Încrederea nu e de vânzare

             Îmi fac patul strângând pătura și mă gândesc continu la planul de a mă infiltra printre oamenii pentru care am decis să intru în asta. Însă deodată o voce mă face să tresar, iar eu îmi înghit nodul format în gât. Mai ales că, cu ajutorul lui Ali am intrat într-o închisoare de maximă siguranță, în care se află și  bărbați. Iar în celula mea, există deasemenea ei dar și femei păcătoase până la ceruri și înapoi.

            — Să te salveze cerul, fiică! spune o voce, iar eu mă-ntorc spre sursa ei observând un bărbat brunet, cu părul prins într-o coadă lejeră la spate și ochi negri, care mă privește plictisit. Cred că el e ținta, însă... o să mă conving de asta mai târziu căci încă nu sunt sigură.

            — Asemenea! răspund, ridicându-mi privirea în ochii lui negri precum cărbunele și făcându-mi diverse scenarii în cap despre ce i-aș putea face. Dacă el ar fi cel căutat de mine.

            — De ce ai intrat? întreabă el, iar eu îmi mut privirea din ochii lui spre pătura pe care încă o strâng frumos în mâini, asta deși simt cum mă trec toate transpirațiile din cauza nervilor care au început deja să pulseze la maximum sângele către artere.

            — Degeaba! exclam, apoi așez pătura pe pat și mă reîntorc cu fața spre acest tip de vârstă apropiată cu cel pe care îl caut. Chiar dacă încă nu știu cum arată fizic ținta mea.

            Stau așezată pe marginea patului făcând calcule și analizându-l din cap până în picioare, iar asta nu pare a-l deranja. Ci dimpotrivă. Îmi dă vaga senzație că și el mă analizează pe mine. Îl aud chicotind în cele din urmă și revin rapid cu picioarele înapoi pe Terra, înghițind în sec.

            — Nimeni nu intră aici, „degeaba"! spune mimând ghilimelele râzând, în timp ce eu îmi forțez un zâmbet cretin, fals și ipocrit.

            — Eu nu sunt nimeni. Am făcut-o! spun sigură pe mine, lăsându-mi corpul să cadă pe pat, apoi mă ridic și-l privesc în sic-tir.

            — Așa e. Ai făcut-o! zice zâmbind și nu știu dacă zâmbetul lui e la fel de prefăcut și mincinos ca și al meu. Deși, cam asta îmi dă de înțeles.

            Îl privesc cum se ridică în picioare vrând probabil să iasă din „salon", iar eu îmi trec mâna prin păr, agitată. Se oprește brusc, iar inima mea sare câteva bătăi. Oare ce mai vrea de data asta?

            — Ești destul de faimoasă pe-aici. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să-l sperie sau insulte pe comandant, spune scurt și direct, așa că zâmbesc plină de ironie. Oare chiar nu-și dă seama și el de asta?

            — Pentru toate există un început. Nu? spun eu, iar el zâmbește și ia un ziar în mână pe care mi-l aruncă pe brațe.

            — Da, așa e. Uite, ai apărut și în ziar! spun el, privindu-mă cum deschid hârtiile mototolite ale ziarului și zâmbesc mândră.

            — Excelent! spun scurt, ca pentru mine. 

        La naiba, libidinosule. Dac-ai ști câte planuri am eu pentru tine, căci tocmai realizez că tu ești ținta mea. Sau, sper că ești.

        — Hmm, puteau găsi totuși, o poză mai frumoasă! îmi continui ideea și-l aud chicotind, așa că-mi ridic privirea în ochii lui negri. O să fac și închisoare degeaba acum, continui și-mi scot o țigară din pachetul pe care l-am "ascuns" tot cu ajutorul lui Ali, în buzunarul din spate al blugilor. 

        Privirea lui veselă și relaxată, îmi dă de înțeles exact ceea ce gândisem deja. Adică faptul că nu ar fi trebuit să mă gândesc foarte mult la calcule și posibilități, căci ținta mea chiar se află în fața ochilor mei.

        — Dar de ce, dacă nu sunt indiscret? întreabă el, iar eu mă opresc din zâmbit afișându-mi cea mai convingătoare față serioasă și malefică pe care o am. Îmi mut privirea în altă parte și zâmbesc în colțul gurii, apoi îl privesc pe "polițistul interogtor" din fața mea.

        — Pentru un mic pariu făcut la finele anului. Pariu, din care eu am ieșit câștigătoare după cum vezi, spun zâmbind iar el râde. 

        Pff, ce idiot!

        — Și ce ai câștigat, dacă ești aici? spune el, neîncrezător. 

