„Încrederea este o plantă ce crește greu"

          Deși nu-mi vine să cred că fac asta, totuși mână în mână intrăm în spitalul mare și mirositor a medicamente atrăgând toate privirile asupra noastră. Așa că deși de obicei sunt mai rezervată în privința exprimării rușinii resimțite sau a emoțiilor privind orice tematică, iată-mă totuși simțindu-mă de parc-aș fi dusă spre tăiere dacă nu-i dau drumul la mână brunetului.

          Îi eliberez așadar încheietura cu rapiditate și-mi dreg glasul, simțind de parcă tocmai mi s-ar fi format un nod în gât din cauza unei emoții noi însă destul de normale și obișnuite pentru mine, atrăgându-i astfel atenția totală asupra mea a brunetului Alp.

          — Nu știam că ești o fire rușinoasă! parcă-l și aud șoptindu-mi în ureche, fapt ce nu mă provoacă decât să tresar.

          Îl înjur în gând panicată de sperietura trasă din vina lui și-i arunc una din cele mai eterne priviri pline de ură și furie pentru el, privindu-l cum se uită tăcut și vizibil confuz la mine. Îmi rotesc ochii și o iau rapid din loc, urcând treptele din fața mea lăsându-l pe brunet în spatele meu. 

          Nu e ceva nou pentru mine să fug mâncând pământul de rușine, însă în aceste zile clar nu mi-am ales bine momentul de a exprima această nouă emoție ascunsă atât de frumos în ultimul timp. Și realizez asta de îndată ce ajung sus, gâfâind și lipindu-mi mâna de peretele de lângă ușa care o ascunde pe mama.

          — Deniz, e... totul în regulă? aud brusc, așa că tresar din nou. 

          La naiba, Sevda! La naiba!

           — Da! răspund sec, întorcându-mă rapid cu fața spre ea, ce-ar putea fi greșit? întreb rapid, fără ca măcar să o las să-și termine propoziția

          După privirea ei curioasă și vizibil nedumerită, sunt destul de sigură că are ceva întrebări legate de starea mea de agitație așa că nu am de gând s-o las și mai mult în viața mea personală. Deci, o ignor destul de repede și-mi fac loc pe lângă ea deschizând ușa ce duce la tine mămico.

          Nu apuc să fac nici măcar un pas înăuntru, căci vocea prietenei mele se aude din spatele meu întrebându-l pe Alp ceva legat de mine — cel mai sigur —  așa că închid rapid ușa lipindu-mă de aceasta. 

          Inima bate ca o nebună, ochii mi-s închiși, iar vocea mamei de pe pat mă face să revin rapid la realitate prin întrebarea eternă: „ce s-a întâmplat?" O privesc confuză și nu știu dacă să intru în salon sau să rămân lipită de ușă.

          — Deci, Deniz? spune ea, târându-și trupul pe saltea spre a se ridica.

           Alerg așadar grăbită spre ea, însă înainte de a o ajuta mă împiedică ca de obicei privindu-mă de parc-aș fi într-adevăr singura vinovată. Dar de ce nu-nțelege că și eu sunt într-o situație dificilă? De ce nimeni nu încearcă să mă înțeleagă și pe mine?

          — Ce s-a întâmplat afară, de ai revenit așa de repede? spune ea, forțându-mă să-nghit în sec.

          O privesc în acei ochi minunați și nu știu ce să-i răspund. Cum să-i spun eu că am nevoie să fiu lângă ea și nu lângă acel polițist tupeist? Cum să-mi exprim gândurile cum că m-am simțit rușinată și de aceea am intrat așa de repede, trezind-o?

          — Pot pleca acasă, dacă vrei! spun deranjată cumva de întrebările ei, privind-o încruntată.

          — Bine! spune dur, linia fină a sprâncenelor ei unindu-se în una curbată și deloc atrăgătoare, riscul ca totul să se finalizez într-un real fiasco să fie unul din ce în ce mai mare.

