pe drum, scriu mesajul pe care mă oprisem să-l editez la vederea mamei și-l trimit comandantului cu sublinierea că eu vreau să vizitez ultima locație.

            Ca și răspuns, mai direct și rapid ca niciodată, Ali îmi spune să nu plec nicăieri singură căci va veni el să mă ia. Dar cum graba mea e una destul de mare căci nerăbdarea de a te avea din nou în fața ochilor mel e uriașă frate drag, ignor mesajul comandantului și chem un taxi prin aplicația de pe telefon.

            De îndată ce acesta ajunge la mine, urc grăbită și-i spun să mă ducă la secția de poliție a orașului așa că el mă ascultă. Doar nu degeaba îl plătesc și nu degeaba l-am chemat acasă la mine. Nu? În plus, chiar și dacă e toată lumea la secție, tot o să-l fac pe Ali să-mi de-a acea locație tâmpită. Nimeni și nimic nu te poate ține departe de mine, Mehmo. Nimeni și nimic!

            Ce părere aveți despre personaje, acum? Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți legat de relația ce pare a se înfiripa între Deniz și Alp? Dar despre cea dintre Deniz și prietena ei, respectiv Deniz și mama ei? De ce nu-și dorește fata să fie văzută în compania lui Alp? De ce se teme ea? Care ar putea fi repercursiunile relației dintre ei? De ce pare Alp că o protejează pe Deniz, când nici măcar nu împărtășesc vreo relație? Credeți că s-a schimbat Deniz, așa cum susținea acum ceva vreme Sevda sau totul e doar o minciună? Unde a fost mama ei și de ce Sevda i-a spus că a dispărut? Ce credeți legat de relația dintre Deniz și Ali? Îi spune el adevărul, sau o minte? Cu ce și de ce? Ce credeți că va face Deniz la poliție, dacă Ali va fi cel mai sigur înconjurat de oamenii lui? Își va găsi tânăra noastră fratele în acea locație? Ce credeți?