        Exact așa cum mă și așteptam!

        — Nimic bun pentru mine, după cum bine vezi! răspund eu, iar el se ridică și pleacă spre micuța bucătărie improvizată aici.

        Confuză, căci ușa aceea blestemată nu se mai deschide o dată pentru ca eu să scap de interogatoriul "polițistului", mă las pe spate și privesc tavanul, îngândurată. Jur, dacă nu va veni cineva să mă scoată de aici cât mai repede cu putință, voi muri în locul ăsta.

        — Deniz Atatürk! Fata nouă! Ai o vizită! spune vocea unui polițist adevărat, iar eu mă ridic pe șezut, privindu-l zâmbind. În sfârșit!

        — Așa de repede? întreb plictisită în timp ce bărbatul brunet al cărui nume coincide cu cel al căruia îl căutam exact așa cum și presupusesem deja, mă privește ridicând din umeri, confuz și parcă la fel de "incert" cum mă simt și eu.

        — Norocoaso! Du-te și vin-o să aflăm și noi veștile, spune el iar eu îi zâmbesc fals și mă ridic alene de pe pat, îndreptându-mă greoi spre polițistul pe care îl privesc cu subânțeles. Și care, la rândul lui, mă privește confuz și parcă gata să îmi dea una cât să mă aducă la realitatea lui. Sau a lor, încă nu sunt sigură.

        Pășesc alături de el pe „holul luxos" al închisorii de maximă siguranță, în timp ce ceilalți deținuți bat cu pumnii în gratiile ce ne despart și urlă disperați să fie eliberați. Jur că-mi vine să le urlu în față că nu vreau să-i văd pe niciunii liberi, însă mă abțin. De asta depinde intrarea mea în lumea interlopă.

        Imediat ce pășesc în camera de interogatoriu, sau " camera surprizelor", denumită astfel de către deținuții acestui loc deoarece nimeni nu știe dacă aici va găsi ceea ce vrea sau nu, mă așez rapid pe scaun și aștept ca vizitatorul meu să sosească. Îmi frec palmele de emoție, căci ușa s-a închis destul de repede după mine și înghit în sec, tortura așteptării terminându-mă din punct de vedere psihic.

        — Bună! spune brusc o voce necunoscută mie, iar eu îmi ridic privirea spre bărbatul șaten cu ochi căprui, structură corporală atletică - se pare - ce ține în mână un dosar pe care mi-l aruncă în față, privindu-mă superior. Apoi se așează pe scaunul din fața mea.

        — Salutare! Tu cine ești? spun în timp ce el zâmbește prefăcut și își trece mâna prin părul tuns scurt și dat cu gel.

        — Avocatul tău, se pare! spune el, în timp ce eu citesc cartea lui de vizită, ajunsă la mine o dată cu dosarul pe care mi-l știu pe dinafară deja.

        — Dar nu am nevoie de unul, spun sigură pe mine, iar el își așează brațele pe masa dintre noi.

        — Nu s-ar zice! replică sigur pe el, iar eu zâmbesc pe sub mustăți și îl privesc apoi destul de fix.

        — Nu-mi pasă de părerea ta. Voi ieși de-aici cu sau fără tine, spun la fel de sigură, iar el râde. 

        Ce naibii, am zis ceva amuzant? Ipocritul!

         — Și totuși, eu voi fi cel care te va salva. Deci, ai nevoie de mine! replică el sigur pe sine, iar eu chicotesc amuzată. Dacă ar ști de ce sunt sigură sunt că voi ieși de-aici, pariez că s-ar căra fără alte comentarii.

        — Tu vei fi salvatorul meu? întreb sceptică, cu o sprânceană ridicată.

             — Poți fi sigură de asta! spune el, zâmbind, dezvelind două gropițe drăgălașe. 

             Stai, ce tot spun? La naiba, deja te urăsc, idiotule. 

        Nu-nțeleg de unde atâta siguranță pe un astfel de netrebnic, despre care sunt sigură că nu are nici o idee despre ce e vorba în cazul meu. În plus, dacă nu scap de el mai repede, niciodată nu voi primi ceea ce vreau. Iar eu nu sunt tocmai persoana care să se mulțumească cu un refuz, o dorință neîndeplinită, o promisiune îndeplinită pe jumătate, sau pas întrerupt de o terță persoană.

        — Ai o mamă care se frământă pentru tine. Așa că ai nevoie de mine, fetițo! spune el, iar eu mă înfurii, strângându-mi pumnii pe sub masa ce mă desparte de idiot.