          Mă apropii confuză, tăcută dar cu linia sprâncenelor curbată ca și a ei, amintirile cu Mehmo fiind mai prezente ca oricând în mintea la fel ca și alegerea de a-l aduce înapoi și realizez astfel că sunt singură în asta. Mi-am făcut planuri și idei cum că voi fi ajutată chiar și fără să le spun, însă realizez acum că au fost zadarnice. 

          În plus, nu am nevoie de ajutor. Te pot aduce înapoi și singură, Mehmo! Îți promit! Și atunci, când acea zi va veni, voi putea citi pe fețele voastre mamă și Sevda regretul de a mă fi abandonat când am avut cea mai mare nevoie de voi!

          — Bine! îi zic pe un ton jos, apropiindu-mă centimetric de fața ei.

          Fără să spun un cuvânt, inspir adânc mirosul mamei mele și mă retrag rapid îndreptându-mi pașii dezamăgită către ușa albă. Privirile confuze ale Sevdei și lui Alp cad asupra mea, iar eu mă opresc pentru o secundă privindu-i pe amândoi.

          — Deniz, ești..., spune așa zisa mea prietenă de parcă chiar n-ar ști despre ce e vorba, privindu-mă cu milă. Aceeași milă pe care o urăsc pe fețele oamenilor.

          — Am nevoie de aer, Sevda! răspund întrerupând-o cu rapiditate, mâinile ei atingându-le pe ale mele.

          Nu știu exact de ce face asta, care e scopul ei sau ce se întâmplă cu mine, însă îmi retrag mâinile rapid și trec printre ei călcând apăsat spre ieșire. Simt cum inima pulsează aproape de apogeu bătăile în trupul meu și de aceea nevoia de aer crește și ea în intensitate.

          Pot auzi pași în spatele meu, însă nu mă opresc nicicum și iau cotitura spitalului coborând scările două câte două. Mai mult decât de mersul acasă, am nevoie să respir în plămâni aerul rece de afară. În plus, vreau să fac asta fiind singură. Așa că  de ce nu sunt lăsată în pace?

          De îndată ce ajuns jos și reușesc să ies afară închizându-mi ochii pentru a respira liniștită, cineva mă trezește rapid la cruda realitate prin a mă atinge pe umăr. Furioasă, mă răsucesc pe călcâie lovindu-mă astfel de privirea relaxată și negrul confuz din ochii bărbatului pe care îmi amintesc că l-am cunoscut la cafenea și nu a polițistului care mi-a stat pe cap în toată această perioadă.

          — Nu știu ce s-a întâmplat acolo, înăuntru, însă să știi că nu e personal! exclamă brunetul din fața mea, privindu-mă în ochi. Bine? reia apoi, ridicându-și sprâncenele bine pensate.

          — Nu mă cunoști, așa că de ce încerci să mi te apropii? întreb confuză, fiind gata să-l atac dacă mai continuă să vorbească în necunoștință de cauză.

         — Nu o fac, spune rapid dându-mi drumul la mână, linia fină a sprâncenelor lui redevenind curbată, agitația putândui-se citi prin orice mișcare. Mă comport ca un om, nu ca un cadru polițienesc. Nu asta ai vrut? spune ridicându-și privirea în ochii mei care încă vor să găsească adevărul în privirea lui.

          — La naiba, nici măcar nu mai știu ce vreau! spun gândind cu voce tare și făcând câțiva pași departe de polițistul din spatele meu care stă ca o stană de piatră privindu-mă cel mai sigur și spunându-și cât de nebună sunt.

          Nici nu realizez că turui ca o locomotivă, învârtindu-mă de colo-colo ca un titirez decât atunci când, obosită, mă opresc locului trecându-mi agitată mâinile prin păr. Oftez epuizată și-l pot vedea pe Alp privindu-mă calm, tăcut și oarecum... analizator aproape. De parcă nu i-ar veni să creadă  că eu sunt cea care s-a tot plâns de reacția mamei ei de astăzi și ieri și din ziua în care a ieșit.

         — E în regulă să te temi de reacțiile mamei tale, Deniz! spune el brusc, forțându-mă să ridic dintr-o sprânceană, confuză. Ești o norocoasă căci încă o ai, spune  de parcă și povestea lui ar fi una tristă.

          Nu sunt din fier și în mod sigur nu sunt ca el să nu-mi pese decât de mine. Adică, în afara acestui cadrul spitalicesc, de aceea și pășesc spre el privindu-l continuu în acei ochi negri și triști. Simt că e ceva mai mult. Știu să citesc privirile oamenilor, am învățat-o de la mama. Așa că nici tu, polițistule nu ești tocmai un bărbat perfect.

          — De ce, tu nu îi mai ai pe ai tăi? întreb brusc, ajungând la doar câțiva centimetri de el.

          Îl pot vedea transpirând, așa că devin și mai sigură pe presupunerile mele care sau dovedit cumva a fi mereu adevărate. Linia fină a sprâncenelor lui se transformă rapid într-una curbată, iar calmul și bunătatea pe care ochii lui le exprimau până acum câteva secunde, dispar rapid.

         — Eu nu știu..., dă să spună ceva, dar e întrerupt de vocea prietenei mele.

         — Deniz, voiai să discuți cu..., spune ea tăcând brusc asta în timp ce eu fac rapid un pas în spate, am nimerit prost? reia apoi, forțându-mă s-o înjur în gând.

          Îmi ridic tăcută privirea în ochii ei, făcând un pas lateral la fel ca și Alp, apoi îmi încrucișez brațele la piept, confuză. Ce tot vrea fata asta de la mine? Și de ce se uită așa, de zici că i-aș fi încălcat terenul personal?

          — Nu, deloc! răspunde rapid brunetul, rotindu-se pe călcâie și privind-o zâmbind. Cum a făcut-o cu mine de atât de puține ori. 

          — Eu o să intru să-l caut pe acel medic, spun trecând pe lângă el, doar ca după nici doi pași să mă răsucesc cu privirea spre Alp. Mulțumesc pentru astăzi și ieri, polițistule! spun zâmbind sincer, privindu-l în acei ochi negri și liniștiți acum.

          — Cu plăcere! îmi răspunde zâmbind, forțându-mă să mă înjur că m-am gândit la tot ce e mai rău în privința lui.

          De îndată ce degetele Sevdei pocnesc în fața mea, revin rapid cu picioarele pe pământ și intru în spital căutând cu privirea o asistentă care să mă ajute. Și după ce reușesc să aflu unde e cabinetul acelui medic, îmi îndrept agitată pașii într-acolo, neștiind la ce să mă aștept.

          Confuză, mă proptesc în fața unei uși albe pe care scrie numele medicului mamei mele și-mi simt inima bătând la fel de repede ca mai devreme. Mă și tem să intru, dar vreau și să-l întâlnesc pe acest medic pentru a afla detalii despre starea mamei. 

          La naiba, urăsc incertitudinile!

          Inspir și expir cu forță aerul din plămâni, zâmbindu-le tuturor celor ce trec pe lângă mine și îmi ridic cu teamă mâna dreaptă lovind ușor în ușă. Aud un „Intră" spus tare și clar, așa că apăs clanța și-mi fac intrarea înăuntru, rămânând fără aer în mai puțin de câteva secunde.

          — Dumneavoastră sunteți fiica doamnei Atatürk bănuiesc, nu? spune medicul de până în cincizeci de ani de după pupitrul său alb, făcându-mă cumva să mă simt ceva mai relaxată.

          — Da, domnule! răspund rapid, adică da, eu sunt. Cum e mama mea, de ce a leșinat? reiau rapid, agitația putând fi mai mult decât vizibilă pe întreaga mea față.

          — Așezați-vă domnișoară! spune medicul ridicându-se în picioare, oferindu-mi astfel o stare de agitație și mai mare.

          — Deniz! spun rapid, întrerupându-l și forțându-l astfel să mă privească, numele meu e Deniz! reiau apoi, privindu-l cum ridică un dosar de pe birou pentru a-l citi.