        Nu-nțeleg, ce-i pasă lui de mama mea? Ce vrea de la mine? Cine se crede, de insistă să mă apere, când în planul meu deja există un avocat pe care îl aștept din secundă în secundă?

        — Așa, și? spun eu, nevrând să îi dau nimic de înțeles ci doar să scap cât mai repede de el. Jur că deja nu-mi place mutra lui.

         Sunt convinsă că nu voi scăpa de el foarte curând, așa cum încep să mă și îndoiesc de capacitățile lui de a mă scoate de aici. În plus, bănuiala cum că el ar fi avocatul pe care îl aștept, mă roade deja pe interior, iar eu trebuie să scap de ea. Pentru că simt că nu el e persoana pe care o aștept. Nu el îmi va aduce libertatea și în același timp, fratele înapoi.

        Simplul gând la Mehmet mă face să strâng din dinți și să-mi doresc să-l bat pe avocatul din fața mea, însă privirea lui calmă și în același timp veselă, nu-mi transmite ceea ce vreau să văd în ochii unui avocat. Adică siguranța. O siguranță pe care doar avocatul pe care-l aștept, mi-o va oferi. Pentru că doar atunci voi ști că pot ieși de aici.

        — Și eu sunt șansa pe care o ai, de a ieși din văgăuna asta. Destul de simplu, nu? spune el zâmbind, iar eu mă înfurii și mai rău, punându-mi coatele pe masă.

        Jur că-mi vine să-l bat, fără să-mi pese de locul unde mă aflu. Jur că vreau să-i spun că nu am nevoie de el pentru că aștept un alt avocat. Și jur că-mi vine să urlu din toți rărunchii faptul că doar acel avocat mi-l va aduce pe Mehmet înapoi. Însă nu pot face asta. Nu pot și nu o voi face.

        Zâmbesc forțat deși îmi vine să-l pocnesc și-l privesc destul de sigură pe mine, cât să-l conving să se care naibii de-aici. Poate vedea destul de bine furia din ochii mei, la fel cum poate observa și pumnii care mi se strâng de nervi chiar sub nasul lui. Nu mă voi preface. Însă de aici până la a-l accepta ca și avocat, e o cale destul de lungă de străbătut.

        — Și mie mi-ar fi destul de ușor să te bat, însă mă voi abține. Acum, cară-te și nu mai veni niciodată! spun printre dinți, iar el râde. Ipocritul!

        — Dar clientul meu nu va fi foarte mulțumit de reacția ta. Bine, atunci. N-o să te mai deranjez! spune ridicându-se în picioare, iar mie îmi pică fisa. La naiba, Deniz. El e, constat eu așa că-i prind mâna, ridicându-mă și eu în picioare, ochii lui mutându-se cu rapiditate spre mine.

        — Cine e clientul tău, dacă nu sunt eu? întreb confuză, simțindu-mi inima bătând atât de repede în pieptul meu, cât să îmi asă afară și să înceapă să urle după ajutor.

        — Ți-ai revenit în simțiri, se pare. Kerem Seccin, e clientul care te vrea afară! spune el mândru, iar eu zâmbesc. Bingo! Am avut dreptate. El e avocatul pe care-l așteptam. Mulțumesc cerului, pentru asta și apoi ne reașezăm pe scaune, privindu-ne în zâmbind.

        — Mi-oi fi revenit eu în simțiri, însă tu tot un ipocrit ești! Altceva, ce mai e de zis? Spun zâmbind mândră, în timp ce el se înfurie. Văd asta din privirea care i se întunecă și pumnii care i se strâng pe masa ce ne desparte, ceea ce mă face să mă simt și mai bine.

        — Nimic. Doar ai grijă să nu mori aici, fetițo! spune el furios și dă se plece, iar eu chicotesc amuzată.

        — Asta e tot ce vrei? Să am grijă de mine? Nu te teme, nu veți scăpa de mine așa de ușor! spun eu, iar el mă privește confuz, apoi deschide ușa și pleacă. 

        Minunat. Se pare că pasul doi din munca mea, a fost îndeplinit cu succes. Acum, tot ce mai trebuie să fac, e să am grijă, așa cum a zis și avocatul Metin Eren Teksoy. Fiul celui din "vina" căruia am intrat în asta, adică Kerem Saccin. Bărbatul care îmi va aduce viața înapoi.

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Dar personajele? De ce credeți că s-a îndoit Deniz de veridicitatea „colegului" de celulă, care a început s-o interogheze din prima? Care credeți că e planul ei, de fapt? Cine e de fapt, avocatul sosit s-o sjute și de ce credeți că insistă atât de mult să facă asta? Cum credeți că va continua povestea? Motivați-vă răspunsurile.