          — Liniștiți-vă, domnișoară Deniz. Mama dumneavoastră e bine, i-a scăzut doar tensiunea! Atât, spune medicul relaxat din fața mea, surprinderea punând stăpânire pe mine.

          „Atât?" Cum adică, „atât?" M-am agitat degeaba atâtea zile și am venit cu sufletul la gură în cabinetul lui, pentru a-l auzi spunându-mi doar un „atât"? Își bate joc de mine, am impresia.

          — O pot lua acasă, deci. Nu? zic privindu-l cum își ridică relaxat ochii negri către mine.

          — Da. I-am spus chiar și ei că poate pleca, spune el relaxat, confuzia mea transformându-se în nervi asta în timp ce în timpane îmi urlă continuu vocea Sevdei anunțându-mă despre starea mamei.

          Totul nu a fost decât un circ bine pus la punct, realizez eu, însă în secunda în care aud vocea medicului întrerupându-mi gândurile negre din cap devin tăcută, cuminte și chiar ascultătoare la sfaturile sale privind rutina zilnică a mamei.

          — V-aș sfătui domnișoară să nu o mai stresați, să fie liniștită, să nu se obosească și să nu mai întâmpine dificultăți. Aveți grijă de ea, în caz contrar situația va fi mult mai gravă decât acum, spune medicul din fața mea eu ridicându-mă șocată în picioare.

          — Ce înseamnă „situație gravă", doctore? întreb confuză.

          — Atac de panică, paralizie și chiar deces. Nu e de glumă cu sănătatea la această vârstă, domnișoară! spune el, privirea mea căzând rapid pe podea de rușine. 

          Îi mulțumesc cu ultimele puteri pentru diagnosticul mamei mele și pășesc încet spre ușă, apăsând clanța. Nu mai văd, nu mai aud și în mod sigur nu mă simt la fel de bine sau revoltată ca întreaga zi.

          De îndată ce ajung afară, pașii oamenilor mă forțează să-mi ridic privirea și să-mi doresc ceva ce în mod normal niciodată nu mi-aș dori. Adică faptul ca polițistul Alp să fie aici, acum. Și de parcă soarta ar lucra cumva și pentru mine, iată-l în fața mea privindu-mă de departe asta în timp ce prietena mea vine rapid spre mine.

          — Ei bine? Ce-a zis medicul, Deniz? Cum e mama ta? o aud întrebând și vorbind continuu, însă inima mea îmi spune un singur lucru: „fugi în brațele lui Alp, prefă-te că el e fratele de care îți e atât de dor"

          De obicei nu sunt o fire atât de expansivă, extrovertită sau expresivă, însă simt că mă sufoc în propriile gânduri, amintiri și foc. De aceea trec pe lângă Sevda, ignorând-o total și-mi măresc pașii alergând în brațele bărbatului brunet cu ochi de ceară care stă ca o statuie neștiind cum să reacționeze la îmbrățișarea surpriză din partea mea.

          — Deniz, eu cu cine vorbesc? o aud țipând în spatele meu, însă o ignor total. Clar am nevoie de acest moment acum. 

          Am nevoie de tine, aici, Mehmo. Vin-o înapoi, căci nu știu să renunț și nici să rămân în picioare acum!

          Înainte de orice, bună, prietenii mei virtuali! Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre reacțiile din acest capitol și de ce? Cine are dreptate și cine nu? Cine este Alp, după atâtea „episoade" în care a avut tot felul de transformări? De ce nu pare a fi înduplecată nicicum tanti Fusun și de ce se comportă Sevda de parcă chiar n-ar ști nimic? Credeți că medicul îi spune adevărul lui Deniz, sau o minte pentru un motiv anume? Ce părere aveți despre reacția lui Deniz de la final, când a ieșit și și-a ignorat prietena, îmbrățișându-și „dușmanul" oarecum?

          Abia aștept să vă citesc părerile, vă doresc o lectură plăcută și o săptămână ușoară! Ne auzim în capitolul următor, săptămâna viitoare!